„De-a războiul”… Copiii învaţă să omoare virtual

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Mulţi dintre noi îşi mai amintesc jocurile copilăreşti de-a războiul, în care luptele se purtau, în funcţie de ţara de origine, între „sovietici” şi „nemţi”/”fascişti”, între „haiduci” şi „turci”, sau între „triburile de indieni” ş.a.m.d. „Duşmanul” la copii corespundea frecvent (şi continuă să corespundă) celui real, cu care se confruntaseră maturii. Luptele celor adulţi şi duşmanii reali îşi găsesc proiecţia în jocurile războinice ale copiilor. Astfel, acum câteva decenii ar fi fost stranii şi chiar de neînchipuit „războaiele” copilăreşti dintre „americani” şi „musulmani”, dintre „sârbi” şi „albanezi”, sau dintre „ruşi” şi „ceceni”; în prezent însă iată că asemenea exemple nu mai miră pe nimeni.

Ca o altă pildă, copiii afganezi din perioada anilor 70 ai secolului XX se răfuiau în jocurile lor cu „indienii”, ca ecou al celor trei războaie dintre Afganistan şi India. Odată cu invazia sovietică, „duşmani” în jocurile copiilor au devenit „sovieticii”. Nu e dificil de presupus cine sunt „duşmanii” minorilor afganezi în ziua de astăzi. Copii indieni la rândul lor îi „omoară” în prezent pe „pakistanezii musulmani”. Copiii pakistanezi se joacă, mai nou, de-a atentatul sinucigaş, în care îi „lichidează” pe „necredincioşi”. Imagini şocante postate pe internet arată cum mai mulţi micuţi imită scena unei explozii, cauzate de un kamikaze islamist. Cel care joacă rolul de kamikaze îşi îmbăţişează apropiaţii, după care îşi „detonează  bomba”. După o ploaie de praf ce aminteşte de o explozie, ceilalţi copii cad de parcă ar fi omorâţi[i].

Copiii din Iran, uitând de rivalii de cândva – „irakienii lui Saddam”, îi înfruntă acum pe „americani” şi pe „israeliţi”. În suburbiile Parisului divizările în tabere sunt şi ele simptomatice – „răzbunătorii arabi” luptă împotriva „poliţiei franceze”. Ceva similar se întâmplă şi în cartierele sărace din Brazilia, din Republica Sud-Africană, dar şi din Rusia, unde „bandiţii buni” se „răfuiesc” cu „poliţiştii răi”. Până şi în Thailanda, o ţară paşnică şi neconflictuală cu vecinii săi, copiii găsesc nevoia de a se război cu cineva, iar în calitate de „duşmani” sunt identificaţi fie „birmanezii”, după criteriul etnic, fie „musulmanii”, după criteriul religios. Lista exemplelor ar putea continua, pentru că, aşa cum putem constata, copiii au şi ei nevoie de un „duşman”. De aceea, chiar dacă în Germania post-hitleristă părinţii, dominaţi de „complexul vinovăţiei”, le interziceau copiilor jocul de-a războiul şi nu le procurau arme-jucării, copiii tot găseau modalităţi de a-şi manifesta spiritul războinic, şi „luptau” de partea „americanilor” împotriva „ruşilor”; iar în Japonia, traumată psihic de exploziile nucleare, interdicţiile categorice de a se război prin joacă, impuse copiilor, s-au soldat cu apariţia de nevroze la scară largă în rândul acestora[ii]. 

Adevărul e că, oricare ar fi „duşmanul”, nu atât identitatea lui contează, cât faptul că el trebuie să existe, pentru că el trebuie să justifice jocul de-a războiul, trebuie să fie ţinta atacurilor şi divizării între taberele de copii. Pentru că băieţii sunt „războinici” de mici şi de mici îşi exersează şi îşi testează combativitatea. Acest comportament le este dictat de programele instinctive înnăscute. În jocuri apare astfel prefigurarea viitorului statut social al bărbatului – cel de luptător, modelul fiind reluat din generaţii în generaţii, cu o insistenţă impresionantă, chiar dacă între timp rolul social real al bărbaţilor şi-a cam pierdut din războinicie. Natura umană însă îşi păstrează intangibile tiparele comportamentale.

Aici ar mai trebui de menţionat o chestiune deosebit de importantă pentru înţelegerea rostului acestor jocuri în formarea abilităţilor sociale la copii. Este adevărat că prin jocul „de-a războiul” copii învaţă să se grupeze în tabere  şi să se „războiască” cu cei din tabăra adversă. Aceasta e o deprindere care reflectă un program comportamental înnăscut. Dar tot atât de adevărat este că anume datorită acestor jocuri „războinice”, care simulează conflictul, copiii învaţă să se împace şi însuşesc regulile ritualurilor de depăşire a conflictelor. Au fost identificate o gamă largă de tehnici de împăcare utilizate de copii. Aceste deprinderi sunt de mare ajutor în cadrul vieţii sociale mature. Antropologul rus Marina Butovskaia susţine că la copii, ca şi la primate, conflictele minore şi jocurile „conflictuale” reprezintă o formă de educare a tradiţiilor de împăciuire. Aceste tradiţii îi ajută pe indivizi la maturitate, grăbind restabilirea bunelor relaţii intragrupale de pe urma unor conflicte minore, cotidiene, foarte frecvente de obicei. Atunci când copiii de mici sunt lipsiţi de practica jocurilor cu semenii lor, ei pierd ocazia de a însuşi tradiţiile împăciurii şi a depăşirii conflictelor. Excluderea jocurilor în grup din copilărie este una din cauzele epidemiei de comportamente deviante la minori şi adolescenţi în zilele noastre[iii]. Aici se ascunde un pericol iminent, deoarece copiii oricum învaţă de să se „războiască”, de exemplu în jocuri la calculator, însă nu învaţă apoi să se împace.  

În prezent, chiar dacă din ogrăzi şi cartiere au cam dispărut ţipetele sonore ale copiilor care imită rafalele mitralierelor, „războaiele” nu s-au sfârşit – ele s-au adaptat progresului tehnic şi s-au retras într-o altă lume simbolică, cea virtuală. „Duşmanul” din calculator a obţinut forme mai monstruoase şi parcă mai credibile, iar „răfuiala” a devenit mult mai sângeroasă şi parcă mai veridică şi ea. În mod cert, armele-jucării, jocurile-tir la calculator şi scenele violente demonstrate la televizor contribuie în mod considerabil la sporirea gradului general de agresivitate în rândul minorilor, iar studiile ştiinţifice care confirmă aceste concluzii sunt deja atât de numeroase, încât doar menţionarea titlurilor ar ocupa mai multe zeci de pagini. Se consideră că exersările din copilările privind identificarea „duşmanului” şi distrugerea lui simbolică ar putea marca ulterior atitudinea persoanelor mature. Omorurile virtulae din copilărie desensibilizează psihicul uman faţă de omorurile reale de mai târziu.

Mai multe articole găseşti aici: Instinct şi Raţiune



[i] Copiii pakistanezi se joacă dea atentatul sinucigaş // Publika TV, 03 mar 2011 / http://www.publika.md/copiii-pakistanezi-se-joaca-de-a-atentatul-sinucigas-vezi-video_243761.html

[ii]В кого стреляют дети, играя в войну // Баунов А., Архипов И. Русский Newsweek. 2007. № 52 / http://www.irp.ru/page/streamtrends/index-17413.html

[iii]Эволюционные основы агрессии и примирения у человека // Лекция Марины Бутовской. Полит.ру. 12.02.2009 / http://polit.ru/article/2009/02/12/butov/

Comentarii

Dorian Furtună

Dorian Furtună

Etolog, Doctor în Biologie; cercetări în domeniul Etologiei sociale (fundamentele biologice ale comportamentului social şi politic). Interesul ştiinţific: conflictele identitare, agresivitatea socială, ierarhiile, instinctele sociale, antropogeneza, ...

Ultimele articole