Odă limbii române
Maică sfîntă şi mireasă,
Dintre neamuri cel mai neam,
Am o limbă preafrumoasă
Şi un dar mai mare n-am.
Am un grai de sărbătoare,
Dintre graiuri cel mai grai.
Dacă n-ai un grai sub soare,
Tu nici Patrie nu ai.
Limbă-pajişte prin care
Paşii mei de domn se plimbă,
Îngerii cu ea se-nnimbă
Fără nici o ezitare.
Noi n-am jefuit pe nimeni,
Alte stele n-am cerşit,
N-am rîvnit moşii străine
Şi nici graiuri n-am rîvnit.
Dar roşim în locul celor
De te-au stins cu necredinţă,
Grai şi scris — cîndva de aur,
Azi aproape-n nefiinţă.
Domnitori să fim pe veacuri,
Robi să fim ai limbii care-i
Ca luceferii pe lacuri
Şi ca cerul din izvoare.
Şi-om avea de bună seamă
Raiul lumii în cuvînt.
Cine are-un grai şi-o mamă
Nu e singur pe pămînt.
Nu e singur cel ce cîntă
Şi e înţeles uşor
Poate nu de ţări o sută,
Dar de propriu-i popor.
Bogăţia mea de mire,
Fără lauri şi arginţi,
Graiu-a noastră veşnicire,
Zestre-aleasă din părinţi.
Maică sfîntă şi mireasă,
Dintre neamuri cel mai neam.
Am o limbă preafrumoasă
Şi un dar mai mare n-am.
1988
O rugăminte pentru-Aleșii țării