„Executaţi-i pe toţi cei care poartă ochelari” – genocidarea duşmanilor interni

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

(În imagine: un fanatic din trupele „khmerilor roşii”).

 Ura viscerală a omenilor faţă de „ceilalţi” nu dispare odată cu condamnarea hitlerismului la Nurnberg sau odată cu recunoaşterea şi deplângerea exploatării rasiale pe teritoriul Lumii Noi. Ura dintre grupurile umane este alimentată de un instinct tribal care poate fi cu uşurinţă reanimat în anumite condiţii sociale şi, mai ales, la îndemnul unor lideri autoritari care promovează o ideologie totalitaristă. Iată de ce represaliile şi genocidurile care s-au produs cândva se pot repeta, în alte regiuni, în alte circumstanţe, sub alte guvernări totalitariste, cu alţi lideri maniacali. A doua jumătate a secolului XX nu a pus capăt genocidurilor, aşa cum au crezut elitele politice ale lumii în 1945. Ura identitară care a fost cu greu potolită în Europa, a erupt pe alte continente, în Asia, Africa, America de Sud. Despre două dintre aceste epizoade genocidare voi vorbi în continuare.

Genocidul din Campucia           

În 1975-1979, sub guvernarea Khmerilor Roşii, organizaţie de factură maoistă, a fost distrusă fizic aproape o treime din populaţia Campuciei. Khmerii Roşii reprezentau un partid condus de Pol Pot, care a propagat o ideologie naţionalistă exclusivistă, prin a cărei grilă erau consideraţi „trădători” şi „străini” toţi cei care nu împărtăşeau valorile ideologice ale partidului. Un element de bază al ideologiei Khmerilor Roşii era lupta împotriva „duşmanului străin”, Vietnamul, care era şi un „duşman ereditar”, împotriva căruia trebuia să existe o mobilizare neîncetată a întregii naţiuni, iar cei care nu-i susţineau pe khmeri în această cruciadă ideologică erau numiţi „corpuri campuciene cu minte vietnameză”. Opresiunea asupra acestor „străini” interni s-a transformat într-un genocid (cu elemente de politicid) execrabil, al cărui ţel era „purificarea” naţiunii [Kiernan, 2011, p. 192-193]. Au fost exterminaţi şi cetăţenii campucieni de altă rasă. În primul rând au fost total eliminaţi etnicii vietnamezi. Comunitatea chineză a pierdut o jumătate din numărul membrilor săi, fiind omorâţi circa 200.000 de oameni. Au fost omorâţi şi circa o treime din musulmanii din ţară. Regimul lui Pol Pot a promovat şi ideea ruralizării populaţiei, prin izgonirea oamenilor din oraşe, pentru a se ocupa exclusiv de agricultură; această reformă i-a marcat în special pe intelectuali şi pe cei cu venit economic înalt, dar şi pe muncitorii de la oraş, o mare parte din aceste categorii de populaţie fiind decimate [ibid., p. 194].

Despre caracterul virulent al kmerilor şi îndârjirea lor în lupta cu „duşmanii de clasă” vorbeşte ordinul de a fi executaţi toţi cei care poartă ochelari, deoarece aceasta ar însemna că respectivii sunt intelectuali. În general, nimicirea în masă s-a produs în baza a patru criterii de diferenţiere: ideologic (foştii ostaşi ai guvernării precedente, foştii funcţionari, intelectualitatea opozantă), social (oamenii cu venit înalt), religios (budiştii, musulmanii), etnic (chinezii, vietnamezii, thailandezii ş.a.). Una din frazele propagandistice ale Khmerilor Roşii, care „justifica” omorurule în masă, are un conţinut zguduitor: „Pentru ţara pe care noi o construim sunt suficienţi un milion de buni revoluţionari. De restul nu avem nevoie. Preferăm să ucidem zece prieteni, decât să păstrăm un duşman în viaţă[Faucheux, 2007, p. 216]. Potrivit estimărilor, genocidul a provocat moartea a 1,5-2 milioane de oameni. Iar unii cercetători ridică numărul victimelor la cifra de 3 milioane [Kiernan, 2003, p. 587].

Genocidul din Uganda

În Uganda, un stat alcătuit din multiple etnii şi naţionalităţi, procesul de decolonizare şi ieşire de sub influenţa britanicilor a provocat crize grave în legătură cu minorităţile imigrate şi statornicite acolo. Apogeul violenţelor a fost însă înregistrat sub domnia lui Idi Amin, care se convertise la Islam şi venise la putere prin lovitură de stat în 1971, cu sprijinul comandanţilor militari din aceeaşi cu el etnie. Acesta a început o adevărată teroare împotriva diferiţilor locuitori ai statului, pe diverse criterii: ideologice, religioase, etnice. El se declarare un trimis al sorţii care avea menirea „să redea Uganda negrilor”. Se spune că dictatorul însuşi a omorât personal circa două mii de oameni, iar capul unui rival de-al său îl păstra în frigider, în calitate de trofeu. De asemenea, se susţine că Idi Amin practica şi canibalismul.

În 1972 Uganda a ajuns în pragul falimentului şi Idi Amin simţise necesitatea de a da vina pe un „duşman” intern pentru criza economică. Potrivit lui, Allah i-ar fi sugerat în somn să-i alunge din ţară pe „micii burghezi” de origine asiată, veniţi încă pe timpul când acel teritoriu era colonie engleză, şi care acum „mulg economia Ugandei” şi poartă vina pentru faptul că au consumat resursele interne ale statului. Dictatorul le-a oferit acestor migranţi, în majoritatea lor originari din India şi Pakistan, 90 de zile pentru a ceda toată averea statului şi a părăsi ţara. Apoi a venit rândul creştinilor, care constituiau aproximativ 10% din populaţie, să fie declaraţi vinovaţi pentru situaţia deplorabilă din ţară. Fiecare învinuire de acest gen era însoţită de persecutări, omucideri în masă şi violenţe inimaginabile. Nu e de mirare că idol al dictatorului era nu altcineva decât Adolf Hitler. Ca rezultat al terorii susţinute de Idi Amin opt ani la rând, în perioada 1971-1979, în Uganda au fost exterminaţi, potrivit unor estimări, circa 300.000 de oameni (după alte surse – până la 500.000). După izgonirea lui Idi Amin de la putere, preşedinte a devenit liderul opoziţiei în emigraţie, Milton Obote. Acesta a continuat tradiţia războirii tribale şi a asmuţit trupele guvernamentale împotriva grupurilor ce fuseseră loiale lui Amin, omorând zeci de mii de oameni deja din rândul acestora [Harff, 2003].

Africa, Asia de Sud-Est, America Latină nu sunt nici astăzi suficient de stabile în plan socio-politic şi economic. Şi astăzi acolo se produc fermentaţii sociale şi identitare, despre care am scris în alte articole. Cât timp stabilitatea aparentă se va menţine nimeni nu ştie. Cert este că genocidurile nu sunt un element al trecutului – ele reprezintă o constantă a istoriei. Voi argumenta această teză în următoarele postări.    

 

Unele din victimele genocidului din perioada guvernării lui Idi Amin; rămăşiţele victimelor au fost găsite de ţărani în timpul lucrărilor agricole, în 1987. Sursa: http://links.org.au/node/2784

(Bibliografia completă va fi publicată în cartea asupra căreia lucrez, despre conflictele identitare).

Mai multe articole găseşti aici: Instinct şi Raţiune

Comentarii

Dorian Furtună

Dorian Furtună

Etolog, Doctor în Biologie; cercetări în domeniul Etologiei sociale (fundamentele biologice ale comportamentului social şi politic). Interesul ştiinţific: conflictele identitare, agresivitatea socială, ierarhiile, instinctele sociale, antropogeneza, ...

Ultimele articole