Marii perdanţi ai revoluţiei de catifea în aşteptarea statului-adăpost

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Cei mai mulţi dintre moldoveni s-au simţit perdanţii revoluţiei cu flori şi cîntece de la sfîrşitul anilor ’80. De pe o zi pe alta, mulţi dintre ei şi-au pierdut economiile. Valoarea venitului lor lunar a căzut drastic şi nivelul de trai pe potrivă. Unii şi-au pierdut peste noapte lucrul care i-a hrănit vreme de ani buni, fiind puşi în situaţii penibile şi cu urmări incerte de supravieţuire. Pentru mulţi dintre aceşti oameni, dezvrăjiţi iremediabil de simbolurile revoluţiei şi ale democraţiei, anii „socialismului înfloritor” au devenit, retrospectiv, un adevărat paradis, pierdut irevocabil, iar partidul comuniştilor, o promisiune – fie şi înşelătoare – de a-l restitui.

Elitele noastre intelectuale şi democrate au manifestat în toţi aceşti ani o lipsă de înţelegere desăvîrşită pentru aceşti oameni, clasîndu-i şi judecîndu-i pe toţi laolaltă, fără drept de apel, pe criteriu politic („electoratul PCRM”). Dar în acest fel, elitele autointitulate democratice comit fie o eroare de raţionament (pentru că îşi construiesc raţionamentul pe premise proprii, deseori false), fie un act de rea voinţă (atunci cînd le refuză „celor mulţi” o raţionalitate proprie, prezentîndu-i drept victime ale propagandei, actuale sau trecute). Şi în definitiv, ei nu fac decît să persiste într-o eroare strategică cu efecte nefaste, adîncind groapa dintre aceste elite şi „poporul” dezabuzat de versurile şi flamurile fluturate cîndva cu ardoare într-un scurt moment de solidaritate între cele două clase.

Cum să-i înţelegi pe aceşti dezmoşteniţi, fără a-i asculta? Cum să-i asculţi, fără a-i judeca? Am căutat să vorbesc cu cîţiva dintre cei care au pierdut literalmente totul în anii 1990: lucru, familie, adăpost, sentimentul de coerenţă cu sine şi cu lumea, încredere în viitor etc.. Cine dacă nu ei ne-ar putea explica mai bine ce au pierdut în această tranziţie care nu mai sfîrşeşte şi care este sensul acestor pierderi, trăit ca un stigmat pe piele proprie? Dacă reuşim a le înţelege pierderile, traiul şi trăirile, vom reuşi poate să le înţelegem mai bine şi pe ale noastre şi, în cele din urmă, pe noi înşine?

 

«У меня всё было, кроме самолёта… Cама сделала глупость… И всё потеряла…»[1], – mi se destăinuie mătuşa Galina, cu greu înghiţindu-şi suspinul.

S-a născut la Magadan în 1953 dintr-un tată rus şi o mamă tătăroaică (din Crimeea). Îşi face studii la tehnikumul de comerţ din regiune, o alegere practică şi care se va adeveri avantajoasă. Căsătorită cu un militar, Galina străbate toată Uniunea în lung şi în lat, locuind şi lucrînd cîţiva ani în unităţi militare. Prin anii 70 se mută cu soţul la Chişinău. Aici studiile de merceologie îi prind de minune, ajutînd-o să se angajeze în posturi plătite onorabil la „Univermag” („Unic”), apoi la „Aureola” (magazin de bijuterii). Divorţează în 1982, dar îşi continuă viaţa nestingherit mai departe. Anii 1990 i-au adus însă Galinei necazuri în lanţ: către sfîrşitul deceniului suferă primul infarct cerebral, apoi al doilea… De parcă ar fi fost puţin, în 2000 îşi vinde apartamentul, cumpără altele două şi, „trasă pe sfoară”, le pierde pe amîndouă… Uite aşa ajunge în stradă, iar acum şi aici, de bine de rău, la Centrul pentru persoane fără adăpost. Ce „nesăbuinţă” i-a marcat în aşa hal destinul? Ce fel de „trădare”? Necazuri familiale, pare că-mi zice, aproape în şoaptă. Fiul ei, cu care a locuit pe strada Pugaciov, a ajuns şi el în stradă, căştigîndu-şi existenţa din surse mărunte, nu tot timpul legale, fapt pentru care a ajuns şi în închisoare. „La ce-i mai trebuie mamă?” – se întreabă doamna Galina, retoric. Azilul de bătrîni ar fi o şansă pentru ea de a-şi găsi grijă şi adăpost. Atîta timp însă cît fiul ei se consideră apt de muncă şi nu renunţă oficial la filiaţie, nu este nici ea formal eligibilă pentru a fi internată în această instituţie (prespunîndu-se că acest fiu îi va purta de grijă)[2].

 

Încetaţi să o hărţuiţi cu întrebările dvs.!, – ne întrerupe autoritar convorbirea doamna Marina, tovarăşa Galinei, văzînd starea prietenei sale agravîndu-se… „Nu din vina noastră am ajuns aici…” – îmi explică ea pe un ton defensiv. „У нас было всё. По обстоятельством стали бомжами”[3]. Oricine poate ajunge ca noi…

Marina s-a născut la Bălţi în 1951 şi a studiat la Universitatea din Chişinău, facultatea de istorie, pe care nu ajunge s-o termine, din lene sau neseriozitate, o zice chiar ea, în glumă: „Nu-mi ardea atunci de facultate, deşi poate mi-ar fi prins bine pînă la urmă…”. Din 1974, Marina lucrează pînă în 1991 pe post de tehniciană la studioul Moldova-Film. „Фильмы дерьмо ставили… Но работали с интересом…”[4] Avea un salariu de 80 de ruble şi-i ajungea berechet!

Cum a trăit în epoca sovietică?… „Золотые времена… У нас действительно был коммунизм, а мы не знали”[5] – îmi spune Marina, vizibil însufleţită. La magazinul de la colţ erau şapte feluri de salam… Iar caşcavaluri, nici vorbă, erau de tot felul, ieftine şi mu-u-ult mai bune decît cele de acum. După ce a venit Gorbaciov la putere, totul s-a schimbat parcă, inclusiv şi pe plan mental: „Психология изменилась у людей».

Anii 1990 trec peste viaţa Marinei ca un tăvălug. În 1991, mama ei (de fapt sora mamei care i-a fost ca o adevărată mamă) se îmbolnăveşte de cancer şi în scurt timp moare. Tot atunci părăseşte postul la studiou. După o vreme, se angajează ca infirmieră la un spital, dar şi acolo i se spune că trebuie să ştie moldoveneşte şi în scurt timp este concediată. „Ştiu eu moldoveneşte, – îmi zice, nu de asta m-au dat afară…” Apoi s-a întîmplat ce s-a întîmplat («Так получилось…»[6]): propriile rude o înşeală. De atunci, stă şi lucrează pe unde apucă… Cu băiatul ei, care lucrează la piaţă, s-a revăzut după o despărţire de 10 ani, perioadă în care a rupt intenţionat legăturile cu familia, de necaz şi ruşine. Are copii buni, păcat de zis! Dar nici ei nu au o casă a lor, săracii. Sînt nevoiţi să închirieze.

Dar nu e mare scofală! – bravează Marina, afişînd un optimism puţin forţat! Mai are un an doi şi va putea sta la azil (azilul de bătrîni din Chişinău). Acum sînt prea tînără, – îmi zice ea şăgalnic. Doar dacă am avea parte de guvernanţi mai de treabă… Uite, să zicem în loc de monumentul acela mare şi lung de la gară, nu mai bine ar face o casă pentru pensionari fără adăpost?! Noi am plăti, nu-i vorbă, din pensie…

 

Domnul Oleg citea dintr-o carte în toată această vreme deoparte, trăgînd periodic cu ochiul (şi poate cu urechea) spre noi. Invitaţia mea de a-şi împărtăşi povestea vieţii o primeşte fără ezitare. Pentru început îmi povesteşte beleaua prin care şi-a pierdut apartamentul şi a ajuns „fără adăpost”. În 1998, un cumnat îi cere un împrumut, îi propune o afacere, are încredere în el şi iată… «У меня всё было в квартире: аппаратура, мебель румынская…» [7]. Pierde totul, peste noapte. La sfîrşitul anilor 1990, îşi frînge umărul într-un accident. Din acel moment, doar mila prietenilor – şi acum acest Centru – îl mai salvează de la pierzanie.

În epoca sovietică, a trăit ca toată lumea: s-a născut la Chişinău în 1947, tot aici îşi face şi studiile, stă în rînd pentru apartament, pe care îl primeşte destul de repede, în trei ani. Lucrează în miliţie vreo 10 ani, şef la vama din aeroport, apoi ca sectorist. Soţia a lucrat în organele KGB, la secţia pentru minori, în aşa-numita «Детская комната»[8]. Ei şi mai repede i-a venit rîndul la apartament, în mai puţin de jumătate de an. A trăit bine, doar că «не сложилось в под конец»[9]

Cu sora e încă în relaţii bune, dar ea nu ştie ce i s-a întîmplat, n-a vrut să-i spună. De ce să-i facă sînge rău? Şi soţia, dacă ar afla, ar zbura îndată să-l viziteze, deşi au divorţat de multă vreme.

În Centrul pentru persoane fără adăpost e bine, sînt oameni cumsecade pe aici, doar că mediul e cam… stau laolaltă cu „boschetari adevăraţi”, («действительно бомжи»). Dar pînă la urmă asta sînt cu toţii: nişte boschetari – mă asigură resemnat domnul Oleg. Şi Gheorghe Grîu (actorul) a trecut pe aici…

În azilul de bătrîni îi este greu să ajungă fără relaţii, dar speră să-şi poată perfecta actele cît de repede şi să fie acceptat, pînă la urmă… Este optimist.

 

În epoca sovietică, aceşti trei subiecţi, intervievaţi la un Centru pentru persoane fără adăpost din Chişinău, au avut cu toţii un statut şi un venit onorabil, iar cariera lor cu nimic nu părea să prevestească situaţia lor actuală. Anii 1990 au venit în viaţa fiecăruia dintre ei ca un şir de cataclisme pe toate planurile, fără legătură aparentă între ele.

Fiind deja divorţaţi, aceşti trei subiecţi îşi pierd cu adevărat legăturile cu familia abia în anii 1990, tot atunci cînd îşi vor pierde şi locuinţa (sau locuinţele), din cauza înşelătoriei din partea unui membru al familiei. Pierderea adăpostului vine în cazul lor mînă în mînă cu ruperea liantului familial, cu tot cu sentimentul de încredere şi de protecţie pe care familia i le procura (sau ar fi de aşteptat să i le procure) în mod firesc. Este probabil piederea cea mai dureroasă, poate mai greu de suportat decît cea a adăpostului permanent, o ruptură pe care o deneagă de altfel, fiecare în felul său, în ciuda abandonului aparent din partea copiilor şi a altor rude apropiate. Oleg îşi spune că ar fi suficient să le spună surorii şi fostei lui soţii, pentru ca aceştia să-i sară de îndată în ajutor. Marina susţine cu înverşunare că are nişte copii minunaţi. De ce atunci locuieşte în stradă? Pentru că nici ei nu o duc uşor, zice ea… Galina pare cea mai nefericită, pentru că îşi asumă ruptura cu fiul său, considerîndu-se totodată vinovată de starea ei de fapt. Ne amintim „nesăbuinţa” misterioasă care i-a cauzat pierderea domiciliului. Prin urmare, „La ce-i mai trebuie lui [aşa o] mamă?” nu mai sună ca un reproş adresat fiului ei, ci ca o mustrare aruncată sieşi. Spre deosebire de Galina, ceilalţi doi subiecţi se prezintă ca nişte victime ale unor escrocherii (comise, cum spuneam, chiar de rudele lor apropiate). Insistenţa cu care Marina vrea să ne convingă de inocenţa ei şi a lor faţă de propria lor năpastă apare şi pe fundalul marginalizării şi stigmatizării acestei categorii de persoane în societatea noastră şi în sistemul instituţional de asistenţă socială din R. Moldova, moştenitor al sistemului sovietic de protecţie socială, în care persoanele fără domiciliu stabil erau criminalizate (cf. celebrul decret din 1961 «Об усилении борьбы с лицами, уклоняющимися от общественно-полезного труда и ведущими паразитический образ жизни»[10]).

Există totuşi un soi de fatalism în modul în care îşi prezintă problema, mai ales ultimii doi subiecţi («Так получилось… », «не сложилось…», «по обстоятельством…»[11]), atribuindu-şi nenorocirile unor conjuncturi nefavorabile. Această frazeologie exprimă în mărturiile celor trei un sentiment acut de nesiguranţă, pe care îl generează şi îl întreţin lipsa adăpostului permanent, fragilitatea liantului familial şi mai ales absenţa percepută a unui stat paternalist viabil, cum era în memoria lor Uniunea sovietică. În lipsa unui stat-providenţă, viaţa de zi cu zi apare, în percepţia lor, ca fiind ghidată de un destin arbitrar şi implacabil. Pe fundalul unei nesiguranţe cronice, Centrul pentru persoane fără adăpost devine, fie şi pentru un timp, substitutul parţial al unei vieţi de familie.

În aceste condiţii de restrişte, azilul de bătrîni din Chişinău apare pentru Galina, Oleg şi Marina, ca şi pentru atîţia alţii ca ei, ca o fata morgana a unei protecţii pierdute, o speranţă de a urca pe un cerc concentric superior în acest tărîm al strădaniei post-paradiziace.



[1] Am avut totul, în afară de avion… Dar am făcut o prostie… Şi am pierdut totul.

[2] Această informaţie am aflat-o de la o angajată a Centrului pentru persoane fără adăpost din Chişinău. Nu dăm numele real al Centrului din motiv de confidenţialitate. Din acelaşi motiv, numele subiecţilor intervievaţi sînt fictive.

[3] Am avut de toate. Împrejurările ne-au lăsat fără adăpost.

[4] Făceam filmuri de rahat… Dar lucram cu tragere de inimă.

[5] Vremuri de aur… Noi chiar am avut comunism, fără să ştim.

[6] Aşa a ieşit…

[7] Am avut totul în apartament: aparataj, mobilă românească…

[8] „Camera pentru copii”.

[9] Nu s-au aşezat lucrurile pînă la urmă…

[10] „Despre intensificarea luptei cu persoanele care se eschivează de la munca utilă societății și duc un mod parazitar de viață”.

[11] „Aşa a ieşit…”, „nu s-au aşezat lucrurile…”, „aşa au fost împrejurările…”.

 

 

Share and Enjoy !

0Shares
0 0

Comentarii

Petru Negură

Petru Negură

Petru Negură, născut în 1974 la Chişinău, este lector la Universitatea Pedagogică de Stat din Modova (Chişinău), doctor în sociologie la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris. Este autorul cărţii Ni héros, ni traîtres. Les écrivains mol...

Ultimele articole