Fără anumite detalii, sărbătoarea nu e sărbătoare

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

***

Seara mergeam la ars scaturi. Se găseau țărani care ne dăruiau căpițele lor de fân pentru a aprinde focul, dat fiind că Paștele e oarecum la mult timp trecut de iarnă când gospodarii găseau lucruri pe lângă casă care se făcea a nu le mai fi de trebuință.

Scaturile ardeau peste paiele uscate, iar noi jucam la lumica focului fotbal – și fete, și băieți – unul mai profesionist decât altul. Jucam până focul nu se astâmpăra și doar atunci, afumați, plecam spre case știind că următoarea întâlnire e la biserică.

Ajunși acasă făceam o baie și, numaidecât, ne spălam pe față cu bănuți și ouă roșii, cică să fim rumeni, adică sănătoși, și bogați. După asta puteam merge la slujba de noapte.

La biserică veneam la miezul nopții și stăteam până nu se sfințea pasca, ouăle roșii, carnea… Știam că trebuie să fiu la ora fixă, atunci când toate luminile se sting, iar răspândirea luminii de la lumânarea preotului avea o vrajă în sine, un lucru care pentru mine conta mai mult simbolic decât religios. Noi urmăream slujba de la etajul doi al bisericii, acolo unde se cuvenea să cânte corul, așa că priveliștea era de-a dreptul fermecătoare.

În primul an când am stat la toată slujba de noapte am tras un somn dulce împreună cu fratele meu. Ei, sigur că nu eram unicii care dormeau… copii de-abia ieșiți din clasele primare ne credeam mari credincioși și însăși aflarea noastră în biserică era suficientă pentru noi. Ș-apoi și părintele vorbea cam greu de deslușit… Noi oarecum nu pentru asta veneam. Veneam pentru că așa convenisem cu toți. Să fim la biserică.

La răsăritul soarelui ograda se umplea cu oameni. Și așa se făcea că nu sfințirea era punctul culminant pentru mine. Fie că asta se face pentru că erai trezit din somnul dulce din biserică, fie pentru că trebuia să ieși afară la frig, fie pentru că părintelui nu-i era deloc milă de noi și turna agheazmă ”cu găleata”.

Drumul spre casă era marea binecuvântare a acelui ritual lung de o noapte: când se aruncau laude peste laude, că uite, au stat copiii ăștia chiar toată noaptea la slujbă. Ei, am stat noi…

Apoi mergeam acasă unde masa nu mai era uscată ca pe timpul postului cel mare. Și, indiferent de timpul de afară, ziua de duminică de după sfințire era o zi de adevărată sărbătoare.

***

Anul acesta am primit pasca de acasă. Și ouă roșii avem, mămica are grijă să ne înmoaie dorul de lucruri de-acasă. Totuși, sărbătoarea învierii e sărbătoarea familiei pentru mine, departe de casă ea pierde aproape orice semnificație.

Sper voi să fiți mai norocoși, alături de familie…

O sărbătoare frumoasă să aveți!

P.S. Scris aici: http://nataliabejan.wordpress.com/2012/04/14/fara-anumite-detalii-sarbatoarea-nu-e-sarbatoare/

Share and Enjoy !

0Shares
0 0

Comentarii