Altfel despre plagiat

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Recent am frunzărit cartea lui Jean-Luc Hennig ”Apologia plagiatului”, care mi-a fost oferită de o netățeancă, cred că și din intenția (pe care o apreciez) de a mă feri de interpretarea unilaterală, îngustă a fenomenului.

Așadar, ce spune autorul în apărarea plagiatului (şi de fapt în apărarea sa, pentru că lucrarea reprezintă și rodul autojustificării autorului, prins și el cu ”mâța-n sac”): ”totul ne aparține, după cum, la fel de bine, nimic nu ne aparține”; ”plagiatul este cel mai răspândit lucru pe lume: toată lumea a plagiat, mai devreme sau mai târziu”; ”plagiatul are la bază lectura sau informația de orice fel, fiind prin urmare un viciu cultural constitutiv”; ”pentru a fi întru totul liber de tentație, trebuie să-ți stingi ego-ul, să renunți definitiv la scris, să amuțești”; ”un text nu este altceva decât amprenta altui text”. Iar ca o sentință: ”nu poți fi original decât într-o limbă nevorbită pe Pământ, întrucât orice limbă naturală este suma tuturor discursurilor care o actualizează, majoritatea acestor discursuri purtând mereu semnul alterității”.

Si ceva foarte inspirat (o fi plagiat?): ”Plagiatul nu e decât un citat deghizat sau abuziv. La urma urmelor, ceea ce am vrut îndeosebi să furăm de la alții e sinele nostru: ”Este exact ceea ce vroiam și eu să spun, iată o frază așa de minunată că nu mai e nevoie s-o rescriu”. Ei cum să nu fii mai indulgent și să nu permiți plagiatorului să-și trăiască clipa triumfului :)

Hennig însă nu încetează pleadoaria plagiatului: ”actul de a scrie începe cu admirația și tentația furtului”; ”plagiatul, spre deosebire de citat, conduce întotdeauna către un mister, ca și cum am sonda în câteva fraze străfundul Universului”. Și de fapt nici nu este chiar furt, ne sugerează autorul: ”actul de a scrie nu-l privează pe autorul imitat de proprietatea sa, nici chiar de dreptul său moral, întrucât opera originală rămâne în biblioteci”; ”cel mai mare defect al plagiatorului este cel de a se fi lăsat prins”; ”de fapt, nu furați nimic, faceți să circule textele”.

Cred că toți sunt de acord că nu putem fi absolut originali, fiind influențați de tot ce am citit și auzit. Dar în carte se întreține foarte abil și o confuzie între influența teoriilor și concepțiilor existente și furtul intelectual, autorul nefăcând o distincție clară între preluarea unor fragmente din alte lucrări și dezvoltarea unor idei din acestea. Totuși, e una când autorul trece cărțile citite prin filtrul gândurilor și ideilor sale și e altceva când autorul copie cu nerușinare un fragment întreg din altă lucrare, cum se poate întâmpla în teze de doctorat pe la noi. În plus, aspectele analizate ale fenomenului sunt mult mai caracteristice literaturii, într-o oarecare măsură științelor pentru care limbajul este important, dar mai puțin se pliază științelor reale. Astfel cred că pentru lucrările științifice de doctorat de la noi ar fi mai greu de găsit justificări plagiatului, cu toate că dacă vre-un cercetător ”pus în fața faptului împlinit” ar găsi argumente pline de ironie și o descriere atât de talentată a ”procesului de inspirație”, aceasta tot ar fi o dovadă a nivelului înalt de pregătire a acestuia :)

Autorul însă dă și descrieri foarte exacte a fenomenului, pline de ironie și vervă: ”în plagiat ne facem luntre şi punte pentru ca fraza altuia să se încorporeze într-a noastră pentru a dispărea complet în aceasta”; ”metoda constă în aranjarea tuturor părților pe care vrem să le furăm într-o nouă ordine, precum şi în înlocuirea cuvintelor şi a frazelor cu echivalentele lor. La care vom adăuga, pe alocuri, lucruri din producția proprie, vom modifica ritmul, vom șterge ce e de prisos”.

Mai mult, autorul ne învață că plagiatorul e un tip certat cu morala, pervers, destrăbălat: ”plagiatorul își păstrează secretele. Pentru el citării îi lipsește cu desăvârșire excitația, mult mai interesantă este ispitirea diavolului”; ”plagiatul instaurează raporturi libertine și provizorii cu multiple lucrări, după principiul bunului plac: trece de la una la alta, le pune poalele în cap, le înhăitează, apoi își pierde urma”; ”perversiunea plagiatorului constă în a nu se lăsa niciodată atins de nimic. Ceea ce fură nu are nicio importanță pentru el. El operează pe furiș, în hopuri, în fugi succesive”.

Cu toate astea, se pare că nu e ușor să fii un plagiator bun: ”plagiatorul cere calități eminente: agilitate, competență practică, curiozitate, tandrețe pentru scris, lectură atentă, exactă, afinitate sentimentală, infinită iubire pentru frază”.

În acest context, ar trebui oare să fim mai clemenți cu plagiatorii? Cât de ușor putem delimita plagiatul de non-plagiat în ştiințele mai puțin exacte?

P.S. Vedeți că eu am utilizat citările? Sper să nu căutați plagiat :)

(alte materiale la tema – http://cuciureanul.wordpress.com/)

Share and Enjoy !

0Shares
0 0 0

Comentarii