Despre duşmani şi „ţapi ispăşitori”

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Politica nu poate exista fără duşmani. Dacă la un moment dat un duşman dispare sau este înlăturat, politicienii şi tot alaiul lor propagandistic imediat vor căuta sau vor inventa un alt duşman. În lipsa unui duşman, procesele politice trenează, iar construcţiile politce adeseori se dezintegrează. Însă nu doar în sfera politică, ci şi în sfera socială există o „cerere pentru duşman”.   

Psihiatrul american de origine turcă, Vamik Volkan, specializat în studierea violenţelor colective, susţine că existenţa unui duşman reprezintă o necesitate pentru oameni şi este interconectată cu identificarea de sine, precum şi cu identitatea etno-naţională. Animozitatea faţă de străini în general şi duşmanul ca reprezentare socială în particular constituie un bioprodus al percepţiilor noastre egocentriste şi etnocentriste. Deja din fragedă pruncie, de la vârsta de 8 luni, copiii evită să interacţioneze vizual cu persoanele străine, deoarece orice străin produce anxietate. Copiii au înclinaţia nativă să divizeze obiectele şi persoanele în două categorii fixe: cunoscute – deci „bune” şi necunoscute – deci potenţial „periculoase”. Aceasta, consideră Volkan, este originea primelor percepţii despre pericol şi „duşman”. Abia la vârsta de 36 de luni copii înţeleg că un obiect sau o persoană are trăsături ambivalente – poate fi şi bună şi rea. Asemenea reflexe timpurii, de anxietate în raport cu străinii,  stau la baza unor comportamente sociale antagoniste de mai târziu.

Odată ce existenţa unui „duşman” este aproape indispensabilă pentru o împlinire psihologică şi pentru buna funcţionare socială a unei comunităţi, era firesc să fie depistate în cadrul diferitelor culturi antice, dar şi la cele contemporane, un set de tradiţii de identificare a unui „duşman” simbolic, care servea drept element de eliberare a energiilor agresive şi drept mijloc de coeziune a grupului. De exemplu, în Atena erau întreţinuţi aşa-numiţii farmaci, oameni care erau sacrificaţi în caz de cataclisme sau nevoi sociale. Farmacul era purtat pe străzile urbei, oferindu-li-se orăşenilor posibilitatea să-şi reverse asupra acestuia toată frustrarea şi furia acumulate, înjurându-l şi lovindu-l. Apoi urma ceremonia de sacrificare a farmacului, care avea drept efect purificarea simbolică a publicului, ducând la calmarea şi coeziunea cetăţenilor. De aici şi înţelesul cuvântului grecesc „farmacon”, care semnifica (în funcţie de doză) otravă şi antidot, boală şi leac.

În mod analogic, romanii, anual, de 14 martie, îl izgoneau din oraş şi-l loveau cu vergile pe un om îmbrăcat în blană, numit Mamurius Veturius, care întruchipa „vechimea” şi relele anului precedent, precum şi necazurile orăşenilor. Să ne amintim şi despre tradiţiile spartanilor, care îi aveau în vecinătate pe iloţi (oameni ierarhic inferiori şi lipsiţi de drepturi), împotriva cărora organizau periodic mici campanii războinice; pentru antrenament, dar şi pentru eliberarea prin violenţă a frustrărilor şi agresivităţii acumulate.

Un ritual asemănător cu cele ale grecilor şi romanilor au unele triburi de aborigeni din India, doar că la aceştia există o castă de oameni special întreţinuţi pentru a fi ulterior sacrificaţi. Ei sunt numiţi meria şi cu prilejul anumitor sărbători sunt legaţi de un stâlp special destinat ritualurilor şi torturaţi; se consideră că cu cât sunt mai mari chinurile şi mai puternice vaietele victimei, cu atât mai mult noroc va avea tribul. În Japonia medievală, cei din casta burakumin au fost vreme îndelungată ţinta deversării frustrărilor acumulate în societate. Indivizii din această castă constituiau populaţia periferiilor celor mai sărace, unde trăiau ca în ghetto-uri, aveau acces doar la munci considerate degradante, erau ei înşişi consideraţi impuri şi impuşi să practice doar căsătorii endogame, pentru a nu „impurifica” restul societăţi; erau stigmatizaţi drept kegare”, adică “pângăriţi”.  

La evreii antici, ca şi la alte popoare din diferite ţinuturi, „sacrificarea purificatoare” era efectuată asupra unui animal, în cazul evreilor – asupra unui ţap, de unde şi expresia de „ţap ispăşitor”. Etnologul englez James Frazer, efectuând o trecere în registru a tradiţiilor religioase ale diverselor populaţii de pe glob, remarcase existenţa unei tradiţii de sacrificare, similare celei a „ţapului ispăşitor”, la marea majoritate a culturilor indigene, de pe toate continentele. Se fabrică diferite simboluri ce întruchipează răul sau se identifică anumite animale sau chiar oameni care să fie izgoniţi din comunitate, jertfiţi sau pur şi simplu măcelăriţi pentru a asigura eliberarea celorlalţi de „blestemul demonului”. Modalităţile ritului sunt deci diverse, dar scopul funcţional e acelaşi – transferarea responsabilităţii pentru existenţa relelor pe seama unui duşman imaginar sau real (frecvent pe seama unui duh rău).

Unii cercetători susţin că dorinţa de identificare a „duşmanului” (sau a unui „ţap ispăşitor”) conţine în sine şi importante nuanţe arhetipale, de factură psihanalitică, deoarece „duşmanul” reprezintă o concentraţie a trăsăturilor negative proprii grupului „nostru”, trăsături de care „noi” ne debarasăm proiectându-le asupra duşmanului, hiperbolizându-le în persoana „duşmanului”. Pe fundalul unui „duşman” semiuman sau inuman, „noi” părem mai puri, mai umani, mai lipsiţi de vicii şi trăsături negative. Cu alte cuvinte, o societate caută un duşman pe care să-l portretizeze cu cele mai negative trăsături care îi sunt proprii însăşi societăţii în cauză…

Mai multe articole găseşti aici: Instinct şi Raţiune

Comentarii

Dorian Furtună

Dorian Furtună

Etolog, Doctor în Biologie; cercetări în domeniul Etologiei sociale (fundamentele biologice ale comportamentului social şi politic). Interesul ştiinţific: conflictele identitare, agresivitatea socială, ierarhiile, instinctele sociale, antropogeneza, ...

Ultimele articole