Poem teodorovician nr. 1

 

Ce știri mai sunt, ce șubredã vestire

În ctitoria de nebuni și zei

Și noi intrãm, plîngînd, în cimitire

Și vã șoptesc pe nume, dragii mei.

 

Iar voi, tãcuți, ne faceți blînd din mînã,

Dar sunteți ocupați, aveți ceva

Într-o lucrare pururea românã,

În care m-oi topi și eu cîndva.

 

Apoi în ochii voștri cade-o noapte

Și lampagiii au murit demult,

Și stelele par niște fructe coapte,

Și eu doinirea stelelor ascult.

 

Și nu mai vreau sã cred nici o-ntîmplare,

Închideți buletinele de știri

Și-n cimitirul care li-i salvare

Sã mergem, Doamne-al meu, și sã te miri

 

De ce-am lãsat sã ne striveascã-o veste?

De ce-am dormit sau fost-am în concediu?

Sã cãutãm în inimi vreun remediu,

Sã-l știm curînd și n-o mai fi ce este

 

Sub stelele, ce-s numai ochi de cearã,

Și plîng, iar voi vã minunați atît.

Cu bine, Ioane, ne vedem disearã,

Va fi sã ne vedem numaidecît!

 

1992

 

Poem teodorovician nr. 2

 

Dacã într-o bunã zi, Ioane, tu vei reveni

Și ai sã ne ierți c-așa o fi

Ți-om cînta un lied de-un an aldea-teodorovician

Și ți-om spune: „Nu ne pãrãsi“,

 

Întreba-te-om unde-ai mas, ce necaz și ce popas,

Amãgirea cãror din crãii

Mi te-au îmblînzit și-apoi ne-au înlãcrimat pe noi

Și pe astã Țarã de copii?

 

Și-o sã dea Iisus un ceas pentru cît ne-a mai rãmas,

Vom lua trãsura unui sat

Și ne vom urca la cer pîn-la Marele stingher

Sã te-ntoarcem cu adevãrat.

 

Dintr-un nobil interes ceruri vom cînta din mers

Și-o sã ningã pe la poluri blînd,

Nu ne vei mai pãrãsi cîte veacuri vor mai fi,

Însã pînã-atuncea: „Pe curînd“.

 

1992

 

Poem teodorovician nr. 3

 

A fost un vis sau doar o întîmplare,

Nu știu, însã, vã spun, cã am vãzut

Doi munți care se prãbușesc în mare

Ca sã se facã munți de la-nceput.

 

Pãrea cã îi îmbrãțișeazã marea,

Dar vã repet și vã ordon: „Fiți tari!“

Eu am vãzut prin ei atunci surparea

Lucrãrii României noastre Mari!

 

Ci glasul lor nu permitea sã moarã

Nimic din cîte sunt și-n zori ușor

Din mare ei se întorceau în Țarã,

Tot munți și tot îmbolnãviți de dor.

 

Eu i-am vãzut, cum renãșteau din mare

Și n-a fost vis și n-a fost întîmplare.

1992

 

Poem teodorovician nr. 4

 

Intrãm în iarnã fãrã ei și-i frig,

Mai mare frig n-a fost sã se întîmple,

Vom îngheța la mîini, la ochi, la tîmple,

Crezînd cã nu s-a întîmplat nimic.

 

Și nu vom ști cum se întîmplã toate,

Abia tîrziu va fi sã vinã-un gînd,

Și mustrãtor sã zicã: „Pînã cînd?“

Și gîndul nostru va avea dreptate.

 

Cã-n tot ce se întîmplã și se-mplinã

Și noi, și voi, și Toți purtãm o vinã.

 

1992

 

***

E multã nevoie de Ion și de Doina. Mai multã nevoie va fi. Cînd nu-i vom mai ști a iubi. Dar ei se vor întoarce negreșit, cînd, brusc, va fi sã li se facã dor. Nouã ne este.

1993

 

Pledoarie pentru Țarã

 

Se dedicã Festivalului–Concurs național „Maluri de Prut“,

in memoriam Doina și Ion Aldea-Teodorovici

 

În orice joc rãmîne o remizã

Și eu v-ascult, vã cred, dar nu cedez.

„Maluri de Prut“ este a noastrã crizã,

„Maluri de Prut“ este al nostru crez.

 

Avem un ideal și vi-l vom spune,

Avem și boli, și rãni, facem popas,

Dar din valoare în deșertãciune

Nu ne vom transfera în nici un caz.

 

Existã legi ce intuiesc o cale,

Sunt și profeți cu gînduri nelumești,

Dar dintre cãile mai actuale

Cãile inimii sunt mai firești.

 

Sã poți fi tînãr este o virtute,

E un orgoliu ce-l rîvnim mereu

Și chiar pe Christ, din treburi absolute,

Îl vom chema frumos la Chișinãu.

 

Sã fie, sã rãmînã leac de boalã,

Sã-l bem din candele ca pe-un mister

Și sã vedem la ora matinalã

Ion și Doina cum surîd din cer.

 

Atunci vom ști, la sigur, fiecare

Și vom rosti în unison cu zel:

„Maluri de Prut“ a fost o încercare,

Dar n-a fost în zadar sub nici un fel“.

 

E pledoaria noastrã pentru Țarã,

Un fapt veridic c-am trecut prin ani,

Visînd un timp cînd va mai trece-o varã

Și-acest pãmînt va mai rodi țãrani.

 

Copii s-or naște sub o stea albastrã

Și asta ne va da mai mult elan.

„Maluri de Prut“ e numai vrerea noastrã

Și noi sub ea subscriem an de an.

 

Și ne-nchinãm de sãnãtate Țãrii

Și-i spunem: „Sãru’mîna“-n orice zi

Și-n ceasul binecuvîntat al serii

Îți spunem: „Doamne, nu ne pãrãsi,

 

Cã ști-vom rezista numai prin Tine

Și prin talent — nedeslușit mister,

Ca sã vedem prin licãriri divine

Ion și Doina cum surîd din cer“.

 

1995

 

 

Poem teodorovician mereu

 

A fost cîndva… Ce tragicã poveste,

Ce basm frumos ce-l vrem la nesfîrșit,

Ion și Doina, transformați în mit,

Ne amintesc cã din ce-a fost mai este.

 

O, ei acum își sorb la prînz misterul,

Pe ochi i-au podidit tãceri de tei,

Tot încercînd sã-mbrãțișeze cerul,

Cînd cerul brusc i-a-mbrãțișat pe ei.

 

Și le stã bine-n astã-mbrãțișare

Și-n cer avîndu-i, Dumnezeu ne are.

 

1994

 

Poem teodorovician cîntat

 

Eu i-am vãzut. Erau mai triști ca luna

Și cerul cobora pe gîndul lor,

Pe ochi, pe amintiri și pe cuvinte

Și lumea se îmbolnãvea de dor.

 

Erau și nori pe cer, era și soare,

Domnul trecea cu barca unei mãri,

Și-atunci sãrutul lor a dat în floare,

Sãrutul de cristal al astei țãri.

 

Erau Ion și Doina, El și Ea

Și brusc s-au transformat în dublã stea.

 

1994

 

 

Neamul Teodorovici

 

O, voi pe care v-a pîndit mereu

Norocul, nenorocul unei lumi,

Vă lacrimă în orice zi de luni

Înseninaţii ochi de Dumnezeu.

 

Şi dintr-o lacrimă, numai din una,

Renaşte Neamul nostru-ntotdeauna.

 

1994

 

 

Poem cu Ion şi Doina unui neam

 

Intră în români urgia cum în flori o primăvară

Îşi tot face drum şi urcă să rămînă peste timp.

Cînd gîndesc la Eminescu mi se face dor de-o Țară

Dusă şi vîndută lumii, dată gratis, fără schimb.

 

Vai, şi-mi este dor de mama, pe care-o visez pe valuri,

Şi mi-i dor de două nume, ca o punte peste vis,

Ca un rîu al nu ştiu cuie, străjuit de două maluri,

Care se-ntîlnesc în veacuri şi surîd surîs ucis.

 

Ce gîndim — să se întîmple, ce visăm — să se-mplinească,

Fie buciumele toate dezlegate peste noi.

Eu mă rog la tine, Doamne, dă-ne Doina strămoşească

Şi pe Ion cel fără vină, dă-ni-l, Doamne, înapoi.

 

1996

 

* * *

Despre Doina şi Ion Aldea-Teodorovici aminti-ne-vom mereu la timp netrecut, ştiind cu certitudine că au fost fericiţi. Dar au fost asemenea doar ştiindu-ne aproape de cîntecele lor, ce-au înălţat acest neam mai aproape de eternitate, care, de la o vreme, e şi a lor.

Ei n-au plecat definitiv. Din cer ne privesc şi tutelează trecerea noastră prin timp.

Lung îi drumul Gorjului, da-i mai lung al dorului nostru de Doina şi Ion.

La ceasul marii istorii, cînd ne va chema Dumnezeu, de nu vom lua în sufletele noastre şi un cîntec cu ei vom fi mai săraci şi mai neputincioşi ca oricînd.

1997

 

Poem visat

 

Ion și Doina Aldea-Teodorovici au rămas o floare, răsărită din cîntecele lor și crescută în lutul inimii noastre. Să-i ocrotim drumul rîvnit spre lumină și să-i oferim izvorul sufletelor mereu, spre a nu se scutura niciodată.

1998

 

***

Pentru Ion Aldea-Teodorovici chitara a fost chiar inima lui.

1999

Comentarii