Corect e cînd scriem Î din i şi Sînt nu Sunt

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Limba este tezaurul unui popor, este una din valorile principale ale unui neam alături de credinţa şi pămîntul acestuia. Limba este purtătoare şi păstrătoarea de valori a poporului.

Limba este acea care suferă direct dacă purtătorii acesteia uită de tradiţii de credinţă, de neam şi de valorile lor. Atunci cînd în conştiinţa oamenilor sînt impuse alte valori decît cele de secole atunci şi în limbă sînt introduse cuvinte parazit de tip slang sau jargon. Însă şi mai periculos este atunci cînd cei care trebuie să apere limba şi neamul îşi pierd capacitatea de a gîndi şi de a o apăra şi de adeosebi binele de rău, atunci pericolul este iminent deoarece de cele mai multe ori se iau decizii proaste şi legi greşite.

O diversiune contra limbii a fost impunerea lui Î din A un fel de â în toate cuvintele. Un pic de istorie despre acest lucru:

Litera Î era privită ca o literă străină neamului cică provenită din scrierile bisericeşti, iar cercurile masonice reformatoare doreau cu tot dinadinsul schimbarea de mentalitate şi au insistat ca să fie schimbată pe un fel de â din a care ar fi mai european şi mai latin, ceea ce este o greşeală. Ca să împace spiritele Titu Maiorescu a propus ca î din a să fie folosit în cuvintele România şi derivatele acestuia + unele nume proprii, similar ca în France şi derivatele acestuia( C cu codiţă).

Cînd academia a luat decizia de a trece în toate cuvintele la î din a aceasta a fost o mare diversiune nejustificată logic şi lingvistic. Marele savant Mioara Avram a spus într-un articol în România Liberă despre Diversiunea î din a contra limbii Române. George Pruteanu de asemenea a scris despre această diversiune contra limbii. Cuvîntul sînt de la fiinţare, simţire de asemenea a fost transformat într-un mutant cu sunt.

Redau mai jos un text al lui George Pruteanu despre această diversiune lingvistică:

Scriu cu î din i

…Pentru că iniţiativa Academiei, din 17 februarie 1993, prin care s-a reintrodus în ortografia românească litera â (în afara cuvîntului „român“ şi a derivatelor sale, unde figura din 1965), a fost o eroare ştiinţifică, generată de un anume sentimentalism anti-comunist (bazat şi pe legenda că î-ul din i ne-ar fi fost impus de oamenii lui Stalin, deşi î-ul din i a fost practicat, de mari nume ale literelor româneşti, la Viaţa Românească, încă din anii ’20 ai secolului trecut, cu mult înaintea apariţiei comunismului la noi). Cei doi lingvişti membri ai Academiei au votat unul „împotrivă“, celălalt „abţinere“. Toate institutele de lingvistică din ţară au dezaprobat decizia.

…Pentru că, prin readoptarea lui â din a, ortografia românească se complică în mod artificial, introducîndu-se un criteriu mecanic, arbitrar şi străin spiritului limbii române: acela dacă un sunet se află în interiorul cuvîntului sau la una din extremităţile sale. Ar trebui, e.g.°, să scriem a târî (cu două litere diferite pentru exact acelaşi sunet), dar eu târâi (schimbînd din nou litera, pentru că e în altă poziţie)… A scrie un sunet într-un fel dacă e-n corpul cuvîntului şi-n alt fel dacă e la unul din capete e o procedură care sfidează claritatea latină a limbii române şi principiul dominant fonetic al ortografiei româneşti, conform căruia un sunet sau un grup de sunete se transcrie (aproape) întotdeauna cu aceeaşi literă, respectiv cu acelaşi grup de litere. Au spus-o mari cărturari, atît români (Rădulescu-Motru, A.Scriban, Philippide, Densusianu, G.Ivănescu, G.Ibrăileanu, E. Coşeriu, Mioara Avram) cît şi străini (A. Meillet, R.Lepsius, Alf Lombard).

…Pentru că î-ul provine dintr-un a în doar cca 31%1 din cuvinte; în marea majoritate a cazurilor (69%), î-ul provine din cuvinte (fie latineşti, fie de altă origine) CARE NU CONŢINEAU SUNETUL/LITERA A în locul respectiv, ci unul/una din sunetele/literele E, I, O sau U, aşa că transcrierea sa azi prin â este absurdă. Dacă am fi paroxistic de pedanţi, ar trebui să-l transcriem cu (“e” cu accent circonflex), (“o” cu accent circonflex) sau (“u” cu accent circonflex). Iată doar cîteva exemple:

î din e: monumentum>mormînt (=mormênt!), tenerus>tînăr (=tînăr!), ventus>vînt (= vînt!) freiner (fr.)> a frîna (=a frna!) netengu(sl.)>nătîng (=nătîng!) frengi (tc.)>frînghie (=frînghie!);

î din i: luminaria>lumînare, ridere>a rîde, ripa>rîpă, sinus>sîn, stringere>a strînge, rivus>rîu drîmbă (sl.) geamlîc (tc.);

î din o: fontana>fîntînă (=fîntână!), longum>lîngă (=lîngă!) monastiri (sl.)>mînăstire (mînăstire!) limoni (gr.)>lămîie (=lămîie!) gond (magh.)>gînd (=gînd!);

î din u: aduncum>adînc (=adnc!), perturnicula>potîrniche (=potrniche!), hirundinella>rîndunică (=rndunică!) gîndac (=gndac!), mîrşav (=mrşav!), zvîrli (zvrli!), smîrc (=smrc!) (sl.)   tărîm (tc.) (=tărm!).

…Pentru că, în cazul cuvintelor în care sunetul î provine dintr-un a, numai aproximativ o jumătate (15% din total) sunt de origine latină2, aşa încît â-ul din cca 85% dintre situaţii nu are cum să constituie mult invocata „probă de latinitate a limbii noastre“, de care, oricum, în anul 2002 nu cred că mai e nevoie decît pentru inamicii oligofreni.

… Pentru că o altă dovadă strălucitoare a legăturii intrinsece, a „înrudirii” interne dintre i şi î (şi nicicum între a şi î) o constituie alternanţele fonetice:

în pronunţie dialectală (ardelenească, moldovenească), foarte adesea sunetul i se transformă în î, niciodată însă sunetul a: ţigan>ţîgan, sifon>sîfon, si>sîlă, stingă>stîngă (la Eminescu rimează cu plîngă), stins>stîns, şi>şî, şi>şînă, ţine>ţîne, ţiui>ţîui, ziua>zîua etc.;

multe substantive prezintă transformarea lui î în i prin trecerea de la singular la plural sau de la masculin la feminin: cuvînt-cuvinte, jurămînt-jurăminte, mormînt-morminte, sfînt-sfinte-sfinţi; tînăr-tineri etc.;

în cursul conjugării unor verbe, i devine î: a vinde-eu vînd-tu vinzi-ei vînd etc.

… În acelaşi sens, o dovadă o constituie faptul că la mari maeştri ai limbii române, ca Eminescu, vocabule terminate în -înd, -îndă sau -întă rimează cu altele terminate în -ind, -indă sau -intă, întrucît î-ul e perceput ca o ipostază a lui i [e.g.: Călin (File din poveste)grindă / tremurîndă; oglindă / surîzîndă sau în Întunericul şi poetul – ţintă / frămîntă]. Aşa era şi la Alecsandri (Cu timpul tot ce-i putred se scutură pe rînd / Şi fructele frumoase rămîn pe crengi lucindOvidiu). Nu vom găsi nicăieri o rimă and / ând.

Din aceste motive ştiinţifice, mi se pare absurd să scriu cu î din a.

_______________ George PRUTEANU
România literară, nr. 42, 23 oct. 2002

*) În cel mai mare dicţionar românesc (Dicţionarul limbii române – Sextil Puşcariu), în tomul II, partea I, F-I, Ed. Monitorul oficial, Buc., 1934, 956 pp., cuvintele care încep cu î se află laolaltă cu cuvintele care încep cu i (de ex.: infesta, înfia, infidel, infidelitate, înfiera) – încă un semn că autorii îl percepeau pe î ca pe o „variantă” de i.

1)                          Datele statistice mi-au fost furnizate, în afara evaluărilor personale, de un studiu (în ms.) al lui I.I. Cotăescu (1995).

2)                                Conform unei statistici a lui Al. Graur (Puţină gramatică, II, Ed. Acad. RSR, Buc., 1988, p. 173), din 150 de cuvinte cu „î” aflate în Dicţionarul limbii române la litera M, doar 10 provin din cuvinte latineşti cu „a”. „Restul de 140 – scrie Al. Graur – sunt sau provenite din latineşte, dar fără «a» la bază, sau formate în româneşte, sau, mai ales, împrumutate din slavă, maghiară, turcă”.

Comentarii

Sergiu Ungureanu

Sergiu Ungureanu

Născut în Ţara Moldovei. Activ, hotărît, interesat de fenomenul politic în Moldova şi în lume. Am un acutizat simţ al dreptăţii şi vred că libertatea şi adevărul trebuie să domine peste tot. Creştin ortodox precum toţi înaintaşii mari care au ap...

Ultimele articole