Întoarcerea cu faţa către lumea civilizată

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Zicea Schopenhauer că omul este ceea ce crede el că este, ceea ce cred alţii despre el şi ceea ce crede el că (,) crede lumea despre el. Noi am avut mereu probleme cu toate 3 elemente care, fără îndoială, sunt legate strâns între ele. Majoritatea credem că suntem moldoveni, statele civilizate râdeau de noi pentru că încă n-am scos comunismul în afara legii, iar nouă ni se pare că moldovenii sunt poporul ales care va repopula planeta şi o va transforma într-o planetă a moldovei veritabilă. Vina am purtat-o tot noi, evident, pentru că n-am prea scăpat ocazia de a ne-o face cu mâna noastră de fiecare dată când am avut ocazia.

De data asta însă, se pare că am lăsat încăpăţânarea de o parte şi am recunoscut în faţa lumii civilizate că de la prăbuşirea imperiului sovietic încoace, doar am bâjbâit în jurul nostru, căutându-ne propria identitate şi aruncând asupra propriei noastre memorii un morman de gunoi demagogic. Din păcate, am reuşit de prea puţine ori să scoatem subiectele legate de identitate, memorie naţională şi istorie din cadrul politicianist care indiferent de intenţiile pe care le au unii deputaţi, tot ajunge să profaneze nişte lucruri elementare pentru fiinţarea normală a unei societăţi.

Noi încă suntem departe. Ştiam asta, dar m-am convins încă odată azi, când aflându-mă la o şcoală de vară organizată de MAE român şi Federaţia Organizaţiilor Nonguvernamentale pentru Dezvoltare, m-am pomenit că exclam un „au condamnat comunismul!” absolut nepotrivit cu mediul în care mă aflam şi cu subiectele dezbătute. Nu ştiu ce au crezut românii din ţară când m-au auzit exclamând încântat că am scăpat de seceră şi ciocan, dar ştiu ce am simţit eu.

Din prezent am ajuns în trecut, adică din 2012 în anii 90, când toate statele civilizate au demarat procesele de condamnare a comunismului, iar unele le-au şi dus la capăt, cu tot cu lustraţie, pedepse pentru criminali şi recompense pentru eroi. Şi atunci mi-am dat seama că bucuria mea şi a noastră este una pe cât de sinceră, pe atât de tristă. În timp ce vecinii noştri de la vest au făcut paşi importanţi pentru a se lămuri cine sunt ei, cine le sunt oponenţii şi cine le sunt aliaţii, cine le-a dăunat şi cine i-a ajutat, trecând la următorul nivel unde dezvoltarea, bunăstarea şi democratizarea stau în capul listei de priorităţi imediate şi reale; noi încă ne bucurăm de un lucru banal care ţine nici de relaţii internaţionale, nici de strategii complexe şi nici de îndeplinirea unor angajamente financiare vitale, ci doar de bunul-simţ şi de raportarea decentă la tine însuţi şi la apropiaţii tăi. Departe de noi perspectiva unei dezbateri publice privind asistenţa de dezvoltare sau identificarea unor domenii în care republica ar putea oferi plus-valoare. În schimb, am fost întotdeauna gata să respingem ce spun Academiile de Ştiinţă, asociaţiile istoricilor, sau oameni de cultură. Mereu ne-am erijat în personaje străine de noi, mereu ne-am minţit penoi înşine şi ne-am arogat capacităţi pe care nu le-am avut niciodată. E de înţeles, dar tot trist rămâne.

Dar mult mai tristă este vehemenţa unor tineri intelectuali hibrizi şi „bilingvi”, care strâmbă sceptic şi superior din nas spunând că asta nu ne va rezolva problemele, că drumurile nu vor fi reparate subit, că economia nu va înflori şi că dezmăţul corupţiei va continua şi fără simbolistica (,) comunistă. Altfel, n-ar mai fi tragic. N-ar mai fi tragic dacă aceşti tineri intelectuali hibrizi şi „bilingvi” ar ieşi din paradigma marxistă în care nu există altceva decât nevoi materiale, trupeşti şi palpabile. Şi nici dacă aceştia s-ar opri puţin din chicotit şi s-ar gândi la chestiuni simple ca motivaţia, încrederea, ambiţia, optimismul,  patriotismul şi la altele asemenea, dar şi la banalitatea că nu putem nici să visăm la vreun soi de progres fără toate acestea. Iar dacă toate acestea decurg dintr-un prim-pas spre aşezarea firească a unor lucruri ne-materiale, dar esenţiale, n-ar fi mai uman să te opreşti, să zâmbeşti şi să priveşti în viitorul ne-comunist?

Comentarii

Tudor Cojocariu

Tudor Cojocariu

Român din Moldova. Absolvent al liceului româno-francez "Gh. Asachi" din Chişinău. Licenţiat în Sociologie (Universitatea București). Master în Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană (SNSPA, Bucureşti). Responsabil de proiecte la Departamentul...

Ultimele articole