Despre etologia duşmanului

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Duşmanul comun coalizează nu doar indivizii din societăţile umane, dar şi indivizii din populaţiile de animale. Şi, la fel ca şi în cazul populaţiilor umane, duşmanul în lumea animală poate contribui la coalizarea diferitelor familii din aceeaşi specie sau chiar a diferitelor specii. Cu alte cuvinte, animalele, ca şi oamenii, au nevoie de prezenţa unui duşman extern pentru a-şi asigura o coeziune pe plan intern, dar şi pentru un echilbru neurofiziologic.

Un exemplu curios în acest sens îl oferă peştii cihlizi din specia Neolamprologus pulcher, din lacul Tanganyika (Africa). Aceşti peşti formează mici grupuri familiale, în care poziţia dominantă o deţine o pereche constituită dintr-un mascul şi o femelă, care se manifestă deseori agresiv în raport cu ceilalţi indivizi congeneri. Indivizii inferiori ca rang, deşi sunt supuşi unor abuzuri din partea perechii despotice, oricum participă la protejarea frontierelor familiei şi la îngrijirea puietului plodit de perechea dominantă. Faţă de indivizii conspecifici străini familiei, agresiunea cihlizilor este şi mai pronunţată: ori de câte ori prin preajmă apar peşti hoinari din aceeaşi specie, aceştia sunt sunt goniţi dincolo de graniţele familiei. Însă există situaţii de excepţie, când peştii hoinari sunt acceptaţi în familie – aceasta se întâmplă atunci când în vecinătate îşi face apariţia un peşte răpitor periculos. Pericolul major îi determină pe cihlizi să-i accepte pe “migranţi”, pentru a spori capacitatea defensivă a familiei. Chiar şi atunci când pericolul nu este unul iminent, nu este unul imediat şi răpitorul s-ar putea hrăni în viitor doar cu icrele depuse de perechea dominantă a cihlizilor, aceşti cihlizi oricum, în avans, acceptă venirea “migranţilor”, ceea ce reprezintă un fenomen deosebit de “planificare strategică” a peştilor în anticiparea atacurilor primejdioase din viitor.   

Un exemplu şi mai elocvent de coalizare împotriva duşmanului comun este fenomenul mobilizării diferitelor specii de păsări mici împotriva unui răpitor, mai des împotriva uliilor, bufniţelor care pătrund pe teritoriile de cuibărire ale coloniilor. Mobilizarea păsărilor, sau mobing-ul, apare în mod neregulat într-o mare diversitate de grupuri taxonomice şi are în comun utilizarea unor sunete de alarmă, recunoscute de toate speciile implicate. La chemarea unei specii, răspund speciile mici învecinate, ele împreună formând un stol masiv care încearcă să-l intimideze şi să-l alunge pe intrusul periculos. În unul din studii s-a constatat că mobing-urile se formează totuşi mai uşor între familiile de păsări care au experienţa traiului în vecinătate, care sunt „familiare”. Astfel, familiile de păsări se implicau mai uşor în atacul comun atunci când era supusă ameninţării o familie de păsări pe care o cunoşteau din anii precedenţi. Dacă însă era vorba de nişte păsări nou-venite, ajutorul din partea celorlalţi putea să lipsească. Aceste date arată că implicarea familiilor de păsări în gonirea duşmanului comun ar putea să se realizeze nu doar pentru a asigura o protecţie comună, ci şi cu scop concret de ajutorare a unei familii apropiate, care a devenit „familiară”. 

La furnici există o varietate impresionantă de comportamente sociale şi războinice complexe, dintre care sunt notabile altruismul colonial, crearea supercoloniilor, sclavagismul interspecific, controlul teritorial, exterminarea expansivă a altor specii, existenţa „duşmanului comun” etc. La furnicile ţesătoare-tropicale Oecophylla smaragdina, care formează în copaci colonii de 500.000 de membri, a fost depistată şi un gen de memorie colectivă privind duşmanii. Atunci când o furnică interacţionează cu indivizi din colonii străine, ea le memorizează mirosul şi îl poate transmite spre informare tuturor membrilor coloniei sale, în special “soldaţilor”, ca aceştia să poată ataca imediat indivizii străini purtători ai acelui miros. Memorarea mirosului “duşmanului” durează circa şase zile. Cercetătorii au mai descoperit că atunci când “soldaţilor” li se prezintă mai mulţi indivizi străini, ei îi atacă cel mai agresiv pe indivizii purtători ai mirosului păstrat în “memoria colectivă”.

La ciori, memorarea indivizilor familiari sau nefamiliari poate dura şi trei ani sau chiar mai mult; când după trei ani o cioară îşi reîntâlneşte un vechi rival, ea îl recunoaşte după voce şi îi răspunde prin sunete ostile, de tonalitate joasă, care dau impresia că ar avea o mai mare dimensiune a corpului. Mai mult decât atât, ciorile îşi pot memoriza şi duşmanii din rândul oamenilor, recunoscându-i după trăsăturile faciale; această capacitate de recogniţie facială şi memorizare a duşmanului uman le permite ciorilor să-i evite pe acei indivizi care practică vânătoarea de păsări.

Astfel, înţelegem că mecanismele de identificare a duşmanului comun, memoria colectivă şi mobilizarea populaţiilor învecinate nu sunt invenţii sociale tipic umane. Mecanisme instinctuale pentru asemenea comportamente există la specii mult inferioare în plan filogenetic (vezi şi “Efectul duşmanului drag”). Noi, oamenii, practic, am moştenit aceste înclinaţii spre duşmănie, care ne influenţează la nivel subliminal. Aceasta explică de ce strategia identificării unui duşman comun este atât de omniprezentă în societăţile umane şi de ce oamenii sunt atât de uşor manipulaţi de liderii politici sau războinici.

Mai multe articole găseşti aici: Instinct şi Raţiune

Comentarii

Dorian Furtună

Dorian Furtună

Etolog, Doctor în Biologie; cercetări în domeniul Etologiei sociale (fundamentele biologice ale comportamentului social şi politic). Interesul ştiinţific: conflictele identitare, agresivitatea socială, ierarhiile, instinctele sociale, antropogeneza, ...

Ultimele articole