NU MUȘCA MÂNA CARE TE HRĂNEȘTE. Mai ales dacă-ți cere ajutor

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Republica Moldova și lumea în ansamblu trec printr-o perioadă complicată. Indiscutabil, pericolul care ne paște ne obligă să fim disciplinați, solidari și responsabili, deoarece doar prin efort comun putem face față acestei mari provocări. Există însă și calități care nu pot fi neglijate nici măcar pe timp de criză. Acestea sunt grija pentru aproapele nostru și simțul recunoștinței.

De la declanșarea crizei, autoritățile au repetat cu insistență o acuzație la adresa conaționalilor noștri, care, în virtutea circumstanțelor, s-au pomenit în mijlocul urgiei, departe de casă, singuri și abandonați. Au fost apostrofați virulent și învinuiți de lipsă de responsabilitate, pentru simplul fapt că au încercat să se refugieze din fața pericolului și să vină acasă, lângă familiile lor și în țara lor. Această atitudine disproporționată a provocat în societate un sentiment de respingere și violență, astfel încât acești oameni au ajuns să fie percepuți ca niște ciumați, purtători de boli și moarte, un pericol public, și să fie marginalizați și stigmatizați.

Este adevărat, când cineva vine dintr-o zonă afectată de pandemie, acest lucru implică un grad sporit de risc pentru comunitatea care-l găzduiește. Dar înseamnă asta oare că el trebuie lăsat singur și departe, să moară de boală, frig sau foame? Față de el nu avem nicio responsabilitate?

Apropo, știți cine sunt ei, acești oameni pe care astăzi îi înjurăm și blamăm, cu aprobarea și încurajarea autorităților? Sunt parte din trupul nostru social, mamele, tații, frații sau surorile noastre, care, într-o zi, și-au luat lumea în cap și au plecat, neștiind unde se duc, asumându-și riscuri și lipsuri, lâsând în urmă tot ce aveau mai drag. Au riscat și s-au jertfit ca să-i salveze pe cei rămași acasă. Ei sunt cei care nu ne-au lăsat să murim de foame, ei au hrănit bătrânii și copiii noștri, ani de zile, fără întrerupere.

Astăzi sunt singuri, străini ai nimănui. Știți că mulți dintre ei au rămas pe drumuri, fără lucru și fără un acoperiș deasupra capului? Că sunt înfricoșați și disperați? Ce să facă acești oameni, unde să se ducă, dacă nu-i lăsăm să vină acasă? Ce să facă ei, când văd că sunt la coadă în lista priorităților autorităților din țara gazdă? Când știu că, dacă se vor îmbolnăvi, vor trebui să aștepte în anticameră până se vor trata oamenii locului. Pentru că da, astăzi, în statele lovite grav de pandemie pacienții sunt triați, ca pe timp de război, în funcție de cetățenie, vârstă și boli asociate. Și chiar de n-ar fi așa, acest gând n-are cum să nu-i macine pe oamenii noștri, rămași blocați acolo.

Fiți siguri că pe unii dintre ei nici măcar nu moartea îi sperie, ci faptul că riscă să piară ca niște câini și nici măcar să nu poată fi îngropați acasă, în pămâtul lor, alături de oamenii lor. Credeți că își doresc prea mult?

Trebuie să înțelegem că ei au fost întotdeauna ai noștri și rămân ai noștri în continuare. Ei nu pot fi sacrificați într-un mod atât de cinic, după ce ei înșiși s-au sacrificat pentru noi. Este ilegal, abuziv și imoral. Și chiar dacă sunt bolnavi, mai ales dacă sunt bolnavi, ei au dreptul să vină acasă, iar noi suntem obligați să avem grijă de ei. Statul acesta e și al lor, nu doar al nostru, al celor rămași acasă, și are datoria să-i adăpostească și să le acorde sprijin și atenție.

În aceste zile, vorbim foarte mult despre responsabilitate și solidaritate. În cazul oamenilor noștri din diaspora, ambele noțiuni au fost profanate chiar de către cei în care ar trebui să avem încredere și care ne asigură că fac totul pentru binele nostru. Sperăm că-și vor revizui atitudinea, măcar acum, când încă nu-i prea târziu.

Astăzi, avem cel puțin 3 morți, care s-au stins departe de casă, din cauza acestui virus blestemat. Statistic, e de trei ori mai mult decât decesele înregistrate acasă. Dacă tendința se menține, vă imaginați cum ar putea arăta cifrele la final? Cine va fi vinovat pentru moartea acestor oameni, care riscă să sfârșească într-un crematoriu, doar cu un număr legat de degetul de la picior?

Îmi vor spune unii, probabil, că emigranții noștri nu sunt responsabili, că vin acasă și îi molipsesc pe alții. Îmi vor da exemplele pe care le știm deja cu toții. Da, este adevărat. Unii sunt iresponsabili. Dar este corect ca din cauza lor să sufere toți? Apropo, la petrecerile organizate de unii conaționali de-ai noștri veniți de peste hotare, soldate cu îmbolnăviri în lanț, cei care au participat sunt majoritatea de pe loc. Ei n-au nici o vină? Sau în cazul lor nu se aplică principiul responsabilității?

Vreau să fiu înțeles corect. Știu și sunt de acord că, în momentul de față, cea mai eficientă cale de luptă contra epidemiei este să ne oprim. Să ne mișcăm cât mai puțin. Este simplu și cred că orice om normal a înțeles de ce este necesară această măsură. Dar să nu cădem în extreme. Când îi spui omului STAI ACASĂ!, asigură-te, în primul rând, că are casă. Mai ales dacă se află printre străini. Dacă n-are, primește-l în casa ta și dă-i o cană cu apă. Iar Dumnezeu te va feri de boală, fii sigur de asta.

Să urăști e ușor. Să te răzbuni, la fel. Mai greu e să dăruiești și să te sacrifici. Însă virtutea și salvarea anume de aici se trag.

Vizitează blogul personal al lui Nicolae Federiuc

Share and Enjoy !

0Shares
0 0

Comentarii