Omul – ființă socială?

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Fiecare e deprins cu conceptul că omul este o ființă socială, de aceea dînsul și-a organizat și trăiește în habitate comune, sociale. Însă, ideea e redată în astfel de aspect, încît s-ar părea că această sociabilitate a omului este un instinct înnăscut, ca cel de autoconservare sau reproducere. Părerea mea subiectivă este că această competență este mai degrabă o adaptare, pur și simplu, omul primitiv care se ocupa cu același vînat, a înțeles că vînatul e mai ușor să-l practici în comun, de aici au și apărut primele baze a unei comunități, a ceea ce se numește societate. În această ordine de idei, observ că omul a avut parte de diverse progrese tehnologice în decursul istoriei și practic zero, din aspect psihologic – același nivel de societate ca acum 10 000 de ani, doar că comunitatea, vînătorul și vînatul au alte denumiri. Astfel, prima etapă a unui presupus progres psihologic ar fi detașarea treptată de la ideea socialului. Noi suntem într-o continuă influență directă a celor ce ne încojoară, după cum spunea un filosof francez – „Altul pentru mine e iad”, căci cum nu ne-am strădui să ne afirmăm independența, unicitatea sau dezvoltarea personală, oricum suntem înlănțuiți de banalele principii, stereotipuri, moralități adoptate și practic, confesate, în societatea din care facem parte, astfel, afirm că omul se poate dezvolta cu adevărat doar în singurătate. Pentru a nu mai fi oglindirea cuiva, e necesar de a înceta să privești în acea oglindă.

Ideea e că aflîndu-ne în permanent contact cu restul societății, prin tumultul de personalități și caractere ne pierdem adevăratul ego, imaginea proprie pură și veridică. De aici, majoritatea și întîlnesc astfel de probleme ca orientarea profesională, găsirea vocației, construirea relațiilor armonioase cu cineva de sex opus, etc. pentru că toți fiind orbiți de standartele cultivate de societate, uităm sau chiar avem frică să privim în propriul for pentru a descoperi adevăratul „eu”. Paradoxal, dar dacă s-ar ajunge la o astfel de stare, majoritatea problemelor începînd cu alegerea facultății și terminînd cu găsirea sensului vieții ar fi dintr-odată rezolvate și atunci s-ar putea vorbi de o adevărată societate practic utopică, căci ce societate poate fi mai bună decît acea în care fiecare nu numai că fiecare își cunoaște rolul, dar și îl acceptă necondiționat? Pînă la urmă, nu trebuie chiar să fim detașați complet unul de altul, ci mai degrabă să conștientizăm și să formăm o anumită imunitate contra influenței expuse mai sus, să ajungem la ideea că sociabilul e doar o adaptare, adică omul a fost și este social, doar cînd este nevoie, cînd el are nevoie, ca într-un final să înțelegem că fericirea atît de mult căutată, e doar un grad de autoapreciere care îl obținem doar atunci, cînd ne învățăm să afirmăm oriunde, în orice circumstanțe un „Eu” cu majusculă.

 

Comentarii