Poveste despre UNT sau Unde ungi şi unde crapă

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Preparativele pentru  vacanţa de vară din acest an au avut o adevarată alură de plan de bătălie pentru mica mea familie.

Dacă verele precedente cea mai mare bătaie de cap era constituirea unui arsenal de cadouri pentru apropiaţi şi repartizarea lor echitabilă, anul acesta situaţia a fost alta. Cel puţin am fost excelenţi la capitolul echităţii: am aplicat vechiul principiu stalinist « Нет человека – нет проблемы » şi nu am cumpărat cadouri. În mod echitabil.

Într-un fel sîntem deja obişnuiţi, dar călătoriile cu copii mici necesită, cum n-ai da, o adevărată strategie logistică: alimente şi asigurarea tranziţiei de la regimul alimentar parizian la cel autohton (în suta avionului o bună parte, dar şi în bagajul de mîină mîncare pentru durata călătoriei, fără a uita o listă de produse pe care rogi gazda să le procure din timp);  haine destule şi adaptate la toate accidentele şi capriciile climaterice (vă asigur că trebuie să prevedeţi chiar şi eventualitatea unui ţunami: o parte în bagajul de mîină şi o valiză în sută); scutece suficient de calitative pentru a asigura confortul bebeluşului (astea se procură din surse sigure la Paris şi se trimit în Moldova în prealabil cu un transportor tradiţional); jucării, cărţi, creioane şi caiete pentru a asigura copilului un sentiment de spaţiu familiar într-o locuinţa străină (în sută) şi suficiente pentru ca să-l ocupaţi pe durata călătoriei (în bagajul de mîină); nu carecumva să uitaţi desenele animate preferate (astea se piratează de pe net (fiindcă oricum nu poţi cumpăra un DVD anume cu aceste filme la Paris) şi se înregistrează pe un disc dur) şi un laptop pentru vizionarea lor – toate acestea trebuiesc procurate, comandate, trimise, inregistrate etc. etc. din timp.

Şi nu carecumva să depaşiţi acele 50 de kg regulamentare repartizate exact în 3 bagaje! Şi să fie exact 20x20x10! 21x19x10 deja nu e bun – plătiţi taxe pentru surplus de bagaje. Încercaţi şi veţi vedea.

Dar se fac toate, fără grijă! E deja istorie.

Pregătindu-ne de acest salt spaţial aerian, am rugat părinţii săcumpere cîte ceva din merinde pentru pici, dintre care şi ceva unt (că doar n-o să-l car în valiză de la Paris cînd temperaturile cochetează cu +40°C!).

Nota: UNT s. n. 1. Grăsime naturală, solidă, extrasă din lapte și folosită ca aliment. (Definiţie din DEX)

Şi fiindcă sîntem părinţi responsabili (aşa credem noi, cel puţin), am mai rugat să fie atenţi la calitatea produselor pe care le procură. Am fost asiguraţi că alimentele vor fi de calitatea prima-ntîi, deşi nu aveam niciun dubiu, desigur, că vor fi alese în modul cel mai migălos: doar odată pe an vine nepoţica de la Paris, ce mai!

În dimineaţa zilei de dupăsosirea noastră, pregătind micul dejun pentru copil, am parcurs (e un reflex condiţionat deja) eticheta de pe pachetul pe care scria cu litere de-o schioapă „UNT” şi cu litere de 0.5 mm componenţa lui… 36% smîntînă şi 64% grăsimi vegetale…

Zic atunci, mai mult a constatare decît a reproş, ca să nu acuz pe cineva pentru bunele intenţii:

–    Ăsta nu-i unt!

–    Cum nu-i unt? Păi eu l-am cumpărat pe cel mai scump! Făcut la noi!

Acum ce să mai?  Bunele intenţii nu sînt nici într-un caz reprimabile, cu atît mai mult cu cît mirarea şi consternarea părinţilor era vădit sinceră. Mi-a părut rău pentru că s-au simţit vizaţi. Ei au fost obişnuiţi de o viaţă să creadă ce scrie pe etichetă. Pe vremea lor „industria alimentară” cunoştea doar un procedeu – pasteurizarea. „Untul” era unt, „smîntîna” – smîntînă şi „laptele” – lapte. Astăzi un cunoscut de-al meu, angajat la o fabrică de lactate din Moldova, mi-a răspuns la cele relatate că nu consumă producţia propriei fabrici. „Я солидол не ем”, mi-a zis el.

Am mers, deci, la marele şi vajnicul supermarket care se cheamă„Furchette” să cumpărăm „unt”. Pe raftul respectiv erau la vreo 20 de „unturi” diferite dintre care marea majoritate de origine autohtonă. Le-am luat pe fiecare, unul după altul, şi unica diferenţă în componenţa lor era procentajul de grăsimi vegetale şi smîntînă. Totuşi smîntîna rareori depăşea 50%… În schimb, într-adevar am constatat o diferenţă notorie la preţuri. (A propos, eu la Paris pot cumpăra unt (în sensul direct al cuvîntului) mai ieftin!)

Doar 3 pachete (desigur, dacă e să presupunem că conţinutul coincide într-adevar cu cele scrise pe ambalaj) conţineau UNT! Dintre care unul francez (produs în Moldova), unul olandez (de import) şi un altul autohton. Doar olandezul era vădit peste preţul celorlalte… Am optat pentru francez.

Mă întreb ce fel de norme şi definiţii respectă industrialii de la noi. La sigur nu DEX-ul limbii române.

Este doar un exemplu. UNT, cel puţin, am găsit. Multe alimente sînt, efectiv, chimie pură: imposibil să cumperi o îngheţată sau ceva mezeluri fără porcării. Nu-s! Am căutat şi nu am găsit. Nu există altă  alternativă decît agricultura de subzistenţă. Care se moare. Fiindcă dau „roşiile ieftine” peste ţărani.

Acum 2-3 ani un politician ilustru de pe la noi ne lămurea nouă, parizienilor, că agricultura noastră nu este competitivă, că trebuie reformată, că trebuie folosite metode intensive, tehnologii performante, că este normal ca consumatorul să prefere „roşii ieftine”, etc., etc. Oare? De ce atunci europenii revin la agricultura de proximitate? La modelul de ferme mici şi respectuoase pentru mediu şi om?

Cîndva demult scriam despre cancer… Aţi fost prin cimitire? E ca la război. Se moare de tînăr.

Vezi alte texte pe Un Punct din .FR

Comentarii