Construcţia imaginii duşmanului: transformarea omului în animal

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

„Jur pe Allah, vom mânca inimile şi ficatul vostru, soldaţi ai câinelui Bashar”

(cuvintele unui rebel sirian, în timp ce muşca din inima unui soldat ucis,

în timpul războiului civil din Siria, mai 2013)

Pentru civilizaţia occidentală, primele imagini despre duşman s-au creat nu pe baza unor strategii elaborate cu ştiinţă de către conducătorii militari, ci pe baza ciocnirilor directe cu triburile invadatoare de barbari care au traversat continentul european în repetate rânduri şi mai multe secole la rând. În secolele IV şi VI e.n., războinicii huni au fost probabil cei care au contribuit în cea mai mare măsură la crearea arhetipului de barbar şi duşman în mentalul europenilor. Găsim în descrierile autorilor antici mărturia unei frici viscerale faţă de invadatorii nemiloşi care au dat năvală de undeva din adâncurile stepelor Asiei. Războinicii lui Attila erau descrişi drept monstruos de urâţi, cu obrajii acoperiţi de cicatrice, cu nasul turtit, capul enorm şi trupul scurt. Despre huni se spunea că trăiau, mâncau, dormeau şi îşi făceau nevoile din goana calului. În sfârşit, reputaţia lor de cruzime era cumplită, hunii întrunind faima unor creaturi de coşmar, mai curând animale decât oameni. Cu alte cuvinte, pentru civilizaţia europeană abia creştinată, hunii sunt „biciul lui Dumnezeu”, laolaltă cu căpetenia lor Attila, „Antihristul” [Camous, 2009, p. 103, 107]. De altfel, tocmai această imagine a hunilor, de războinici cruzi, neasimilabili, sălbatici, a făcut ca popoarele europene să vadă în ei un „duşman extern” într-atât de periculos, încât au fuzionat într-un front comun şi au ripostat cu hotărâre invaziei. Putem presupune că în lipsa unei imagini atât de fioroase create despre huni, mobilizarea şi coalizarea europenilor putea nici să nu se producă, iar cotropirea Europei în acest caz ar fi fost totală şi definitivă [ibid., p. 117].

Mai târziu, mongolii şi ungurii au oripilat imaginaţia europenilor, aceşti invadatori fiind prezentaţi ca războinici deosebit de aspri, ca nişte „căpcăuni”. Ungurii erau maeştrii raidurilor scurte, neaşteptate şi deosebit de sângeroase; populaţiile supuse atacurilor erau pur şi simplu masacrate: bărbaţii măcelăriţi, copiii sugrumaţi (de unde şi imaginea de căpcăuni), iar femeile răpite [ibid., p. 149]. Mongolii se pare că au reuşit să-i devanseze pe toţi la capitolul imagine monstruoasă şi inducere de frică animalică în rândul popoarelor invadate. În virtutea unor prescripţii religioase, mongolii nu-şi spălau niciodată hainele, precum nu se spălau nici ei, mulţi aveau trăsături diforme în raport cu standardele fenotipice europene, ajungând să creeze, prin miasma, chipul şi teroarea lor o repulsie de neimaginat. Un contemporan al acestora, un franciscan trimis în solie la mongoli, mărturisise: „Când ne-am amestecat printre ei, era ca şi cum am fi intrat într-o altă lume!” [ibid., p. 155-156].

Experienţele teribile prin care au trecut europenii în perioada marilor migraţii au contribuit la elaborarea strategiilor propagandistice şi militare de mai târziu. Liderii politici şi militari au înţeles că la oameni se formează cu uşurinţă o frică instinctivă faţă de anormalităţile fizice ale străinilor şi faţă de comportamentele neobişnuite ale acestora şi această frică poate fi indusă şi în mod artificial. Mai mult, această frică poate fi indusă şi în raport cu indivizii care, în realitate, nu prezintă niciun pericol. Aceste şiretlicuri psihologice formează şi astăzi esenţa propagandei de război.

Într-un articol despre psihologia urii şi rolul duşmanului în consolidarea grupului [Zur, 1991], au fost identificate şapte niveluri de construcţie a imaginii duşmanului, în ordinea sporirii caracteristicilor înfricoşătoare sau umilitoare ale acestuia. Aceste etape de construcţie a duşmanului ne arată cum lucrează propaganda de război prin imagini şi cuvinte. 

1.      O fiinţă umană integră. La acest nivel de prezentare, duşmanul este înfăţişat ca o persoană străină recognoscibilă, aşa cum arată ea în realitate.

2.      Lipsa feţei. La acest nivel, deşi este încă o fiinţă umană, duşmanul deja nu mai are faţă recognoscibilă: poartă mască sau are trăsături similare cu toţi cei din grupul său, i se şterge individualitatea.

3.      Umanoidul. Duşmanul este înfăţişat mai puţin uman, are trăsături diabolizate, ameninţătoare. Satan, diavolul sunt figuri care caracterizează acest nivel de construire a imaginii de duşman.

4.      Fiara. La acest nivel, duşmanul deja nu mai are nimic omenesc, ci e înfăţişat ca o fiară periculoasă sau scârboasă, cum ar fi şarpele, păianjenul, şobolanul. Acesta e nivelul maxim de provocare a urii şi dispreţului faţă de duşman, care facilitează în cea mai mare măsură procedeele de exterminare fizică a lui.

5.      Efeminaţia. Duşmanul este prezentat ca având trăsături efeminate, pentru a sublinia caracterul său slab, vulnerabil, subordonat. Un alt scop al efeminaţiei este de a arăta că duşmanul este seducător, viclean, periculos.

6.      Obiect neînsufleţit. La acest nivel de prezentare a duşmanului, el nici măcar nu este o fiinţă vie, ci un obiect. De exemplu, denumirea obiectelor militare sau civile cu nume de cod (Delta IV, SS11) înlesneşte lichidarea lor în cadrul unei operaţiuni militare. La nivel psihologic, soldaţilor le este mai simplu să-şi închipuie că nu lichidează un submarin, avion, o cazarmă, ci un obiect codificat.

7.      Cuvintele cu dublu sens şi cifrele. Acesta e nivelul maxim de dezumanizare, fiindcă orice semn de referinţă la o fiinţa umană dispare cu desăvârşire. De exemplu, termenul „victime colaterale” înseamnă civili ucişi din rândul părţii duşmane; iar termenul „diplomaţie coercitivă” poate însemna luarea unor măsuri dure, inclusiv bombardamente în adresa unei regiuni.

Cu excepţia primului nivel de prezentare a duşmanului, celelalte niveluri au în comun tentativa de infra-umanizare sau dezumanizare a duşmanului (ambii termeni s-au încetăţenit în studiile de specialitate), care constă în excluderea unei sau mai multor trăsături proprii fiinţei omeneşti. Vedem din cele prezentate mai sus că o fiinţă poate fi dezumanizată cel puţin prin două modalităţi: prin prezentarea ei ca animal, sau prezentarea ei ca obiect. Şi alţi autori au remarcat cele două forme de dezumanizare, numindu-le „animalistică” şi „mehanistică” [Haslam, 2006]. Propaganda militară a făcut uz de ambele forme de dezumanizare (sau variaţii ale acestora), însă cea mai veche, tradiţională, şi cea mai eficace este cea animalistică, deoarece a fost aplicată încă în timpurile când oamenii trăiau în triburi răzleţite, care reprezentau unele pentru altele obiect de vânătoare; oamenii au fost unii pentru alţii pradă de vânat înainte de a deveni pradă de război.

David Livingstone Smith, un cercetător al originilor violenţei umane, susţine că metafora dezumanizării şi a vânătorii reprezintă una din principalele căi de ocolire a inhibiţiilor de omorâre a altor oameni. Dacă se induce impresia că “ceilalţi/duşmanii” sunt un fel de animale, fiare sălbatice, o pradă, atunci luptătorilor le va fi mai simplu din punct de vedere psihologic să-i omoare, procedând cu “duşmanii” ca şi cum aceştia ar fi nişte “animale”. De aceea, în propaganda de război au fost şi sunt utilizaţi termeni zoologici şi igienici în raport cu duşmanii, ca “viermi”, “vipere”, “şobolani”, “microbi”, “păduchi”, “paraziţi” etc. Aceste stigmate activează în creierul nostru modulele de comportament responsabile de “vânare”, “nimicire”, “eradicare”. Potrivit lui Smith, tendinţa spre dezumanizare este adânc depozitată în mintea noastră şi are rădăcini biologice; din această cauză în istorie s-au produs atâtea cazuri de dezumanizare, măceluri, genociduri şi războaie totale [Smith, 2007, 2012]. Aşa cum remarcă şi cercetătorul român Bogdan Ficeac: „caricaturizarea inamicului exploatează reacţia preprogramată de respingere a anormalului şi creează stereotipuri rezistente; duşmanul este dezumanizat prin asocierea cu vietăţi dăunătoare ce trebuie exterminate” [Ficeac, 2010, p. 256].

Metafora animalistică, aşadar, are două dimensiuni – cea a vânătorii, când duşmanul este văzut ca o pradă, şi cea patologizantă, când duşmanul e văzut ca un „corp străin”, faţă de care trebuie luate măsuri igienice. Datele moderne de etnologie arată că numeroase societăţi tradiţionale aplică acest ansamblu de metafore, care induc dorinţa de „respingere a anormalului”. Statutul de fiinţă omenească este limitat la membrii grupului, care se autodesemnează prin aşa termeni ca: „oameni”, „cei buni”, „cei minunaţi” sau „cei desăvârşiţi”. Triburile vecine sunt desemnate în termeni peiorativi sau sunt chiar excluse din regnul uman, iar practicile lor sunt fie batjocorite, fie de-a dreptul condamnate. Etnologii în fond înclină să considere că refuzul diversităţii identitare şi culturale este o trăsătură universală în istorie şi societăţile se aseamănă toate în dorinţa de a desemna, în felul lor, pe celălalt drept diferit sau inferior [Geraud et al., 2001, p. 78]. Strategii de dezumanizare animalistică întâlnim pretutindeni în rândul popoarelor indigene: fie la papuaşii din tribul Eipo din Papua Noua Guinee (descoperit abia în 1974), care îşi numesc duşmanii „muşte de bălegar”, „şopârle”, „viermi” şi iau în derâdere statura mică şi lipsa de curaj a acestora; fie la eschimoşii americani, care se autocalifică drept „oameni” şi îi descalifică pe membrii tribului vecin numindu-i „păduchi” [Glucksmann, 2007, p.104]. Logica acestor procedee lingvistice este simplă: cu cât mai diferiţi, mai inumani şi mai animalici vor fi prezentaţi străinii sau duşmanii, cu atât va fi mai mare dorinţa de detaşare de ei, mai adâncă prăpastia identitară dintre „noi” şi „ei”, corespunzător într-o măsură mai mare vor fi reactivate înclinaţiile xenofobe şi agresivitatea lăuntrică a membrilor grupului.

(Va urma).

Mai multe articole găseşti aici: Instinct şi Raţiune

Surse bibliografice:

  1. Camous Th. Orienturi/Occidenturi, 25 de secole de războaie. Chişinău. Cartier. 2009. 512 p. 
  2. Ficeac B. De ce se ucid oamenii. Bucureşti. Editura RAO. 2010. 412 p.
  3. Geraud M.-O., Leservoisier O., Pottier R. Noţiunile-cheie ale etnologiei: analize şi texte. Iaşi. Polirom. 2001. 336 p.
  4. Glucksmann A. Discursul urii. Bucureşti. Humanitas. 2007. 230 p.
  5. Haslam N. Dehumanization: An Integrative Review // Personality and Social Psychology Review. Vol.10, No.3. 2006. P. 252-264.
  6. Smith D.L. The Most Dangerous Animal: Human Nature and the Origins of War. St. Martin’s Press: New York, NY. 2007. 263 p.
  7. Smith D.L. Less Than Human: Why We Demean, Enslave, and Exterminate Others. St. Martin’s Griffin; First Edition edition. 2012. 336 p.

8.       Zur O. The love of hating: The psychology of Enmity// History of European Ideas, 13 (4). 1991. P. 345-369.

 

Comentarii

Dorian Furtună

Dorian Furtună

Etolog, Doctor în Biologie; cercetări în domeniul Etologiei sociale (fundamentele biologice ale comportamentului social şi politic). Interesul ştiinţific: conflictele identitare, agresivitatea socială, ierarhiile, instinctele sociale, antropogeneza, ...

Ultimele articole