URSS sau Iadul pe Pământ

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.


La 30 decembrie 1922 liderii de la Kremlin au declarat constituirea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) ca bază a viitoarei Uniuni a Republicilor Sovietice Socialiste Mondiale. Stema de stat a URSS a fost simbolul Globului pământesc, acoperit de alt simbol, cel al secerii şi ciocanului, deasupra fiind imprimată steaua roşie cu cinci colţuri, toate acestea fiind înfăşate cu spice de grâu, legate cu panglici roşii, pe care era scris în limbile de stat ale primelor republici ale URSS sloganul bolşevic „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” (vezi imaginea).

Din acel moment au trecut 90 de ani. Cu prilejul împlinirii a nouă decenii de la eveniment, ideologii Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) au redactat o Declaraţie pe care au publicat-o în organul lor de presă „Comunistul”[1]. Autorii Declaraţiei constată că în prezent URSS nu există, că conducerile unor state [foste republici unionale] preferă să uite sau, pentru a câta oară, să blesteme acea dată, sau să considere că constituirea URSS a fost doar un episod în calea construirii statelor naţionale. Alta, însă, este dispoziţia oamenilor simpli, cetăţenilor tuturor fostelor republici unionale, consideră autorii Declaraţiei. Aceştia amintesc de „poporul sovietic” unitar, care a dat dovadă de acte de eroism, care a obţinut victorie asupra fascismului în mersul Marelui Război al URSS pentru apărarea Patriei.

Urmează următoarea frază: „Naroda, cotorîi stroil lucişuiu jizni dlea soten millionov liudei na prostranstve ot Baltiscogo morea do Tihogo okeana, ot arkticeschih lidov do pustîni Srednei Azii”[2]. Tradusă în limba română fraza sună astfel: „Poporul [sovietic, care] a construit o viaţă mai bună pentru sute de milioane de oameni [aflaţi] în spaţiul dintre Marea Baltică până la Oceanul Pacific, de la gheţarii arctici până la pustiurile Asiei Mijlocii”. Este o frază stângace, incorectă: poporul URSS a construit o viaţă mai bună pentru sine, nu pentru altcineva, numit aici, în Declaraţie, „sute de milioane de oameni”. Fără a-şi da seama, autorii Declaraţiei PCRM au scris un trist şi groaznic adevăr: poporul sovietic nu a fost un popor unitar. O parte a acestuia – aproximativ 18 ml de oameni – a fost internat în sistemul de lagăre de muncă forţată, cunoscut cu abrevierea GULAG, unde a prestat munci de sclavi în asigurarea marilor oraşe ale URSS cu lemne de foc şi cărbune, industria grea – cu minereu de fier, plumb, cărbune etc., exportul URSS cu materiale forestiere, aur, grâu etc. Numai în acest sens fraza citată mai sus („Poporul [sovietic, care] a construit o viaţă mai bună pentru sute de milioane de oameni [aflaţi] în spaţiul…”) se umple cu o încărcătură materială concretă şi corectă din punct de vedere istoric. Altfel spus: cei din „zona mică” munceau pentru cei din „zona mare”. În acest sens, da, parţial am putea cădea de acord cu alcătuitorii Declaraţiei numite mai sus.

Nu am căderea să judec acţiunile PCRM de coalizare a forţelor pro-URSS din fostul spaţiu sovietic [posibil, pentru actualele guvernări ale Federaţiei Ruse sau R. Moldova acestea nu prezintă nici o primejdie]. Dar două lucruri trebuie remarcate: 1) dacă PCRM acceptă poziţia „Republica Moldova – stat de drept”, atunci el (PCRM) trebuie să se supună legilor acestui stat. În acest context amintesc, că din octombrie 2012 a intrat în vigoare legea RM ce interzice simbolul „Ciocanul şi secera” în uzul şi propaganda organizaţiilor politice. De ce PCRM nu se supune acestei legi? Că acest simbol se mai întâlneşte la alte formaţiuni politice din afara RM nu este un argument: Franţa, de exemplu, n-a cunoscut ororile comise în URSS de organe represive ce aveau acest simbol. Şi 2) trecutul, inclusiv cel sovietic, trebuie însuşit în totalitatea sa. Autorii Declaraţiei PCRM au acceptat doar poziţia neo-staliniştilor post-sovietici, care în fel şi chip justifică politica internă şi externă a regimului sângeros al lui Iosif Stalin, care „uită” cu desăvârşire gravele crime comise de acesta faţă de popoarele înglobate în URSS.

Stimaţi prieteni,

În realitate, URSS a fost Iadul pe Pământ, Iadul real, nu cel Biblic.

În cele ce urmează voi face prezentarea unei monografii excelente, realizate de Anne Applebaum şi întitulate „Gulagul. O istorie”[3]. Titlul monografiei este corect: pot fi şi alte istorii, din alt punct de vedere, ale Gulag-ului.

Monografia are o scurtă Introducere (p. 11-36), trei părţi distincte, Epilog, Anexă, Note, Bibliografie, Glosar de termeni şi Indice de nume.

Prima parte a lucrării se întitulează „Originile Gulagului. 1917-1939” (p. 39-149) şi include primele şase capitole. Autoarea a studiat începuturile bolşevismului, ajuns la putere în Rusia în urma loviturii de stat din noiembrie 1917 şi politica promovată de liderii bolşevici, în special – Vladimir Lenin -, faţă de adversarii politici. Anne Applebaum aminteşte: conducerea bolşevică a constituit un organ special de reprimare a oponenţilor politici – Cirezvîceainaia Comissia [Comisia Extraordinară], cu abrevierea CeKa (de aici şi cuvântul „cekist”) şi a instituit două tipuri de lagăre: obişnuite, „tradiţionale”, pentru infractori de drept comun, dar şi „speciale” – „pentru deţinuţii speciali: preoţi, foşti oficiali ţarişti, speculanţi burghezi, duşmani ai noii ordini”. Autoarea remarcă: „Dar o categorie anume de „oameni politici” a interesat autorităţile mai mult decât toate celelalte. Este vorba de membrii partidelor non-bolşevice, ai partidelor politice social-revoluţionare, în principal anarhiştii, revoluţionarii socialişti de stânga şi de dreapta, menşevicii şi oricine altcineva care luptase la revoluţie, dar nu avusese clarviziunea de a trece de partea taberei bolşevice a lui Lenin şi nu jucase un rol activ în lovitura din octombrie 1917” (p. 49). Astfel, primul lagăr pentru opozanţii politici ai bolşevicilor a fost cel din Marea Albă, de pe Insulele Soloveţkie. Capitolul 2 al monografiei a fost consacrat expunerii regimului, instituit în acest prim lagăr de concentrare, amplasat pe câteva insule ale Arhipelagului Soloveţkie. De aici, se pare, şi denumirea cunoscutei lucrări a lui Alexandr Soljeniţîn „Arhipelagul Gulag”. De aici „a pornit” Gulagul, de la Insulele Soloveţkie, „model” demn de imitat pentru alte lagăre de acest fel (p. 66). De acest lagăr, scrie autoare, este legat numele lui Naftali Aronovici Frenkel, „un deţinut care a avansat în grad până când a devenit unul dintre cei mai puternici comandanţi din Soloveşki” (p. 66-67). Autoare face trimitere la lucrarea lui A. Soljeniţîn, care considera că acestui N. Frenkel i-a aparţinut ideea ca „prizonierii să fie hrăniţi în funcţie de cantitatea muncii depuse”. S-a dovedit, scrie autoarea, că acest sistem de muncă letal, care în câteva săptămâni îi nimicea pe prizonierii mai slabi, avea să producă mai târziu un număr inestimabil de morţi (p. 67). Pe de altă parte, numeroşi istorici contestă importanţa lui Frenkel, remarcă Anne Applebaum. Autoarea monografiei a vizitat insulele Soloveţkie (în albumul de fotografii din interiorul cărţii este o poză cum arată astăzi una din insulele nominalizate); ea a descris cruzimea, la care au fost supuşi deţinuţii de acolo (numiţi corect de autoare „prizonieri”), a expus cazuri diverse de supravieţuire (deja în acest prim lagăr sovietic de muncă forţată apăruse deţinuţi privilegiaţi, care – contra bani – îşi asigurase un loc de muncă mai uşor, condiţii de trai mai omeneşti; fenomenul va persista în timp, atâta cât a existat Gulag-ul).

Următorul capitol – „1929: Marea Cotitură”. Autoarea monografiei a examinat politica conducerii URSS faţă de lagărele de concentrare, care erau tratate de acum încolo nu ca unităţi administrative de reeducare a cetăţenilor, ci ca obiective economice. Citez: „Ca să îndeplinească planul cincinal al lui Stalin, Uniunea Sovietică avea nevoie de cantităţi uriaşe de cărbune, gaze, petrol şi lemn, toate aflate în Siberia, Kazahstan şi în nordul îndepărtat. Ţara mai avea nevoie şi de aur în scopul de a-şi procura utilaje noi din străinătate, iar geologii descoperiseră recent aur în Kolîma, o regiune nord-estică îndepărtată. În ciuda temperaturilor glaciare, a condiţiilor primitive de viaţă şi a inaccesibilităţii, aceste resurse trebuiau exploatate cât mai repede cu putinţă” (p. 84). Au fost aduse raţionamentele lui Ghenrih Iagoda, şeful OGPU, care constata situaţia de supraaglomerare din anumite lagăre din Ucraina, de lipsa de bani pentru construirea altora, de dificultatea de a atrage muncitori în nordul URSS şi respectiv – propunerea: „Dacă trimitem aici mai multe mii de prizonieri, putem exploata resursele din nord… experienţa lagărelor e la Soloveţki ne arată că se poate face în această zonă” (ibidem).

Aşa dar, studiul de faţă demonstrează cu lux de amănunte că modernizarea URSS (industrializarea) s-a bazat pe exploatarea nemiloasă, inumană a muncii sutelor de mii de oameni, transformaţi în sclavi, care lucrau până la leşin pentru a îndeplini norma de muncă şi a primi cele 800 de grame de pâine pe zi. Ca şi Robert Tucker, Anne Applebaum consideră că Iosif Stalin s-a inspirat din experienţa de tristă faimă a lui Petru I (cel Mare), care a întrebuinţat în proporţii de masă munca forţată şi pe cea a deţinuţilor din închisori pentru a obţine rezultate în construirea oraşului care-i poartă numele. Autoarea citează dintr-un discurs al lui Stalin (1928): „Atunci când Petru cel Mare, făcând afaceri cu ţările cele mai dezvoltate din Occident, a construit cu ardoare fabrici şi uzine pentru a aproviziona armata şi pentru a întări apărarea patriei, acest lucru a reprezentat un efort pentru a depăşi limitele înapoierii” (p. 87). Aşa cum remarcă autoarea, interesul lui Stalin faţă de sistemul de lagăre de muncă forţată este deosebit de mare: sistemul Gulag trece sub controlul OGPU, dictatorul cere sistematic informaţii privind productivitatea deţinuţilor din lagăre (cât cărbune şi ţiţei au dobândit, câţi prizonieri sunt folosiţi la lucru, câte medalii au primit şefii lagărelor de muncă etc.) Arestările şi deportările în masă din anii colectivizării agriculturii se explică prin necesitatea de a utiliza mâna de lucru neplătită şi nu (aşa cum au presupus mulţi) cu scopul de a-i pedepsi pe duşmanii dovediţi sau presupuşi, subliniază autoarea (p. 90).

Capitolul 4 – Canalul de la Marea Albă – este consacrat expunerii succinte a construirii canalului Marea Baltică – Marea Albă, obiectiv industrial de proporţii, în are a fost utilizată munca deţinuţilor, construit în termeni-record (din februarie 1931 până în august 1933). Bolşevicii se mândreau cu această realizare; construirea s-a făcut la vedere; a fost unica construcţie în acest sens; de acum încolo toate obiectivele Gulag-ului vor fi secrete. Autoarea cărţii a vizitat Canalul şi a constatat inutilitatea construirii acestui traseu acvatic: acum, ca şi atunci, când fusese construit, mărfurile sunt transportate cu trenul (p. 105).

„Lagărele se extind”, aşa se numeşte capitolul 5. Este vorba de lagărele din Republica Komi (Uhta, Sîktîvkar etc.), locuri vizitate de autoarea cărţii, precum şi de Kolîma. „Aşa cum Auschwitz a rămas în memoria colectivă simbolul tuturor celorlalte lagăre naziste, în acelaşi fel, remarcă autoarea monografiei, „Kolîma” a ajuns să semnifice cele mai mari suferinţe ale Gulag-ului” (p. 117-118).

Capitolul 6 – „Marea Teroare şi urmările ei”. Autoarea a demonstrat că Marea Teroare, iniţiată de Stalin în 1937, a lăsat urme deosebit de sângeroase şi în sistemul de lagăre de muncă forţată (Gulag). La ordinul lui Nicolai Ejov, şeful NKVD, de a se debarasa de „elementele contrarevoluţionare”, de „duşmani ai poporului” deţinuţii politici au fost omorâţi în masă prin înfometare sau împuşcare. Ca rezultat, constată autoarea, către 1938, productivitatea Gulag-ului scăzuse drastic, lipsa profitului fiind simţită şi la Moscova (p. 142). În ciuda acestei realităţi, lagărele de muncă forţată s-au extins, iar numărul deţinuţilor aproape că s-a dublat (de la 1 ianuarie 1935 până la 1 ianuarie 1938 numărul deţinuţilor a sporit de la 950 000 la 1,8 ml oameni, la care se mai adaugă aproximativ un milion de deportaţi. Concluzia autoarei: „Se poate spune că la sfârşitul anilor 40 lagărele de concentrare sovietice ajunseseră la ceea ce avea să rămână forma lor definitivă. În acel moment, pătrunseseră în aproape fiecare regiune a URSS… Nu exista o aglomerare majoră de populaţie, de la Aktiubinsk până la Iakuţk, care să nu aibă propriul lagăr de concentrare sau colone de muncă. Munca deţinuţilor era utilizată la orice, de la jucăriile pentru copii până la avioanele militare…” (p. 147). Autoarea a publicat hărţi, în care a indicat locurile pe care le examinează, inclusiv harta URSS pe care a indicat– „Gulag-ul în momentul său de maximă dezvoltare” (p. 148-149)

(Va urma)

Cuvinte-cheie: PCRM, URSS, Gulag, Tamojennîi soiuz.

Prof. univ., dr. hab., Anatol PETRENCU,

preşedintele INIS „ProMemoria”

30 decembrie 2012


[1] Atenţie! Nu cred că intenţionat (care ar fi rostul?), mai degrabă din neglijenţă (gură-cască, cum zicem noi, românii) redacţia ziarului „Kommunist” a scos de sub tipar două numere diferite ca conţinut, unul pe data de 21 decembrie, altul pe data de 28 decembrie, dar ambele numere indică nr. 43 (833) din 21 decembrie 2012. Pentru a le deosebi, nr. din 21 decembrie are genericul „Edinaia partia dlea edinogo prostranstva” [„Un partid unic pentru un spaţiu unitar”] şi-l voi nota Kommunist, 2012, 21 decembrie / I, iar ultimul nr. din 2012, are genericul „S nastupaiuşcim Novîm godom!” [„La mulţi ani!”] va fi notat astfel: Kommunist, 2012, 21 decembrie / II.

[2] Kommunist, 2012, 21 decembrie / II.

[3] Anne Applebaum. Gulagul: o istorie. Trad.: Simona-Gabriela Vărzan şi Vlad Octavian Palcu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, 682 p.

Comentarii