Conflictul transnistrean și memoria colectivă

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Guest post de Alexandru Leșanu.  Articolul a fost scris la începutul lunii martie.

Dacă tot e 2 martie și dacă tot îi comemorăm pe cei căzuți în războiul din Transnistria, mi-am propus să relatez despre un eveniment, la care am fost prezent pe 25 februarie. În acea zi, la Universitatea de Stat din Moldova, regizorul Victor Bucătaru și-a prezentat filmul documentar despre războiul din Transnistria. Pe de o parte, Victor Bucătaru care a fost prezent în tranșeele războiului de pe Nistru. Pe de altă parte, studenții care, la inceputul anilor ’90, își făceau apariția pe lume. Te-ai fi gândit că regizorul care a fost martor la evenimentele de atunci, să vină cu o lecție de toleranță, mai ales că de la evenimentele de atunci au trecut mai bine de 20 de ani. Nici vorbă de așa ceva!

Filmul este realizat în “cele mai bune tradiții sovietice” cu demonizarea dușmanului și chiar “dezumanizarea” acestuia. Chiar în debutul proiecției, regizorul a realizat o paralelă între “buna practică a Kremlinului de a realiza diverse proiecte de educație patriotică a tineretului rus” și lipsa unei asemenea tradiții în Republica Moldova. Astfel, regizorul vine să suplinească acest vid de “educație moral-patriotică.” Dupa cum s-a mai exprimat regizorul, filmul nu este nici istoric și nici jurnalistic, ci mai degrabă acesta este un film documentar, în care imaginile vorbesc de la sine.

Într-adevar imaginile vorbesc de la sine. Doar că modul, în care sunt selectate imaginile și textul scris care le acompaniază, denotă un mesaj de proapagandă. Acest mesaj se înscrie în paradigma filmelor documentare din societățile totalitare. Chiar de la începutul filmului, pe ecran apare o succesiune de date istorice: 1812, 1940, 1992. Astfel, în tradițiile școlii național-comuniste de istoriografie, ni se sugerează că razboiul din Transnistria reprezintă o continuitate a încercărilor “dușmanului de la Răsărit” de a-și stabili cizma pe “sfântul pământ” al Basarabiei. Adoptând aceste clișee regizorul prezintă cel mai vizibil clișeu al filmelor de propagandă din URSS, atunci când proletariatul din sălile de cinema era bombardat cu slogane și cronologii din epopeea eroică a poporului sovietic.

În ceea ce privește valoarea imaginilor nu voi pune la îndoială curajul regizorului de a filma pe linia de front. Imaginile sunt într-adevar mărturii unice despre evenimentele de atunci. Doar că întrebarea mea este: “ce facem cu aceste imagini?” Orice imagine are o forță de convingere care de multe ori este mai mare decât puterea cuvântului. Dacă regizorul încerca să realizeze un film despre portretul luptătorului din tranșee, care se simte abandonat și lăsat să se descurce pe câmpul de lupta cu mijloace minime, atunci efortul său ar fi fost mult mai adecvat. Dar regizorul își propune nici mai mult nici mai puțin să realizeze o frescă a evenimentelor de atunci. Mai mult ca atât, această frescă este pictată cu vopsea, care provine doar din partea dreaptă a Nistrului.

În acest context, tare m-a mai bucurat întrebarea unui student din sală, care în timpul discuțiilor, l-a întrebat pe regizor: “Dle Bucătaru aveți cumva imagini din partea cealaltă a Nistrului?” M-a bucurat mai ales faptul că întrebarea a venit de la un student. De multe ori auzim că universitățile din Moldova nu răspund cerințelor de pe piața muncii și că ele sunt doar fabrici de diplome. În toată această polemică, uităm de un obiectiv primordial pe care universitățile ar trebui să-l urmărească: în primul rând mediul academic ar trebui să fie un spațiu în care orice subiect se discută și mai ales se dezbate. Anume aceasta este valoarea unui mediu academic: totul se discută cu un spirit critic, și nimic nu se acceptă ca atare.

Dacă întrebarea studentului m-a bucurat, atunci nu aceași a fost reacția față de răspunsul regizorului. Acesta a afirmat că: “Din discuțiile cu oficialii moldoveni de atunci mi s-a dat de înțeles că dacă o să traversez Nistrul voi fi decapitat.” În condițiile din vara anului 1992, această reacție era de înțeles. Totuși de atunci au trecut mai bine de 20 de ani. Chiar dacă admitem faptul că în tot acest timp regizorul nu ar fi putut să ajungă în Transnistria, pentru că i-ar fi fost amenințată integritatea fizică, există alte căi prin care se putea face rost de imagini cu militarii, care luptau de partea transnistreană. Chiar și buletinele de știri ale televiziunilor ruse de atunci prezentau numeroase imagini din Transnistria. Între timp, televiziunile din Transnistria și-au realizat pagini electronice.

Există la Chișinău diverse organizații care organizează numeroase vizite în Transnistria. Am beneficiat și eu de pe urma unui asemenea program organizat de Asociația pentru Politică Externă. În cadrul programului “Dialoguri Transnistrene”, am participat la o serie de vizite la Tiraspol și Bender/Tighina. Pe parcursul unei asemenea vizite la Bender/Tighina, am vizitat Muzeul dedicat “tragediei de la Bender.” Colectiile Muzeului reprezintă perspectiva autorităților transnistrene despre evenimentele din vara anului 1992. Imediat ce a început vizionarea filmului regizat de Victor Bucătaru, mi-am adus aminte de vizita de la Bender/Tighina. Filmul și Muzeul sunt realizate în același spirit militant și intolerant. Daca în documentar sunt prezentate cadavre ale voluntarilor din partea dreaptă a Nistrului, atunci la Muzeul din Bender/Tighina sunt prezentate cadavre ale militarilor transnistreni.

In final, mă intreb pe mine și vă întreb și pe voi cititorii acestui post: ce facem cu memoria conflictului de pe Nistru? Continuăm să ridicăm ziduri între cele două maluri ale Nistrului? Continuăm strategia de demonizare a adversarului? Mulți o să-mi reproșeze: “Cum adică ridicăm ziduri? Pai nu noi am început! Au inceput-o rușii și separatiștii! Ei au început războiul informațional!” Alții o să-mi zică: “Nu avem nevoie de Transnistria! Ne integram în UE fără Transnistria sau ne unim cu România!”

Toate aceste scenarii au dreptul la existență, și nu este scopul acestui articol să lupte împotriva lor. Scopul meu este mai degrabă să sugerez că orice conflict nu implică numai confruntarea unui adversar. Orice conflict mai implică și confruntarea cu sine. Mai bine zis orice conflict presupune și confruntarea cu propria imagine, care de multe ori nu este mai bună decât cea a adversarului. Cum poate societatea moldovenească să se defineasca drept societate democratică, când aceasta abordează aceleași clișee pe care le vehiculează și propaganda de la Tiraspol?

Comentarii