Olimpiada, moldovenii şi gonoreea

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

S-a încheiat Olimpiada de la Londra, s-a încheiat şi aventura moldovenilor noştri. Am avut de toate, am avut chiar şi cazuri de dopaj, însă nu am avut medalii de aur şi argint. Am luat totuşi două medăliuţe de bronz. Ambele la haltere şi, cu această ocazie, am stabilit o performanţă unică pentru Moldovioara: prima moldoveancă din istoria ţărişoarei noastre a adus o medalie acasă. Noi ne închinăm în faţa acestor doi Hercules, care cu efortul lor supraomenesc au pus steagul cu zimbru în văzul tuturor. Noi ne închinăm, iar politicienii îşi fac poze cu ei şi le promit apartamente. Bravo pentru apartamente, dar este o abordare tare ciudată a lucrurilor. Căci cu două apartamente nu faci mare performanţă. Politicienii îşi amintesc de sărmanii noştri sportivi doar când le văd medaliile la gât. Populism, deşărtăciune şi bătaie de joc.

Apropo, sunt multe, sunt puţine medaliile obţinute la Londra? Să vedem. În comparaţie cu ultimele două Olimpiade sunt ohooo, tare multe. De la Beijing ne-am întors cu o medalie, de la Atena cu… zero. Până acum, la fel de multe, tocmai 2, obţinusem în Atlanta şi Sydney. Mă întreabă unii curioşi de prin Bucureşti: „câte medalii a strâns Moldova?” Le răspund mai în glumă, mai în serios: „Moldova a adunat două medalii şi toate… de bronz”. Unii, surprinşi de „performanţă”, nu se feresc să ne ia peste picior. Acestor zeflemitori le răspund invariabil: poate pentru străini două medalii sunt foarte puţine, derizorii chiar, dar pentru moldoveni reprezintă un rezultat uluitor. Să trăieşti în 12 metri pătraţi, să te duci la antrenamente zi de zi, să ai parte de condiţii de ev mediu, să ai o viaţă care se compară poate doar cu cea a sportivilor din Burkina Faso şi totuşi să urci pe podium… Mi se pare mai mult, mult mai mult decât o medalie. Fata asta, micuţa asta de fetiţă halterofilă trebuie pusă pe stemă, nu alta. Le mai spun miştocarilor, vedea-i-aş pe sportivii americani, chinezi, ruşi antrenându-se în condiţiile noastre. Nu ar rezista nici o săptămână. Căci Olimpiada nu este doar ceea ce se vede la televizor, în timpul întrecerilor. Olimpiada începe din sala de antrenament, începe cu condiţiile în care trăieşti sau te chinui să trăieşti. Un sportiv moldovean trebuie să treacă prin mult mai multe greutăţi ca să ajungă la performanţa celor ce se antrenează prin Atlanta, Moscova ori Beijing. Poate de aceea şi suntem printre cei mai buni din lume la ridicat greutăţile – ne-am obişnuit cu ele. Noi trebuie să fim de 10 ori mai buni ca să ajungem la rezultatele lor. Viaţa este nedreaptă, dar mulţi reuşesc să o învingă.

Aşa că, stimaţi cetăţeni moldoveni şi nu numai, cele două medalii ale noastră valorează cât sute de-ale lor. Să nu ne mai plângem de greutăţi, dragilor, haideţi… să le ridicăm. Aşa au făcut Cristina şi Anatol, halterofilii noştri de aur. Da, da, de aur, nu de bronz. Doar ei au crezut în steaua lor şi au acţionat, nu au aşteptat să le pice din cer, cum fac mulţi alţii. Citeam un blog al unui cetăţean român stabilit în Chişinău, un român mai moldovean decât majoritatea moldovenilor, care este mândru de reuşita sportivilor din Republica of, of, of Moldova. Zice Doru Petruţi: „Aşteptăm ca altcineva să ne dea, să ne facă, să ne unească, să ne împartă, să ne bage măcar în vreo uniune euro-asiatică. Aşteptăm drumuri, spitale şi parcă lista e fără sfîrşit… Într-o ţară ce parcă excelează în a aştepta tot felul, Cristina Iovu si Anatoli Cîrîcu n-au aşteptat nimic. S-au dus la Londra şi s-au întors cu medalie olimpică.” Iat’aşa, dragi moldoveni!

Căci dacă nu ne respectăm noi, nu nerespectă nici alţii. Acum să vedeţi ce legătură are gonoreea din titlu cu reuşita sportivilor noştri? O să rămâneţi şocaţi ca şi mine. Mi-a dat cineva un articol din revista americana The Atlantic. Zice, citeşte bine, o să fii surprins neplăcut. Ei bine, în articol se vorbeşte despre gonoree, care este din ce în ce mai tare şi care a eliminat o listă întreagă de medicamente ce nu o pot trata. La un moment dat se face şi o comparaţie mai mult decât ciudată: „If this was the Olympic 400 IM, gonorrhea would be the Ryan Lochte and our antibiotics would be the guy from Moldova.” Cu alte cuvinte, „dacă eram la nataţie, 400 de metri mixt, gonoreea era campionul Lochte, iar antibioticele ar fi fost tipul din Moldova.” Na! Unde dai şi unde crapă. Am ajuns şi termen de comparaţie pentru medicamentele împotriva bolilor sexuale. Am verificat, din cei 22 de sportivi înscrişi pe listă am avut şi noi un înotător, pe Dănilă Artiomov, dar nu la 400 mixt, ci la 100 bras, care, este adevărat, a ajuns ultimul la final. Oare are curaj Ministerul de Externe şi domnul Leancă să trimită o scrisorică în care să le ceară explicaţii domnilor de la The Atlantic? Nu de alta, dar sărăcie, nimicnicie şi puţine medalii nu înseamnă şi lipsă de onoare!

(MAI MULTE PE cojocari.ro)

Comentarii