Statele Unite ale Americii văzute de ochii unui basarabean

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Am părăsit Republica Moldova în data de 12 iunie 2015. Deşi nu era prima mea plecare de lungă durată în exterior, de această dată avusesem emoţii foarte-foarte mari. Îmi îndreptam paşii către o destinaţie absolut nouă pentru mine. Da, plecam spre Statele Unite ale Americii. Probabil fiecare al doilea basarabean visează să ajungă pe tărâmul lui Obama.

Toţi prietenii mei ştiu bine că eu sunt un adept al mersului pe jos. Însă, dacă este vorba de distanţe lungi, atunci prefer autocarul; în nici un caz avionul. Nu-mi place să zbor nici la propriu, nici la figurat. Dar, să mergi în SUA cu autocarul nu este cu putinţă… Am apelat la ajutorul câtorva companii navale, poate cumva-cumva ajung în America precum Columb, însă plecările erau din Southampton, Marea Britanie, sau din alte câteva oraşe vest-europene. Deja eram dispus să merg în Marea Britanie să iau vaporul, taman mi-aş fi luat rămas-bun de la Ruslan Munteanu, Liuba Guigova, Victor Staucean şi de la alţi mulţi buni prieteni, cu care am împărţit aceeaşi Londră mai bine de un an de zile, însă preţurile pipărate la o călătorie cu vaporul mi-au tăiat elanul.

Nu aveam de ales… Avionul rămăsese unica opţiune. Am plecat spre Aeroportul Internaţional Chişinău obsedat de gândul că aceasta este ultima zi din viaţa mea. Reuşisem să mă împac cu mine însumi şi cu cei din jur. Deja eram nerăbdător să se întâmple ceea ce avea să se întâmple…

Chişinău – Varşovia

La aeroport m-am întâlnit, absolut întâmplător, cu Vadim Nicolaescu – un vechi şi foarte bun coleg de facultate. După o discuţie frumoasă de câteva minute, ne-am luat rămas-bun în speranţa că ne vom mai revedea şi în alte circumstanţe. M-am pus la coada şirului de călători care aşteptau să urce în acelaşi avion. Mamă, dar mulţi mi se mai păreau. „Unde dracu, vor încăpea toţi ăştia?” mă întrebasem disperat. Deşi eram stresat, am observat la ghişeul din faţa mea un chip foarte cunoscut mie. Era Maria Cucu – o foarte bună colegă de a mea. Pentru că eram stresat, nu am apucat să o pup nici la întâlnire, nici la despărţire. Ţin minte doar că o întrebam frenetic dacă avionul Companiei Aviatice poloneze LOT este sigur sau nu. Pentru că mi-a zis să nu-mi fac griji, parcă am mai prins la curaj. Am urcat, m-am aşezat pe scaun, mi-am lipit nasul de geam şi m-am holbat afară. Mă aflam chiar lângă aripă. Aşa, cel puţin, aveam şansa să văd dacă se învârte sau nu elicea. Avionul luă poziţia de start ca un adevărat atlet şi porni în trombă. Nu ştiu cât alergase pe pista aia hopuroasă, dar ţin minte că nu se desprindea de sol şi basta. „Ridică-te odată, bestie”, mi-am spus îngrijorat, mai ales că nu departe de pistă văzusem câteva lanuri de porumb. Odată ce am ajuns sus, am comandat o bere, apoi încă una. Zborul a fost liniştit, fără turbulenţe… Deasupra Varşoviei, când să ne apropiem puţin câte puţin de Terra, zgomotul motorului dispăru complet, preţ de cinci secunde, poate un pic mai mult, iar avionul începu să piardă brusc din înălţime. Nu ştiu ce a fost asta, dar am văzut moartea cu ochii. Când am reauzit zgomotul motoarelor, ceilalţi călători au prins şi ei la viaţă.

Varşovia – Chicago

Spre Chicago am urcat într-un Boeing 787 Dreamliner plin ochi cu polonezi. Printre ei mai erau şi câţiva basarabeni. Zborul a fost relativ liniştit. În loc să pornim spre Vest, aşa cum era de aşteptat, pentru că SUA anume în direcţia aia se afla, avionul porni spre Nord, traversând Suedia şi Norvegia apoi, cotind spre Vest, traversă Islanda şi Groenlanda. În cele din urmă, pornirăm spre Sud, peste Canada şi SUA. Munţii înzăpeziţi ai Groenlandei mi se părură magnifici, cum numai în filme îi poţi vedea. Acela era locul potrivit unde să ne prăbuşim şi unde să nu ne mai poată găsi nimeni. Gândul acesta mă îngrozise…

Când să aterizăm pe Aeroportul Internaţional O’Hare din Chicago era aşa o ceaţă că nu vedeai nimic nici în cer, nici pe pământ. Avionul încă nu atinsese bine solul, încă plana incert în aer, iar o băborniţă din dreapta mea începu să bată din palme şi să strige bucuroasă că a ajuns vie şi nevătămată în America. Din cauza ei nu puteam auzi bine dacă motoarele avionului mai funcţionează. Ei bine. Am ajuns.

Acum, să trecem direct la subiect.

Basarabenii care nu cunosc cultura şi politica socială din statele Europei de Vest au o părere destul de bună despre Statele Unite ale Americii. Eu însă, înainte să vin în SUA, am făcut cunoştinţă destul de bine cu Germania, Marea Britanie şi Franţa, iar SUA le este net inferioară. Unul dintre puţinele plusuri pe care le-am descoperit aici la Chicago este că poţi închiria un apartament cu exact aceeaşi bani cu care la Londra sau la Paris îţi permiţi să plăteşti doar pentru o cameră într-un apartament pe care să-l împarţi cu alte 7, 8 sau 10 persoane. În rest, produsele alimentare, maşinile etc., se vând cam la aceleaşi preţuri atât în SUA, cât şi în Marea Britanie sau Franţa.

Transportul public din Chicago este un dezastru. Pentru un oraş cu atâtea milioane de locuitori, liniile de tren sunt cam puţine, iar autobuzele circulă prea rar. La acest capitol până şi oraşul Chişinău mi se pare mai avansat decât Chicago. Nu în zadar prietenii şi cunoscuţii mei m-au atenţionat din start că fără maşină viaţa în America este foarte grea. Le dau dreptate. Pentru că majoritatea magazinelor sau a zonelor de distracţie se află la distanţe destul de mari, mersul pe jos sau cu transportul public devine, literalmente, o povară.

O altă problemă majoră pe care o întâmpină basarabenii, şi nu numai ei, este sistemul de medicină. În SUA asigurările medicale sunt foarte scumpe, iar diversitatea lor creează confuzie şi ură faţă de această ţară care se consideră ultra-creştină, dar care bagă mâna adânc în buzunarul cetăţeanului ca să-l jumulească de bani. Aici în SUA, în anumite circumstanţe, ai putea alege să trăieşti fără asigurare medicală, dar dacă, Doamne fereşte, te îmbolnăveşti brusc, fii sigur că te trezeşti cu datorii la spitale de ordinul zecilor de mii de dolari. O altă posibilitate e să-ţi cumperi asigurare pentru care să achiţi lunar câteva sute de dolari, dar care nu acoperă serviciile medicale 100%. Adică, pentru o intervenţie chirurgicală banală de 20.000 de mii de dolari sau şi mai mult, compania de asigurări achită vreo 70-80% din cheltuieli, iar tu ai grijă de restul. În cel mai fericit caz este să-ţi găseşti un angajator generos, unde să ai parte de o asigurare medicală care să acopere 100% serviciile medicale, inclusiv cele stomatologice şi oftalmologice. Însă de o astfel de asigurare au parte foarte-foarte puţini imigranţi. În urmă cu câteva luni venise la Chicago o tânără familie de moldoveni cu un copil nou-născut. Pentru că bebeluşul a avut nevoie în câteva rânduri de medic, părinţii s-au trezit cu facturi care se ridicau la aproximativ 10.000 mii de dolari. 10.000 mii de dolari pentru o tânără familie care abia venise şi nici nu apucase să muncească o singură zi. Dar toată povestea aceasta are şi o parte pozitivă. În SUA ai posibilitatea să-ţi întorci datoriile la spitale câte un pic în fiecare lună, în dependenţă de câţi bani câştigi lunar. Mai mult de atât, aici nimeni nu este lăsat să moară pe drum. Spitalele te salvează de la moarte chiar dacă nu ai nici un ban în cont, dar tu, ulterior, va trebui să ai grijă să-ţi stingi datoriile faţă de cei care te-au salvat. Un prieten de-al meu, din Mexic, are datorii la spitale de peste 40.000 de mii de dolari, dar este cât se poate de optimist. Cu asemenea datorii eu nu aş putea fi nici câtuşi de puţin optimist. Ei bine, ar fi foarte multe de spus aici.

În ceea ce ţine de împlinirea visului american, este nevoie de multă perseverenţă şi răbdare. Există şi istorioare de succes ale basarabenilor stabiliţi în SUA, doar că adevăratele poveşti vor apărea probabil peste mai mulţi ani de adaptare a lor pe aceste pământuri sau odată cu copiii pe care îi va zămisli aici această generaţie de sacrificiu, alcătuită din sute şi mii de tineri basarabeni.

Mai mult de atât, în oraşul Chicago şi în împrejurimile lui locuiesc foarte mulţi cetăţeni ai Republicii Moldova. Datorită lor a şi apărut necesitatea înfiinţării Comunităţii Moldovenilor din Chicago, diriguită cu multă dăruire şi profesionalism de către Mariana Berbecaru – una dintre cele mai influente basarabence din oraşul Chicago. Evenimentele culturale organizate periodic de ea, reuşesc să adune laolaltă foarte mulţi conaţionali. Unul dintre ultimele evenimente de anvergură i-a avut ca protagonişti pe Nata Albot şi Andrei Bolocan care au distrat publicul basarabean cum au ştiut ei mai bine.

Pentru eventualii doritori de a se muta cu traiul în SUA, vreau să vă spun că odată ce aţi ajuns în această ţară şi sunteţi sănătoşi şi iubitori de muncă, întotdeauna veţi avea ce bea şi ce mânca, spre deosebire de Republica Moldova unde ziua de mâine mereu creează stres şi incertitudine. Una dintre condiţiile esenţiale pe care trebuie să le respecte fiecare nou-venit este să uite din start cine a fost el acasă (mă refer la statutul său) şi să se concentreze strict pe ideea cine va fi el peste câţiva ani în SUA.

Dacă aveţi întrebări suplimentare, ştiţi unde să mă găsiţi.

Succes!!!

Comentarii