Paște istorico-etimologic

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Pe prietenii noștri italieni i-am invitat de paște la noi. Tocmai venise în vacanță din Spania și fiica noastră mai mică, studentă la arte. Am fi petrecut cu vin iberic si ne-am fi distrat cu ceea ce ar fi povestit fata mea despre spaniolii din Galicia. Dar italienii ne-au refuzat. „Nu putem, mergem la mama, veniți voi la noi.” „Va bene”, am zis eu. Fiică-mea însă mi-a declarat că nu merge în ospeție pentru că îi curge nasul. „Lasă că-ți trece până mâine”. „Nu-mi mai trece!” „Ba îți trece și-ai să mergi, pentru că tu, cu Spania ta ai să fii în centrul atenției, și-ai să aperi onoarea familiei făcând conversație!..” Nu vroia nici în ruptul capului, dar am insistat, că mă miram eu însumi de cât de rău pot fi cu biata fată răcită și cu mamă-sa care o apăra. Până la urmă a fost pe-a mea. Și ne-am dus.

Am luat un coș cu flori și vinul iberic, cum e tradiția pe aici, să nu te duci în ospeție cu mâna goală. Am intrat în casă, ne-am felicitat reciproc, auguri, auguri. Prietenul meu e jurnalist, soția sa – profesoară universitară, mama ei, stăpâna casei, fostă profesoară de latină. Au două fete școlărițe. Ne-am așezat la masă. Era cu noi și îngrijitoarea bătrânei profesoare, o moldoveancă de la Țaul. A fost servit un antipasto din felii de pâine cu unt, presurate cu icre roșii, și somon de Norvegia. Soția amicului meu primise cadou cutia de icre de la un profesor rus, la o conferință internațională. Nu știa ce-s și nici cum se mănâncă. I-am spus eu, pâine cu unt pe care se întinde un strat de icre; și vodcă. Dar vodca desigur lipsea. Era în schimb o șampanie foarte bună.

„Pe la noi, cum vine Paștele, orice formulă de salut este înlocuită cu „Hristos a înviat!”, am dat eu cep conversației. „Zici deci „Hristos a înviat” pentru 40 de zile în șir, de dimineață până seara. E un pic cam obositor. Mai bine în Italia. Dar am fost consternat la începutul experiențelor mele italiene când vedeam că aici, în familii, se serbează învierea fără să fie măcar pomenit numele lui Hristos.” Prietenul meu mi-a replicat că aici în Occident lucrurile se mai schimbă, din foarte reacționari catolicii devin doar reacționari, iar paștele s-a transformat într-o sărbătoare civilă, atât pentru credincioși, cât și pentru necredincioși. „Pe când ortodoxia voastră se pare că a rămas neschimbată de la începuturi”. A trebuit să fiu de acord, căci nu-mi aminteam exemple de mari schimbări în cadrul bisericii noastre. „Dar, a zis soția mea, cât de frumos e paștele nostru când preotul sfințește cu agheasmă bucatele mirenilor, în zorii zilei, cât de frumos e să ciocnești ouă roșii! Dacă ar fi să fie pe-a voastră, ateilor și laicilor și emancipaților, viața ar fi foarte tristă și nu am avea nicio sărbătoare!..”

Nu aveam nimic contra sărbătorilor. Cu atât mai mult că tocmai fusese scoasă de la cuptor o imensă tavă cu lasagna. Și, în timp ce lasagna era tăiată și distribuită în farfurii, eu povesteam despre mesele pascale de la noi, unde nu trebuia să lipsească rachiul, vinul, peștele afumat si marinat, vinegretul, mielul, pasca. „Hristos a înviat!”, am zis și am ridicat cupa de șampanie. „Cu adevărat a înviat!”, au răspuns voioși moldovenii mei, după care au repetat formula noastră pascală și italienii. După care eu m-am înfipt în cele opt straturi de lasagna cu carne, sos de roșii și mozzarella, iar prietenul meu a început s-o descoase pe fiică-mea despre Spania. Fusese cândva în pelerinaj la Santiago de Compostela, știa ceva spaniolă. Și fiică-mea a povestit de cât de încântată este de bursa ei Erasmus, de orășelul de pe țărmul oceanului unde se află, de colegii ei veniți din toată lumea, de carnavalul la care a participat. Vorbea într-un ciudat amestec de italiană, spaniolă și engleză, dar se făcea înțeleasă. Mucii nu-i mai curgeau, din fericire.

Profesoara de latină, mama soției prietenului meu, nu prea vorbise cu noi mai înainte. Și acum s-a interesat mai ales de limba noastră, il moldavo, ce limbă e. O, atât mi-a trebuit ca să mă dezlănțui! „Nu există, signora, il moldavo, există numai il rumeno”. Și imediat au apărut cu noi la masă Traian și Decebal, ca martori ai istoriei noastre. Și eu am fost imediat cuprins de frenezia mea etimologică, căci nu pot să vorbesc altfel decât cu multă pasiune despre cuvintele românești ca mărturii fundamentale ale trecutului nostru istoric. „Fiți atentă, doamnă, ziceam, noi românii, cu toate că ne-am îndepărtat cel mai tare de Roma, am conservat caracterul limbii latine poate mai bine decât voi, italienii!” Doamna m-a privit neîncrezător, ca pe unul care bate câmpii. Dar eu am urmat cu hotărâre. „Ce-ați făcut voi cu cazurile limbii latine, le-ați pierdut, nu-i așa? Ei bine, aflați că noi avem cinci cazuri și azi!” Și am declinat substantivul omul la singular și plural. Apoi m-am oprit asupra epocii colonizării Daciei. „Uitați-vă, cuvântul vecchio în română este bătrân. Care provine de la veteranus! Înseamnă că inițial bătrânii noștri erau veterani ai legiunilor romane. Cuvântul turmă, greggio în italiană, vine de la latinescul turma care era un detașament de cavalerie. Cuvântul sat, paese, vine de la fossatum, șanțul de apărare în jurul castrului sau în jurul localității. Dar cât e de grăitor mire! Mirele român, lo sposo, era inițial un miles romanus, adică un soldat! Ceea ce mă fascinează însă în mod deosebit este „țărănizarea” în Dacia a unor cuvinte latine strict orășenești. Pavimentum, strada orășenească pavată, devine la noi pământ. Paniere, coșul cu care se duceau gospodinele să cumpere pâine la piață, devine la noi coșcogea paner, pentru culesul strugurilor!.. Și anima, sufletul, devine la noi inimă!

„Tată, grăiește mai încet!”, mi-a șoptit fiica. „Vorbesc tare ca să mă audă și cei din fundul clasei, știi c-am fost învățător.” „O să te audă mătincă și morții din morminte!”

A trebuit să mă relaxez puțin și să-mi temperez entuziasmul. Astfel, i-am dat voie să vorbească și prietenului meu care a mărturisit că provine din aristocrația Romei antice, ceea ce m-a impresionat. „Iar noi, moldovenii, provenim din toate colțurile pământului”, a intrat în vorbă și îngrijitoarea bătrânei profesoare. „Printre strămoșii mei, din câte știu, au fost și ruși, și ucraineni. Și nu m-aș mira ca, la o atentă analiză, să se descopere că îmi curge prin vine mai mult sânge slav ori tătăresc decât roman sau dac”. Am râs, am fost de acord.

În continuare am mai discutat problema Transnistriei și am hotărât cu generozitate să-i recunoaștem independența. Apoi am luat în dezbatere problema Unirii. „Unirea Republicii Moldova cu România ar simplifica harta Europei și ar reduce substanțial problemele voastre”, a zis prietenul meu, mai adăugându-mi șampanie în pahar. Am fost de acord, și cu șampania, și cu unirea.

Era vremea să plecăm. Sorbindu-mi cafeaua, i-am cuprins cu privirea pe toți și m-am gândit:

Cât de multe sunt lucrurile care ne leagă pe noi, europenii! Cât de frumos este mozaicul de culturi și popoare europene! Cât de dragă îmi e Europa!

Share and Enjoy !

0Shares
0 0

Comentarii

Victor Druţă

Victor Druţă

Am fost octombrel, pionier, comsomolist, când am citit și am scris texte. Am fost soldat în stepele Asiei, unde am citit și am scris texte. Am fost student, am fost profesor - și am citit, am scris texte. Azi sunt emigrant la Roma, și ce fac? Citesc...

Ultimele articole