El poartă patrafir și-o cruce mare
Străluminînd, ca soarele, la piept,
Predica lui e în desfășurare,
Cuvîntul ce-l rostește este drept!

El vine, cînd răsare-ntîia astră
Și vrea să afle de un veac, mereu,
Zaimul de mai știe Limba Noastră
Și-n el de mai trăiește Dumnezeu,

De nu s-a stins făclia îndurării,
Pe care-a tot aprins-o mîna sa
La ora milostivă a iertării,
Cînd frații merg spre-a se cumineca,

Și el, luîndu-le din suferință,
Le spune tuturor, neîncetat,
Că între Poezie și Credință
Nici o deosebire s-a-ntîmplat.

Acesta-i Alexei, proorocul Slovei,
Care de-atîtea ori s-a împlinit
Și-a înviat, prin Ea, Țara Moldovei
Și Neamu-ntreg, de el blagoslovit!

…În nopți tîrzii, cînd liniștea domnește
Și noi, visînd, pe cartea lui dormim,
De nimeni auzit și-mpărătește
Descalecă Poetul la Zaim.

El din cerescul Har face risipă
Și ne imploră sufletu-i duios
Să nu mai deznădăjduim o clipă,
Fiindcă avem tot Raiul în Christos!

Și graiul îl avem: în revărsare,
Aur din cel mai nobil, adunat
Din munți străbuni pînă-n străvechea mare,
Așa precum Poetul l-a cîntat!