Psihologia duşmanului la copii

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

În 1963, scriitorul britanic William Goldwing primeşte Premiul Nobel în domeniul literaturii pentru cartea de ficţiune „Împăratul muştelor” („The Lord of the Flies”), în care descrie un scenariu terifiant al luptei ucigaşe dintre două grupuri de copii. După un accident maritim, un grup numeros de minori corişti ajung pe o insulă nepopulată, pomenindu-se acolo de unii singuri, fără maturi. Treptat, minorii se separă în două tabere, iar una din tabere îşi însuşeşte reflexele războinice, impune un cult primitiv căruia i se supun toţi membrii, construieşte o ierarhie internă şi se declară trib de vânători. În scurt timp, „tribul vânătorilor” ajunge să-i identifice drept „străini” pe membrii celuilat grup, care împărtăşeau alte reguli şi valori. În consecinţă, se organizează o „vânătoare de capete”, care duce la omorârea sălbatică a câtorva dintre minorii „străini”.

Povestirea lui Goldwing, inclusiv ecranizările ei au scandalizat opinia publică, autorul reuşind să descrie de fapt o „istorie a omenirii în sens invers”, un fel de involuţie rapidă de la omul civilizat la omul primitiv, arătându-ne cât de simplu, în condiţii vitrege, se poate reveni la natura umană primară, la instinctele dezgolite. Autorul fusese pe deplin conştient de efectele pe care a reuşit să le producă. În unul din comentariile la cartea sa, Goldwing declară cu privire la răutatea oamenilor: „Eu recunosc în aceasta o trăsătură comună a naturii umane, pe care trebuie să o înţelegem, altfel nu o vom putea controla. De aceea, scriu cu toată pasiunea pe care o găsesc în mine şi le spun oamenilor: „Priviţi, priviţi, priviţi: iată cum este ea, cum o văd eu, firea celei mai periculoase fiare – omul””. 

Un spirit asemănător transpare şi în povestirea „Băieţii din strada Pal” („A Pal Utcai Fiuk”), a scriitorului ungar Ferenc Molnar, lucrare ce a înregistrat un succes strălucitor, fiind foarte populară până în prezent în rândul tinerilor cititori. În povestire, Molnar dezvoltă acelaşi subiect, al confruntării dintre două tabere de minori, care îşi revendică „teritoriile” şi care alunecă într-o duşmănie cu final tragic. Elementul teritorialităţii este şi mai proeminent în lucrarea scriitorului francez Louis Pergaud, care a scris “Războiul bumbilor” (“La Guerre des boutons”) (ecranizat de cinci ori), despre lupta a două bande de copii din sate diferite. De această dată cu mult umor şi spirit aventurier, Pergaud dezvăluie beletristic rivalitatea pe criterii de apartetenţă comunitară care apare deja la o vârstă timpurie. Ceea ce au făcut Goldwing, Molnar, Pergaud, precum şi alţi prozatori care au tratat subiecte similare a fost nu altceva decât a arăta în imagini stilizate ceea ce se întâmplă în realitate, chiar în jurul nostru uneori – copiii obişnuiesc şi ei să identifice „duşmani” şi să se „războiască” cu aceştia, fie şi în mod simbolic. Conflictul dintre grupuri nu e o trăsătură specifică maturilor doar, ci este propriu şi copiilor, atunci când există condiţii pentru apariţia relaţiilor concurenţiale. 

În anii ’60 ai secolului XX, sociologul american de origine turcă, Muzafer Sherif, a efectuat împreună cu colaboratorii săi un şir de experimente în taberele de copii (fără a-i înştiinţa pe copii asupra scopului adevărat al experimentului), pentru a identifica factorii care influenţează asupra relaţiilor dintre indivizi. Cercetătorii au stabilit că simpla divizare a copiilor în două echipe a fost suficientă ca între ei să apară animozitate şi diferenţiere pe criterii de apartenenţă de grup (chiar dacă în grupuri diferite au fost repartizaţi foşti prieteni). Iar denumirea echipelor – „Vulturii” şi „Şerpii” –, a intensificat şi mai mult concurenţa dintre ele. Participarea la jocuri comune, care implicau spiritul de competiţie intergrupală, a încins definitiv spiritele, generând o rivalitate acerbă, etichetări răutăcioase, ironie şi chiar certuri şi confruntări fizice între reprezentanţii echipelor. Când ambele echipe râvneau acelaşi scop, dar numai una din ele putea fi învingătoare, ostilitatea îşi făcea rapid apariţia în relaţia dintre ele. Pe parcursul experimentului, au fost înregistrate atacuri asupra corturilor echipelor „duşmane”, incendierea simbolurilor acestora, încăierări în cantină, în alte locuri unde se întâlneau copiii aflaţi în relaţie de duşmănie. Experimentele lui Sherif au devenit de referinţă în domeniul psihologiei conflictelor, demonstrând în mod clar predispoziţiile individului spre agresivitate şi confruntare în condiţiile formării grupurilor.

Un studiu asemănător asupra comportamentului copiilor a fost realizat în Liban, în 1970. Subiecţii studiului erau băieţi de 11 ani, dintre care zece creştini şi opt musulmani. Aceştia au fost separaţi în două grupuri, dar nu după criteriul confesiunii, ci în mod aleator. Grupurile au primit denumiri şi au fost antrenate în diverse activităţi competitive. Ca şi în experimentele lui Sherif, şi de această dată s-a ajuns rapid la ostilitate, conflicte şi agresiuni fizice nemijlocite, care au degenerat în adevărate „lupte de stradă” (inclusiv cu utilizarea cuţitelor). Cercetări din acelaşi registru comportamental a întreprins şi specialistul în psihologie socială Henri Tajfel. În 1970, el a realizat un experiment cunoscut sub numele de „Klee-Kandinsky”, având ca subiecţi 64 de băieţi de 14-15 ani, colegi de clasă. Tajfel a demonstrat cât de uşor se poate modifica comportamentul băieţilor prin simpla apartenenţă la anumite grupuri. S-a constatat că chiar şi atunci când nu există competiţie între grupuri, simplul fapt că indivizii aparţin unui grup îi face să dezvolte loialitatea faţă de membrii acelui grup, iar cei din afara grupului sunt desconsideraţi, discriminaţi sau, şi mai rău, consideraţi inamici demni de dispreţ.           

Experimentele citate mai sus ne permit să facem cel puţin două concluzii: 1. copiii sunt la fel de pasibili ca şi maturii de fi implicaţi în confruntări violente, pe criterii identitare sau de apartenenţă la un grup; 2. procesul de identificare a unui „duşman”, de coalizare şi manifestare împotriva acelui „duşman” reprezintă un fenomen propriu şi reprezentărilor sociale ale copiilor, deci există o motivaţie lăuntrică mai profundă, iraţională a acestui fenomen, care se face remarcat deja la o vârstă fragedă. Oamenii au predispoziţia nativă a se delimita în grupuri şi orice delimitare în grupuri creează sentimente de rivalitate faţă de indivizii „străini”. De mici, oamenii ştiu să identifice un „duşman” concret.

Într-un studiu olandez care a avut drept scop elucidarea modului în care se formează înţelegerea imaginii duşmanului la copiii de 7-12 ani, s-a constatat că, cu cât copiii sunt mai mici, cu atât duşmanul este perceput de către ei în termeni mai concreţi; duşman poate fi o persoană concretă, nu cineva sau ceva abstract. Abia odată cu înaintarea în vârstă, copiii sunt capabili să perceapă un duşman non-uman, un produs al ficţiunii sau al ideologiei. Rezultatele studiului indică, indirect, caracterul aplicativ al primelor percepţii privind identificarea duşmanului – duşmanul este o figură umană concretă. Este o constatare care încă o dată confirmă natura stereotipă a mecanismului de identificare a străinilor. Teza că la copii, odată cu vârsta, imaginea străinului/duşmanului evoluează de la concret la abstract a fost formulată anterior şi de psihologul elveţian Jean Piaget; perioada de trecere de la un tablou concret la unul abstract se înregistrează în jurul vârstei de doisprezece ani. La minori apar rudimentele convingerilor ideologice, primele sentimente naţionaliste, percepţiile de statut social şi… cine sunt aliaţii şi duşmanii. Odată cu vârsta, copiii dezvoltă reprezentări sociale care permit formarea închipuirii despre un duşman abstract, fictiv; duşmanul devine un construct social. Trecerea de la o identitate concretă a duşmanului la una abstractă reprezintă un prototip al atitudinilor şi convingerilor politice.

În 1986, psihiatrul american Robert Coles publică lucrarea „Viaţa politică a copiilor” („The political life of children”), în care elucidează modurile prin care copiii ajung să înţeleagă fenomenul politic şi să-şi formeze opinii ideologice. În cadrul cercetării sale, autorul a intervievat copii de pe toate continentele, vreme de peste zece ani, şi susţine că, în mare măsură, sentimentele şi convingerile politice ale adulţilor îşi au originea în impresiile şi înţelesurile formate încă în copilărie, când se cristalizează identitatea naţională, poziţia socială, apartenenţa confesională şi de grup. Pornind de la constatările de mai sus, rolul familiei şi al grupului de origine în definirea identitară şi formarea primelor convingeri politice este determinant, iar deseori hotărâtor. În raport cu viziunea maturilor se produce şi identificarea „duşmanului” de către copii. Identificarea duşmanului se produce de regulă în baza sugestiilor, voite sau involuntare, care vin din partea maturilor.Gordon Allport, fondatorul teoriei despre prejudecată, a inserat în cartea sa dialogul dintre o fetiţă de şase şi mama sa, în care fetiţa întreabă: „Mamă, care este numele copiilor pe care aş putea să-i urăsc?”.

Mai multe articole găseşti aici: Instinct şi Raţiune

Comentarii

Dorian Furtună

Dorian Furtună

Etolog, Doctor în Biologie; cercetări în domeniul Etologiei sociale (fundamentele biologice ale comportamentului social şi politic). Interesul ştiinţific: conflictele identitare, agresivitatea socială, ierarhiile, instinctele sociale, antropogeneza, ...

Ultimele articole