Dumnezeu e vinovat de tot ce ni se întâmplă?

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Am dat recent de articolul în care se spune că un tânăr de 16 ani cere explicaţii de la Papa Benedict al 16-lea, referitor la boala sa.

„Un adolescent de 16 ani l-a pus în dificultate pe Papa Benedict al 16-lea, în timpul vizitei acestuia în Spania. Băiatul, bolnav de cancer, l-a întrebat pe Suveranul Pontif de ce Dumnezeu permite ca el să sufere.”

Şi dacă Papa tot întârzie să răspundă, o să-mi expun părerea proprie referitor la acest subiect, chiar dacă nu Papa e cel căruia trebuia adresată această întrebare. Răspunsul trebuie căutat în Cartea Cărţilor.

Cu ce a greşit acest tânăr, de a primit asemenea povară? El şi Dumnezeu ştie. Poate L-a subapreciat într-un fel, poate şi-a făcut planuri mari fără a se gândi că are nevoie şi de ajutorul Tatălui pentru a le realiza, sau poate Dumnezeu l-a îndepărtat astfel de realizarea unor lucruri nu chiar bune din viitor, pe care le-ar fi putut face dacă era sănătos. Nu ştiu. Nebănuite sunt căile Domnului. Dar una e sigur… Absolut nimic din ce ni se întâmplă nu e întâmplător.

Tot ce avem în prezent e rezultatul faptelor noastre din trecut, ori rezultatul faptelor părinţilor noştri. Nu Dumnezeu e vinovat! Trebuie să căutăm vina în noi! Ori, prin asemenea boli Dumnezeu vrea să ne smerească, să ne dea de înţeles că nu suntem atotputernici cum ni se pare uneori.

Aşa cum se ştie, Dumnezeu e Tatăl nostru, şi ca orice tată iubitor, El nu doreşte rău copiilor Săi! Răul ni-l facem noi. El ne-a dat libera alegere. Asta înseamnă că noi decidem ce să facem, cu cine mergem şi ce să avem şi să nu avem. Dar asta nu înseamnă că vom scăpa nepedepsiţi de fiecare dată când vom greşi! Dumnezeu e mult prea milostiv, dar e şi DREPT. Aşa spune Biblia.

Imaginaţi-vă situaţia! Un tată spune copilului său să nu alerge pe marginea lunecoasă a piscinei, pentru că ar putea să cadă şi să „bea” apă. Ce se poate întâmpla?

Cazul 1: Copilul alintat nu ascultă şi peste ceva timp cade.

Cine e vinovat în această situaţie? Tatăl, pentru că nu a avut grijă de copil, sau copilul pentru că nu a ascultat? Tare aiurea ar fi dacă copilul încăpăţânat şi-ar învinui Părintele pentru faptul că a căzut, mai ales că tot tatăl scoate copilul din apă. Cred că în asemenea caz copilul ar trebui să ceară iertare pentru că nu a ascultat, şi să mulţumească pentru că a fost salvat. Iar  noi cum facem? Tatăl e de vină!

Cazul 2: Tatăl vede că fiul e neascultător şi îl închide în casă, mai departe de piscină.

În acest caz copilul rămâne teafăr, dar tatăl riscă să fie numit dictator, nedrept şi rău de către copilul acestuia, pentru că nu-i oferă libertate (cazul eroului nostru cu Papa.) Copilul nu poate anticipa evenimentele şi să-şi dea seama că o să se întâmple ceva mult mai rău decât şezutul în casă. (Tânărul de 16 ani nu poate şti ce i s-ar fi întâmplat dacă era sănătos.) Uneori ni se strică maşina sau plouă chiar înainte de a pleca într-o călătorie, ni se refuză un credit, ne dau afară de la lucru, iar noi ne supărăm pe viaţă. Nu întotdeauna înţelegem că astfel suntem feriţi de ceea ce nu avem nevoie; de un accident, de un caz neplăcut, o întâlnire nedorită, de situaţia în care să nu putem plăti creditul şi să avem probleme cu băncile, sau ni se pregăteşte un nou loc de muncă mult mai potrivit şi plăcut pentru noi. Trebuie să ne încredem în Tatăl. El ştie mai bine decât noi ce trebuie să ni se întâmple.

Cazul 3: Copilul ascultă şi îşi caută alt loc de joacă.

Foarte rar asemenea cazuri, dar aşa ar trebui să facem noi, pentru că aşa şi ne putem „juca”, şi teferi suntem, şi tatăl nu e rău. Dacă vom face anume aşa, nici boli nu vom avea, şi fericiţi vom fi.

Astfel, de fiecare dată când păţim ceva, când ni se pare că „soarta” nu e dreaptă cu noi, nu trebuie să întrebăm de ce sau cine e vinovat. În asemenea situaţii, primul lucru care trebuie să ne apară în minte e întrebarea „Ce am făcut, sau ce aş putea face, de am ajuns la aşa ceva?„.

Să revenim la cazul nostru concret… Să ne imaginăm viaţa acestui tânăr dacă ar fi fost sănătos!… Bucuros de viaţă, cu idei şi realizări mari. Dar, fiţi siguri, dacă ar fi fost sănătos, nu ar mai fi aşteptat luni întregi ca să se ducă la Papă să întrebe de Dumnezeu. Oricum, Dumnezeu e peste tot. Nu e neapărat să-l aştepţi pe Papa în oraşul tău ca să-ţi spună ce gândeşte Domnul. El ne vrea cu gelozie, şi dacă ai uitat de El, ai uitat să-i mulţumeşti pentru ceva, fii pregătit să înfrunţi ceva asemănător! Astfel îţi mai aminteşti şi tu de El. Tânărul îşi poate pierde sănătatea, sau poate chiar viaţa, dar îşi va câştiga sufletul, sper. Dumnezeu ne pedepseşte pentru că ne iubeşte. Dacă nu ne-ar fi pedepsit, ar fi însemnat că nu-i pasă de noi, nu-i pasă ce facem şi unde mergem, că suntem pierduţi. Sigur că nu ne place să recunoaştem că vinoveţi suntem noi. Întotdeauna căutăm rădăcina problemei în altă parte. Orice psiholog vă va spune acelaş lucru. Dacă nu recunoaştem în faţa altora, să recunoaştem pentru noi înşine, cel puţin.

Nu ştiu dacă ceea ce am scris a  fost pe înţelesul tuturor, dar cei ce au avut de-a face cu Biblia sau psihologia, mă vor înţelege la sigur. Aş vrea să menţionez că ce am expus mai sus e o părere proprie şi nu o impun nimănui. O concluzie a mea, apărută în urma studierii Bibliei de sine stătător (o studiez ca pe un manual). Nu sunt nici pe departe religios. Sunt credincios! Nu sunt parte nici a unei religii, chiar dacă sunt botezat în biserică ortodoxă. Nu accept religia. Credinţa e ceea de ce am nevoie.

Share and Enjoy !

0Shares
0 0

Comentarii