„Păduchi”, „şobolani”, „gândaci de colorado” – limbajul dezumanizării în propaganda militară

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Dezumanizarea celorlalţi, lipsirea lor, pe cale lingvistică, de trăsături umane, morale, intelectuale, reprezintă una din cele mai eficiente tehnici de creare a distanţei între grupuri şi de cultivare a urii şi discriminării. Când ceilalţi sunt descrişi nu drept oameni, ci drept animale, apare tentaţia de a-i trata ca pe nişte animale. Acum câteva secole, europenii au aplicat pe larg tehnologia dezumanizării pentru a justifica colonizările şi procedeele de civilizare sau epurare a aborigenilor. Populaţiile aborigene erau considerate „sălbatice”, „primitive”, „animalice”; africanii erau comparaţi cu maimuţele, iar alte grupuri etno-rasiale cu porcii, şobolanii, insectele etc. [Jahoda, 1999, apud Haslam, 2006, p. 252].

În perioada genocidului locuitorilor nativi ai Lumii Noi, după descoperirea lui Cristofor Columb, aborigenii fuseseră supuşi unei epurări nemainîntâlnite nici până atunci, nici după aceea în istoria omenirii. Pentru a justifica şi încuraja înrobirea şi exterminarea aborigenilor, acestora li s-a creat o imagine demonizată. Columb însuşi utilizase o descriere a aborigenilor, care-i prezenta drept „sălbatici fioroşi”: „ei au în mijlocul frunţii un ochi”, „au nasuri de câine, cu care beau sângele victimelor şi cu care le taie gâtul şi le castrează”. Corespunzător, pentru a lupta cu aceşti „oameni-câini”, în a doua expediţie a lui Columb pe insulele din Lumea Nouă au fost aduşi câini de luptă şi de vânătoare – mastifi şi ogari – care erau antrenaţi în vânarea aborigenilor; deseori, aceşti câini erau hrăniţi cu prunci ai aborigenilor, ceea ce era privit de spanioli ca un lucru firesc, deoarece aborigenii nu erau percepuţi drept oameni, ci drept semioameni şi pradă [1].

Antropologul francez Pierre Clastres, referindu-se la strategia dezumanizării aborigenilor, vine cu următoarea explicaţie a modului în care funcţionează această psihologie asupra discernământului uman: „În America de Sud, ucigaşii indienilor duc la extrem poziţia Celuilalt ca diferenţă: indianul sălbatic nu este o fiinţă omenească, ci un animal. Omorârea unui indian nu este un act criminal, iar rasismul chiar lipseşte aici cu desăvârşire, pentru că el implică, într-adevăr, pentru a se exercita, recunoaşterea unui minimum de umanitate în Celălalt” [Geraud et al., 2001, p. 87]. Un alt cercetător francez, Pierre-André Taguieff, a făcut o listare a unor metafore dezumanizante utilizate în secolul XIX de către europeni în raport cu diverse identităţi rasiale aborigene şi menţionează aşa sintagme ca: “maimuţe pe două picioare”, “ouă de păduche”, „păduchi”, „larve umane”, „paraziţi”, „şobolani”, „viruşi”, „bacili”, „cuci”, „tenii”, „lupi feroce” etc. În consecinţă, continuă Taguieff, cei care aplicau respectivele metafore induceau ideea că trebuie „să curăţăm”, „să despăduchem”, „să salubrizăm”, „să dezinfectăm”, „să purificăm”, „să epurăm”, „să eliminăm” entităţile străine [Taguieff, 2005, p. 559-560].

Metafora vânătorii în acţiunile de omucidere a primit recent o confirmare din partea ştiinţelor antropologice; s-a constatat că soldaţii care comiteau acte de maltratare în război, cei care măcelăreau corpurile duşmanilor doborâţi pentru a lua trofee, aveau înclinaţia de a vedea duşmanii de luptă nu drept oameni, ci drept vânat. Profesorul britanic de antropologie socială, Simon Harrison, susţine că actele de maltratare a duşmanului, care se produc şi în războaiele contemporane, nu trebuie interpretate ca o dovadă a unei boli psihice, ci ca o consecinţă a mentalităţii xenofobe rasiale şi a tradiţiilor de cultivare la războinici a metaforei vânatului. De regulă, maltratarea şi măcelărirea duşmanilor se produce atunci când aceştia din urmă sunt de altă rasă, ceea ce facilitează funcţionearea metaforei vânatului, sau, în alţi termeni, facilitează procesul de pseudospeciaţie. Astfel, cazuri de acest gen au fost înregistrate în cadrul intervenţiei forţelor NATO în Afganistan, când soldaţii din misiunile străine desecau pentru trofee părţi ale corpurilor talibanilor răpuşi. Asemenea cazuri însă practic au lipsit în cadrul intervenţiei forţelor NATO în Iugoslavia, deoarece nu a existat percepţia unei distanţări rasiale dintre combatanţii din ambele tabere. Profesorul Harrison atenţioneasză în concluzie că portretizarea duşmanului drept “vânat” poate genera un comportament feroce din partea soldaţilor pe câmpul de luptă şi în raport cu duşmanii învinşi, şi nicio prohibiţie însuşită în viaţa civilă nu va funcţiona [Harrison, 2012].

Atunci când vorbim despre propaganda urii şi psihologia dezumanizării, trebuie să-l menţionăm şi pe cercetătorul american Sam Keen. Analizând mecanismele de creare a imaginii duşmanului în caricaturile politice din secolul XX, Keen descrie în lucrarea sa de referinţă, „Feţele Duşmanului”) („Faces of the Enemy”), strategiile luptei informaţionale dintre puterile beligerante din timpul celor două războaie mondiale. Keen atrage atenţia asupra faptului că „războiul începe mai întâi în minţile oamenilor”; noi îi omorâm pe alţii imaginar, abia apoi utilizăm măciuca sau racheta balistică pentru a-i ucide fizic. „Propaganda anticipează tehnologia”, afirmă Keen, dând de înţeles că o propagandă eficientă de război va crea mai întâi o imagine cât mai inumană a duşmanului. Apelând la modelul arhetipal al psihanalistului K.G. Jung, cercetătorul american evidenţiază câteva ipostaze ale imaginii duşmanului frecvent utilizate de oponenţii politico-militari: străini, barbari, sadişti, agresori, criminali şi violatori [Keen, 1986; Костерева, 2000]. Drept consecinţă a prezentării acestor imagini, inamicii încetau să mai fie consideraţi oameni, a căror viaţă reprezintă valoare, ci erau priviţi ca nişte fiinţe „semiumane” sau „inumane”, care trebuiau să fie inevitabil nimicite. Cuvintele şi imaginile propagate deveniseră o armă teribilă de manipulare şi instigare la ură identitară. Retorica războinică şi propaganda violenţei au înregistrat efecte neobişnuit de puternice la grupurile faţă de care erau aplicate tehnicile respective, pentru că, aşa cum ştim deja, se mulau perfect pe instinctele şi frustrările mulţimilor.

În aceeaşi cheie, în lucrarea „Limbajul Opresiunii” („Language of Oppression”), un alt cercetător, profesorul american Haig Bosmajian, descrie felul în care denumirile, etichetele, definiţiile şi formulele stereotipizate fuseseră folosite în propaganda militară pentru a-i înjosi, dezumaniza şi oprima pe evrei, oamenii de culoare şi amerindieni. „Identitatea noastră, cine suntem şi ce suntem, cum ne văd ceilalţi, toate sunt grav afectate de apelativele ori etichetările folosite”, susţine autorul [Bosmajian, 1983, p. 9, apud Larson, 2003, p. 65]. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, propaganda americană a profitat mult de pe urma diferenţelor rasiale dintre japonezi şi americani, pentru a-i face pe ultimii să se mobilizeze activ în lupta contra Japoniei. Mai târziu, în timpul războiului din Asia de Sud-Est, militarii americani îi desemnau pe cetăţenii vietnamezi cu termeni precum „gălbejiţi”, „ochi oblici”, „crăpături”, „fermoare”; acest limbaj le făcea mai uşoară sarcina de a-i dispreţui şi de a-i omorî [Larson, 2003, p. 66]. Din cauza unor astfel de practici de stigmatizare dezumanizantă au fost posibile aşa masacre ca cel din cătunul vietnamez My Lai, în 1968, când soldaţii americani au atacat şi au omorât circa 500 de civili, majoritatea femei, copii şi bătrâni [2].

Trebuie să mai avem în vedere un efect psihologic al omuciderilor – după ce “caruselul violenţei” a fost pornit, soldaţii încep să simtă un fel de plăcere sadică de pe urma omorurilor înfăptuite. Cu certitudine, există aici o conexiune cu plăcerea la nivel neurofiziologic pe care o produc acţiunile agresive. S-au păstrat numeroase mărturii extrase din corespondenţa de război sau din convorbirile soldaţilor, care dezvăluie un gen de satisfacţie pe care o resimt bărbaţii în contextul violenţelor de război. Probabil cea mai şocantă dintre mărturiile recente a acestei psihologii de război este prezentată într-o lucrare istorică privind experienţa de luptă a soldaţilor germani din perioada nazistă. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de către britanici şi americani fuseseră audiaţi aproximativ 13.000 de germani şi mai multe sute de soldaţi italieni de toate rangurile şi din toate serviciile, capturaţi drept prizonieri. Datorită înregistrărilor efectuate, s-a aflat că prizonierii de război nu numai că vorbeau în detaliu despre violenţe extreme, ci şi arătau un fel de bucurie tulburătoare, dând de înţeles că a împuşca în clădiri, trenuri, civili “era distractiv”. “Îmi plăcea să împuşc orice – femei, copii. Era un fel de sport” – astfel sună mărturia unui soldat, care poate fi considerată un lait-motiv al lucrării-investigaţie scrise de doi istorici germani [3] [Neitzel, Welzer, 2012].

Şi psihologii din alte ţări, cum ar fi Rusia, au remarcat că la soldaţi adeseori se păstrează o amintire pozitivă despre anii petrecuţi în război; de exemplu, veteranii celui de-al Doilea Război Mondial (numit la ruşi “pentru Apărarea Patriei”), îşi amintesc despre acei ani ca despre o perioadă în care a existat o camaraderie adevărată, o solidaritate identitară, a existat un scop concret şi un rost al vieţii. Pe timp de război se reduce numărul sinuciderilor şi în ţările-agresor, şi în ţările ocupate; oamenii devin foarte conştienţi de importanţa lor ca parte a unui grup, se acutizează senzaţia de apartenenţă identitară [4]. În perioada rivalităţii cu alte ţări şi popoare, viziunea civică asupra lumii este înlocuită de o viziune războinică, corespunzător se schimbă şi reacţiile oamenilor faţă de durerea şi suferinţelor celor din tabăra adversă.

Într-un asemenea cadru psihologic lugubru se înscrie reacţia cetăţenilor americani la aflarea veştii despre aruncarea bombelor atomice peste oraşele japoneze Hiroshima şi Nagasaki, în 1945, soldate cu moartea a peste 150.000 de civili şi zeci de mii de oameni răniţi şi traumaţi psihic. În scurt timp după acel bombardament a fost efectuat un sondaj sociologic care a arătat că mai puţin de 5% dintre americani condamnau aplicarea armei atomice, în timp ce 25% dintre americani în genere considerau că ar fi trebuit aruncate peste japonezi mai multe bombe. Psihologii consideră că această atitudine lipsită de compasiune şi de simţul vinovăţiei a fost un rezultat al propagandei militare, care i-a demonizat pe japonezi de-a lungul anilor; în consecinţă, japonezii, inclusiv civilii, nu mai erau percepuţi drept fiinţe umane integre, ci drept agresori inumani care îşi primesc o pedeapsă binemeritată. Câteva decenii mai târziu, în timpul Războiului din Golf, din 1991, pierderile umane ale americanilor au fost minore, mai ales în raport cu zecile de mii de irakieni căzuţi în luptă (după unele date au murit peste 100.000 de civili irakieni). Sondajele sociologice iarăşi au arătat că americanii practic deloc nu i-au compătimit pe irakieni, deşi aceştia din urmă nu au comis vreun act de agresiune direct asupra SUA. Cauza acestei atitudini a societăţii americane e aceeaşi: demonizarea irakienilor, în particular a liderului Saddam Husein, despre care se spunea că face “băi în sângele duşmanilor” şi omoară copii kuwaitieni [5]. Să ne amintim, în context, şi de bucuria neţărmurită pe care a demonstrat-o societatea americană la auzul veştii despre omorârea lui Osama ben Laden, la 2 mai 2011 [6].  

În prezent, pe teritoriul Ucrainei, în contextul conlictului armat intern şi a animozităţii generale dintre Kiev şi Moscova, etichetările şi dezumanizările nu au întârziat să apară. Le putem identifica cu uşurinţă în mesajele ambelor tabere şi în textele propagandistice care apar în mass-media. De la “gândaci de colorado” în adresa ruşilor care poartă panglici cu drapelul SF. Gheorghe, la “fiare banderoviste”, găsim o gamă largă de stigmatizări şi metafore animalistice proprii propagandei de război. Ura identitară şi intergrupală este cultivată acolo ca pe vreme de război, şi această ură poate aduce război.

 Mai multe articole găseşti aici: Instinct şi Raţiune

Mai multe articole la subiect vezi aici: Instinct şi Raţiune – See more at: http://vox.publika.md/stiinta/stigmatizarea-care-ii-transforma-pe-oameni-in-neoameni-513460.html#sthash.WTW6oMZO.dpuf

Surse bibliografice:

1.                 1. Геноцид аборигенов Нового Света // Left.ru. 2009-03-29 / http://left.ru

2.       My Lai Massacre // http://en.wikipedia.org/wiki/My_Lai_Massacre

3.       “A great feeling” – A shocking study of fighting, killing, dying and soldiers in the Second World War // by Bernd Mayerhofer (translation: Jonathan Uhlaner). Goethe-Institut. January 2012 / http://www.goethe.de/ges/pok/dun/en8726298.htm

4.       Сергей Ениколопов, в „Человек и война” («Круглый стол» ученых ). Общественные науки и современность. 1997.  № 4. С. 152-167. (С. 154) / http://ecsocman.hse.ru/data/236/824/1216/016Pirozhkova.pdf

5.       Сороченко В. Принципы военной пропаганды // http://psyfactor.org/propaganda3.htm#Дихотомия

6.                 6.      Together as one: Americans around the world gather to celebrate the death of Osama bin Laden // By Rachel  Quigley, Oliver Tree, Amy Oliver and Sebastian Allan. Daily Mail. http://www.dailymail.co.uk/news/article-1382652/Osama-Bin-Laden-dead-Pictures-USA-celebrating-death-Al-Qaeda-leader.html

·         Bosmajian H. The language of oppression. Lanham. MD. University Press of America. 1983.

·         Jahoda G. Images ofsavages: Ancient roots of modern prejudice in western culture. London: Routledge & Kegan Paul. 1999. 320 p.

·         Geraud M.-O., Leservoisier O., Pottier R. Noţiunile-cheie ale etnologiei: analize şi texte. Iaşi. Polirom. 2001. 336 p.

·          Harrison S. Dark Trophies: Hunting and the Enemy Body in Modern War. Berghahn Press. 2012. 276 p.

·         Haslam N. Dehumanization: An Integrative Review // Personality and Social Psychology Review. Vol.10, No.3. 2006. P. 252-264.

·         Keen S. Faces of Enemy: reflections of the hostile imagination. San Francisco: Harper & Row, 1986.

·         Larson Charles U. Persuasiunea: Receptare şi Responsabilitate. Polirom. Iaşi. 2003. 504 p.

·          Neitzel S., Welzer H. Soldaten: On Fighting, Killing and Dying: The Secret Second World War Tapes of German POWs. Simon & Schuster UK. 2012. 448 p.

·    Taguieff P.-A. Rasism // În “Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor intercultural”. Vol. coord. de Gilles Ferreol şi Guy Jucquois; trad. de Nadia Farcaş. Iaşi. Polirom. 2005. P. 549-568.

·         Костерева О.А.ОБРАЗ ВРАГА В ОТЕЧЕСТВЕННОЙ ПОЛИТИЧЕСКОЙ КУЛЬТУРЕ
ПЕРИОДА “ХОЛОДНОЙ ВОЙНЫ”
// 2000 /  http://www.earthburg.ru/earthadm/php/process.php?lang=r&c1=10&id=1&file=kostereva.htm

Comentarii

Dorian Furtună

Dorian Furtună

Etolog, Doctor în Biologie; cercetări în domeniul Etologiei sociale (fundamentele biologice ale comportamentului social şi politic). Interesul ştiinţific: conflictele identitare, agresivitatea socială, ierarhiile, instinctele sociale, antropogeneza, ...

Ultimele articole