Stigmatizarea care îi transformă pe oameni în „neoameni”

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Omorârea unui om este supusă unor prohibiţii puternice, mai ales în raport cu persoanele apropiate în plan identitar şi familial. Violenţa domestică şi criminalitatea comunitară reprezintă patologii ale vieţii sociale, deoarece crimele împotriva celor apropiaţi sfidează nu doar normele morale, ci şi logica evoluţionistă a relaţiilor de grup. Atunci când se întâmplă, asemenea crime sunt comise fie sub influenţa alcoolului şi a drogurilor, fie delincventul suferă de devieri psihice. Între indivizii din cadrul aceluiaşi grup identitar, dezumanizarea şi omuciderile se întâmplă rar. Fenomenul dezumanizării, despre care am vorbit în articolele precedente, se referă de regulă la relaţiile interetnice şi interrasiale, când pseudospeciaţia şi animalizarea inamicului se bazează pe anumite diferenţe de fenotip. Când ne referim la indivizii din acelaşi grup etno-rasial sau din aceeaşi societate, procesul de dezumanizare, dacă se şi produce, este mult mai sofisticat şi mai anevoios. E necesară mai întâi delimitarea celor supuşi dezumanizării, poziţionarea lor drept „alţii”, definirea lor ca fiind „străini”, inducerea ideii că sunt „periculoşi” şi abia apoi etichetarea lor prin cuvinte peiorative, care le reduce din calitatea umană. Numai după ce un grup de indivizi a fost înstrăinat de „noi” şi au fost o perioadă de timp dezumanizaţi (mai ales dacă ei între timp manifestă agresiune şi ripostează), numai după aceasta la „noi” poate apărea o ură identitară suficientă pentru a provoca acte de agresiune fizică, inclusiv omoruri, inclusiv genociduri.

Leo Kuper, un specialist notoriu în materie de relaţii rasiale şi genocid, susţine că „există puternice inhibiţii morale împotriva masacrării celor din acelaşi neam”, de aceea, în toate cazurile de masacru civil trebuie să existe un proces prin care victimele sunt marcate în mod clar drept „altele”, drept „neaparţinând aceluiaşi neam”. De aici până la dezumanizare e un pas şi, „de vreme ce victimele nu sunt umane, inhibiţiile împotriva masacrării lor încetează să mai fie operate”, concluzionează Kuper [Kuper, 1981, p. 85, apud Rae, 2005, p. 132]. Complementar acestor observaţii, istoricul şi sociologul Helen Fein, de la Universitatea Harvard, o somitate în domeniul cercetării genocidurilor, afirmă la rândul ei că genocidul este întotdeauna precedat de un proces prin care cei care vor fi „eliminaţi” sunt plasaţi într-o categorie morală diferită; „liderii nu ar fi putut să aleagă anihilarea… dacă victimele nu ar fi fost definite dinainte ca o specie diferită, în afara conştiinţei comune…” [Fein, 1979, p. 8, apud Rae, 2005, p. 132].

Deci, atunci când ţinta represaliilor sau a urii sunt oamenii din aceeaşi ţară, de aceeaşi naţionalitate şi confesiune sau chiar din aceeaşi comunitate, cu atât mai iscusite şi totodată mai impertinente sunt tehnologiile de manipulare psihologică, care urmărtesc să-i asocieze pe acei oameni cu fiinţe sub-umane, periculoase, care merită să fie dispreţuite şi violentate. Voi aduce aici un exemplu care mi se pare ilustrativ, de aplicare a unei astfel de tehnologii, pe care îl voi prefeţa cu o foarte scurtă introducere istorică. Chiar în primii ani de la fondarea Statelor Unite ale Americi, sub preşedinţia lui George Washington, cetăţenii din diferite state americane se revoltau împotriva introducerii taxei pe alcool (în special pe producerea şi comercializarea de whiskey), din martie 1791. În semn de protest, numeroşi cetăţeni se aliau pentru a-i alunga pe inspectorii fiscali care veneau în localitate să încaseze taxa; cel mai rebel stat a fost Pennsylvania, unde cete înarmate de cetăţeni se opuneau cu dârzenie în faţa agenţilor fiscali şi îi pedepseau pe cei care acceptau să plătească taxele. În 1794, conflictul dintre producătorii de whiskey şi agenţii federali a atins apogeul; s-a format ad hoc o armată din peste 6.000 de rebeli care au început să ceară separarea Pennsylvaniei de restul SUA şi numai prin expedierea unui corp al armatei regulate, condus de Washington însuşi, s-a reuşit potolirea rebeliunii [1]. În toată această istorie bizară, un caz aparte îl reprezintă modul în care erau trataţi agenţii federali trimişi să preia taxele – ei erau dezbrăcaţi, unşi cu smoală şi apoi tăvăliţi prin puf de pasăre, ceea ce le conferea trăsături caricaturale şi totodată îi dezumaniza. Aceştia erau apoi încălecaţi pe un băţ şi conduşi în afara oraşului prin mijlocul mulţimii dezlănţuite; chiar dacă agenţii erau parte a aceleiaşi naţiuni, faptul că reprezentau administraţia antipatică şi aveau un aspect caricatural inuman permitea descătuşarea emoţiilor furibunde ale mulţimii, care îi hărţuia verbal şi fizic, ca pe nişte fiinţe care nici măcar nu aveau aspect de oameni.


Imagine: Un agent federal colector de taxe este supus hărţuirii şi umilirii din partea cetăţenilor din statul Pennsylvania, anul 1794; agentul este uns cu smoală şi tăvălit prin puf de pasăre, obţinând un aspect dezumanizat, apoi purtat pe un băţ în mijlocul mulţimii dezlănţuite.

Sursa: New York Public Library Digital Gallery / http://en.wikipedia.org/wiki/File:Whiskey_Insurrection.JPG

Un exemplu poate mai nimerit, tot din Statele Unite, este cel legat de organizaţia extremistă a afro-americanilor, „Panterele negre” („Black Panthers”), care a utilizat în anii 60 imaginea porcilor pentru a înfăţişa duşmanul lor consacrat: asupritorii albi ai afro-americanilor şi în special poliţiştii. În cadrul unei percheziţii la unul din staff-urile „panterelor negre” au fost depistate benzi desenate cu copii negri care împuşcă, înjunghie şi lovesc în porci în uniforme de poliţişti. Iar sloganul propagat de ideologii organizaţiei era următorul: „Să ne izbăvim de porci!” („Off The Pigs!”) [Новиков, 2003]. De această dată dezumanizarea s-a produs mai uşor, datorită diferenţei rasiale dintre grupuri.

Imagine: Secvenţă din „benzile desenate” ale „Panterelor negre”, în care poliţiştii albi sunt dezumanizaţi. Doi copiii afro-americani ucid prin împuşcare şi ameninţă cu un pistol poliţiştii cu chip de porci.

Text: „Porcul se teme de copiii negri, deoarece ei sunt războinici curajoşi”.

Sursa: http://www.terroraddict.com/?p=2729

În toate aceste cazuri de dezumanizare a indivizilor din aceeaşi societate, vorbim despre fenomenul „stigmatizării”, descris de sociologul canadian de mare notorietate Erving Goffmann. Etimologic, „stigma” desemna în limba greacă un semn corporal depreciativ, care indica o infirmitate morală a purtătorului ei. Astfel de semne erau marcate cu cuţitul sau cu fierul roşu pe corpul celui pedepsit şi proclamau că individul care le poartă este un sclav, un tâlhar sau un criminal – prin urmare, un personaj declasat social, care se cuvine să fie igienic separat de „noi, cei puri şi buni” [Gavreliuc, 2006, p. 165]. În concepţia lui Goffmann, stigmatul, ca etichetare atribuită unui individ sau unui grup, reprezintă un construct psihologic ce intervine în raporturile interpersonale şi intergrupale, contribuind la descalificarea individului/grupului şi la respingerea socială a acestuia. Stigmatul este ceea ce face diferenţa lapidară dintre „noi” şi „ei”, facilitează crearea acestei opoziţii şi poate oferi o raţionalizare animozităţilor noastre faţă de anumite grupuri definite prin caracterizări fizice, morale, religioase sau rasiale distincte.

A devenit pe larg cunoscută definiţia-citat a lui Goffmann: „Stigmatul este un proces prin care reacţia celorlalţi ne alterează identitatea”. Iar stigmatizarea se face de regulă pe trei paliere. Într-un pasaj din lucrarea sa despre „stigmat”, Goffmann explică: „Există diferite tipuri de stigmate. Primele se referă la caracteristicile fizice respingătoare sau la malformaţiile fizice ale oamenilor. Cea de-a doua categorie le include pe cele referitoare la trăsăturile de caracter percepute ca respingătoare (…). Există, în fine, stigmate colective, datorate apartenenţei la o anumită rasă, religie, naţiune, stigmate care se transmit din generaţie în generaţie şi îi afectează pe toţi membrii familiei (…). Prin definiţie, credem că o persoană care poartă stigmatul nu poate fi considerată om. Plecând de la această presupoziţie, adoptăm o varietate de comportamente discriminatoare prin care, în mod direct sau indirect şi involuntar, îi reducem şansele de supravieţuire. Ne construim o teorie a stigmatului, o ideologie pentru a-i explica inferioritatea, pentru a evidenţia pericolul pe care îl reprezintă persoana stigmatizată, uneori raţionalizând animozitatea faţă de aceasta, aducând argumente diverse de diferenţiere, cum ar fi cele de statut”[Goffmann, 1963/1986, p. 4-6, apud Ivan, 2008, p. 348-349].

Aşadar, stigmatul social poate rezulta din percepţii atribuite bolilor mentale, dizabilităţilor fizice, maladiilor infecţioase (ca lepra), orientării sexuale netradiţionale, identităţii de gen, culorii pielii, naţionalităţii, etniei, rasei, religiei, statutului social. Cele care ţin de identitate se mai numesc şi „stigme tribale”. Deci, categoriile care pot fi supuse stigmatizării sunt extrem de variate. Iar cei stigmatizaţi în multe cazuri sunt ostracizaţi, dezumanizaţi, respinşi, dispreţuiţi, evitaţi; ei se confruntă cu discriminarea, insulte, atacuri, sunt maltrataţi şi ucişi [2]. Practicile de stigmatizare sunt pe larg răspândite şi în rândul minorilor, inducând relaţii conflictuale şi stări de anxietate la aceştia [Gillen-O’Neel et al., 2011]. În Marea Britanie, bunăoară, au fost înregistraţi zeci de mii de copii de vârstă preşcolară sau din clasele primare care manifestă atitudini rasiste şi homofobe şi utilizează insulte şi stigmatizări cu caracter discriminator [3]. O gamă variată de forme de stigmatizare şi dezumanizare sunt aplicate în raport cu femeile, aceste practici contribuind decisiv la subjugarea şi umilirea genului feminin de către bărbaţi [Haslam, 2006, p. 253]. Când în adresa femeilor sunt utilizaţi aşa termeni ca „târfă”, „boarfă”, „lesbiană”, „căţea” sau „gagică”, la bărbaţi se cultivă psihologia unei atitudini opresive în raport cu femeile, este încurajată dorinţa de a le înjosi şi de a abuza de ele [Bailey, 1984, apud Larson, 2003, p. 66].

(Va urma)

Mai multe articole la subiect vezi aici: Instinct şi Raţiune

Surse bibliografice:

1.       Как ром и виски создали США // Толкователь.29.11.2012 / http://ttolk.ru/?p=14412

2.       Social stigma // http://en.wikipedia.org/wiki/Social_stigma

3.       30,000 pupils branded as bigots: Teachers log ‘racist’ and ‘homophobic’ jibes in playground squabbles, even at nursery // By Sarah Harris. Daily Mail. http://www.dailymail.co.uk/news/article-1348089/30-000-pupils-branded-racist-homophobic-bigots-teachers-nursery.html

·         Bailey R.W. George Orwell and the English language // in E.J. Jensen (coord.) “The future of nineteen eighty-four”. P. 23-46. Ann Arbor. University of Michigan Press. 1984.

·         Fein H. Accounting for Genocide: Victims and Survivors of the Holocaust. The Free Press, New York. 1979.

·         Gavreliuc A. De la relaţiile interpersonale la comunicarea socială: psihologia socială şi stadiile progresive ale articulării de sine. Iaşi. Polirom. 2006. 268 p.

·         Gillen-O’Neel C., Ruble D.N., Fuligni A.J. Ethnic Stigma, Academic Anxiety, and Intrinsic Motivation in Middle Childhood // Child Development. Vol. 82(5). Sep-Oct 2011. P. 1470-1485.

·         Goffmann E. Stigma: Notes on the Management of Spoiled Identity. New-York. Prentice-Hall. 1963/1986.

·         Haslam N. Dehumanization: An Integrative Review // Personality and Social Psychology Review. Vol.10, No.3. 2006. P. 252-264.

·         Ivan L. Stereotipuri, prejudecăţi, discriminare socială // Capitolul 18 din “Psihosociologie: teorii, cercetări, aplicaţii” / Septimiu Chelcea (coord.). Ed. A 2-a. Iaşi. Polirom. 2008. P. 337-354.

·         Kuper L. Genocide : Its Political Use in the Twentieth Century. New Haven : Yale University Press. 1981.

·         Larson Charles U. Persuasiunea: Receptare şi Responsabilitate. Polirom. Iaşi. 2003. 504 p.

·         Rae H. Identitatea statelor şi omogenizarea popoarelor. Epigraf. Chişinău. 2005. 352 p.

·         Новиков О.Г. ФОРМИРОВАНИЕ ИДЕОЛОГИИ АФРИКАНО-АМЕРИКАНСКОГО ДВИЖЕНИЯ «ВЛАСТЬ ЧЕРНЫМ» В 50 – 60-е ГОДЫ ХХ В. // ДИССЕРТАЦИЯНасоискание ученой степеникандидата исторических наук. РОССИЙСКАЯ АКАДЕМИЯ НАУК, ЦЕНТР ЦИВИЛИЗАЦИОННЫХ И РЕГИОНАЛЬНЫХ ИССЛЕДОВАНИЙ. Москва. 2003 / http://www.velesova-sloboda.org/right/blackracism.html

Comentarii

Dorian Furtună

Dorian Furtună

Etolog, Doctor în Biologie; cercetări în domeniul Etologiei sociale (fundamentele biologice ale comportamentului social şi politic). Interesul ştiinţific: conflictele identitare, agresivitatea socială, ierarhiile, instinctele sociale, antropogeneza, ...

Ultimele articole