Dacă n-aș scrie aș înnebuni

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

 

 

(Un interviu de acad. Gheorghe A. Stroia cu poetul Traian Vasilcău)

 

Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteți? 

—E cea mai grea întrebare, fiindcă vorbind  despre tine însuți poți lesne cădea în autoelogii. Cred că sunt un fir de nisip care-și jinduie Marea, adică Patria adevărată. Dacă ar vedea-o venind într-o zi, i-ar alerga de departe întru întâmpinare, uitînd s-o întrebe de ce a lipsit atâta amar de vreme…

Anii dăruiți de Dumnezeu se duc și Marea, adică Mama, uite că nu mai vine.

Firul de nisip o visează până spre zori, dar când se trezește din vis își dă seama că-n îmbrățișarea lui  nu este Marea, ci numai o carte.

Una plină de plânsuri, cu același gust amar ca toate  plânsurile  Sfîntului Efrem Sirul,  plânsuri grele de nețărmurită pocăință și Dragoste fără hotar!

Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?

—Eu am fost un elev care zburam la unele materii de studiu și mă surpam în mine însumi atunci cînd trebuia să studiez alte materii. Din cauza asta îmi era rușine față de unii profesori. În fiecare zi geanta îmi era plină cu cărți de poezie, pe care le deschideam la orele de algebră, geometrie, fizică, chimie și astronomie. Profesorii mi le sechestrau, eu la recreații juram că n-o să mai fac așa ceva și iar repetam fapta deloc eroică. Supăram și bibliotecara satului. Luam cu împrimut  5 cărți și în două zile le înfulecam. Mergeam după alte cărți, dar bibliotecara cu sediul în Primărie ia-o de unde nu-i.

Văzînd că nu mai vine, m-am dus la ea acasă. Mi-a spus că are mult de lucru în gospodărie și fiindcă alți cititori n-are în sat cel mai bine ar fi să iau un sac de cărți cu bicicleta, încît să-mi ajungă pe-o săptămînă, iar ea să reușească să prășească grădina.

Iată cam așa supăram eu oamenii din Viișoara mea natală, în timp ce mă pregăteam pentru viața scriitoricească de mai târziu.

Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

—În copilărie.

Casa părintească era pe malul stâng al Prutului, iar grănicerii sovietici treceau prin grădina noastră, inspectând de câteva ori pe zi hotarul cu sârmă ghimpată și conectată la energia electrică.

Cînd atingeai sârma parcă te electrocuta.

Ademeneam în limba rusă grănicerii cu vin, mere și nuci, uneori și cu câte-o rublă, ca să ne împrumute un pic binoclul, să vedem România și copiii din Mitocul Botoșanilor.

Atunci am început a scrie poezii despre zmeie de hârtie, menite să treacă hotarul, peste Prut.

Ascultam numai Radio Iași, priveam numai Televiziunea Română, așa încît un omuleț  sovietic era educat într-un spirit străin de ideologia comunistă a unui sistem de ocupație, fapt ce trebuia imediat stopat.

Eram copil, unul naiv și dornic să zboare cît mai departe de realitatea descrisă, dar  neavând cum altfel  zbura încerca și el să zboare în vis, în poezie și în cântecul românesc atât de frumos.

—Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul,  ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

—Eu nu știu dacă scrisul meu aduce o noutate orbitoare. Ceea ce știu cu certitudine e că scrisul este un dat sacru, o predestinare, poate și o binecuvântare pentru foarte puțini dintre scriitori.

O povară, o Cruce grea de dus este Scrisul. Și dacă Dumnezeu ți-a pus-o pe umeri tot el te și ajută s-o duci.

Cu trecerea anilor îmi dau seama tot mai mult că dacă n-aș scrie aș înnebuni.

Am început să scriu din dor de tata, pe care nu l-am văzut nici o clipă. Răvașele mele de dor i le trimiteam sub formă de poezii. I le mai trimit și azi. S-ar putea ca ele să ajungă la el doar odată în viață!

Poezia îmi oferă o stare de inexplicabilă Pace, ea vindecă sufletul de bolile zilei, ea vine dinspre Dumnezeu și se întoarce la El. Ea este Dumnezeu! Atunci când scrii ești acoperit cu o taină, ca un patrafir aurit, acoperământul fiind unul izbăvitor de toată pacostea lumii.

Dacă ar fi să raportați scrisul dumneavoastră la scrisul contemporan, ce anume v-ați reproșa și ce ați reproșa scrisului sau chiar scriitorilor de azi? 

—Nu reproșez nimic nimănui. Fiecare are un mod al său propriu de a scrie. Eu nu scriu precum aș dori să scriu. Așa pot scrie—așa scriu. Nu este o bucurie să fii râu de munte și să scrii neîncetat. Dar eu nici măcar dreptul de a-mi reproșa acest lucru nu-l am.

Dar fiindcă râu de munte este viața mea, inclusiv cea literară, n-am cum să mă reinventez, vorba politicienilor actuali. Nu eu m-am inventat, nu eu mă voi reinventa.

Încerc să mă suport, încerc să nu lovesc de sunt lovit și să-i iubesc pe toți păcătoșii, dintre care cel dintîi, vorba Sfântului Apostol Pavel, sunt eu!

Despre scris știm că uneori e perceput ca o nevoie personală, individuală. Dar, scriem… și ca să fim citiți, fiecare carte/autor își are publicul său. Ce credeți că se mai citește astăzi, mai au oamenii nevoie de lectură? Care era/ este lectura dumneavoastră favorită?

—Eu văd că nu se prea citește astăzi mai nimic. Acest adevăr însă nu mă doboară. Fiecare om se mântuie în plan individual, nu cu hurta, fiecare răspunde în mod personal pentru toate prăpăstiile făcute în viața aceasta pământească ce o avem de parcurs.

Eu însumi citesc prea puțină literatură.

Mi-am dat seama de la o vreme că cea mai frumoasă carte de Poezie a tuturor timpurilor este Biblia și am citit-o de doar două ori până acum.

De câțiva ani sunt bolnav de scrierile Sfinților Părinți: Dulceață de căpșune, zmeură și cireșe!

Ce lectură, ce aromă poate fi mai cerească decât aceasta?

În afară de O SEAMĂ de poeți importanți pe care i-am citit și recitit, trebuie să recunosc că mi-am cam pierdut timpul și viața cu citirea celorlalți.

Dar Domnul este milostiv cu mine și îmi aduce atâta dulceață duhovnicească, încât ceașca inimii mele nu se golește de ea niciodată!

Știm cu toții că pentru a te putea afirma, ai nevoie de promovare, mai ales în mareea de informații care circulă global cu viteza luminii. Unii te susțin, alții dimpotrivă. Ați putea să îmi spuneți cum ați reușit dumneavoastră să vă promovați și unde vă pot găsi cititorii noștri?

—Cine te caută—te găsește. Și te invită la o întâlnire cu elevii școlii din satul cutare sau la emisiunea cutare.

Epoca facebook te promovează mai abitir decât orice televiziune. Datorită acestei rețele și internetului, în general, am fost găsit de oameni dragi mie din multe țări, care și-au dorit cărțile subsemnatului în bibliotecile lor.  Mai există și importante reviste literare, unde ești solicitat să publici. Din 2009 dețin un blog numit “Sinceritatea ca Sentință”(adresa: traianvasilcau.wordpress.com) cu circa un milion de lecturări/vizualizări. Acolo am și rubrică de poezii, aforisme etc.

Fiecare poet, ca și fiecare om, de altfel, are în el și Iad și Rai. Depinde ce prevalează în el. Dacă am măcar o aripă de Rai  în mine atunci  acesta e numai  meritul  Poeziei, ce nu-mi dă voie să evadez din Lumină.

Și de altă susținere nu cred să mai am nevoie în veci!

Cred că fiecare dintre noi a trăit emoția începutului, atunci când am încercat să ne definim, să ne aflăm calea, sensul și, de ce nu, lumina. Ce sfat i-ați da începătorului, celui care aspiră la un loc în galeria scriitorilor contemporani? 

—Să nu creadă că literatura începe de la el. Să știe că intră într-o mare în care va trebui să înoate fără răsplată, mai grav chiar: va fi premiat cu bolovani, dacă va dispune de mai mult talent decît copacii de-alături.

Să nu aștepte nimic. Dacă are vocație de Sus—să scrie și atît.

Dumnezeu i le va rîndui pe toate.

Dacă va fi meseriaș, cum îi place să spună despre el—va trebui să lucreze ziua la vreo editură sau ziar, să citească toate scabrozitățile, iar noaptea, în loc să doarmă, să scrie și el ceva.

Ca să fie și să rămînă în trend, vorba tinerei generații.

Ca să nu fie exclus din gașcă, un fel de partid literar în care dac-ai intrat trebuie să ții cont de legile nescrise ale ideologilor-șefi.

Sfinții Părinți ne spun să nu dăm sfaturi pe care nu le-am trăit noi mai întîi. Și să nu cântăm în cor. Să zburăm de unul singur. Să fim regi ai înălțimilor amețitoare, dar largi! Să fim cum vrea Dumnezeul din noi să fim, nu cum vor ștabii, mai mari peste găști!

Eu nu am primit sfaturi, ci pumni. Lovituri dure, de pe urma cărora alții nu se mai sculau.

Tocmai de aceea nu pot sfătui debutanții ce să facă și cum să procedeze ca să reușească.

Dacă au talent adevărat—vor răsări ca iarba din asfalt!

În ciuda tuturor ogarilor  străzii.

Vorbind despre inspirație, se spune că unii pot scrie doar în momente de inspirație, alții spun că pot scrie indiferent de moment. Ce înseamnă să ai inspirație și cum se aplică aceasta în cazul dumneavoastră?

—Nu știu ce înseamnă să aștepți inspirația. Scriu inspirat de un sunet de flaut, de un ciripit, de o frunză, de o furnicuță, de un porumbel, de un om sărman, care n-are un leu pentru o felie de pâine.

Eu mă înspăimânt la gândul că unii scriitori stau și așteaptă cu zilele, cu lunile, cu anii Inspirația și ea nu le mai atinge soneria de la ușă, și ei sunt mai mult morți decât vii din această pricină.

Despre Sadoveanu se spunea că tipărește  atâta cât nu putem citi noi. Despre Păunescu se vorbea la fel.

Despre mine acad. Mihai Cimpoi, la 22 mai 2018, a spus așa: Eu vorbesc mult, dar nu mai mult decât scrie Traianus.

Și are dreptate. Mie mi se dă, precum i s-a dat și lui Păunescu: un cer întreg, un univers liric, pe care sunt osândit să-l așez în cuvinte mereu.

Ce gen/specie literar/ă vă este mai apropiat/ă de suflet și de ce? Ați putea să exemplificați cu una dintre cărțile dumneavoastră?

—Poezia lirică. Am scris și scriu poezie patriotică, duhovnicească, pentru copii, eseuri, pamflete, piese de teatru, aforisme, am tradus din lirica rusă a Annei Ahmatova și a lui Ivan Bunin.

Viața mea, inclusiv cea lirică, trăiește în cele 9 volume de Opere Netăcute cu unic titlu “Inscripții pe Etern”, apărute recent.

Acum câțiva ani domnul  Mihai Cimpoi mi-a spus un lucru uluitor. Domnia Sa zicea că există două categorii de poeți: poeți pur și simplu și poeți lirici, dar cei din urmă sunt mai importanți decât cei dintâi.

Nu poți scrie poezii despre Mama, bunăoară, fără să fii atins de mâna blajină a Liricei Doamne.

Aleg lirismul și românismul. Îl aleg pe Dumnezeu  și Neamul meu. Și fie Voia Tatălui în toate!

Scrisul nu este un sinonim al bunăstării materiale pentru scriitor. Se mai câștigă astăzi din scris, este scrisul o componentă a prosperității celui care scrie?

—Pentru unii este sinonim cu bunăstarea. Uitați-vă în jur. Sunt și dintr-aceștia. Numai că eu nu număr banii nimănui. Ei s-ar putea să se creadă foarte săraci în comparație cu mine, de exemplu. Da, din scris se mai poate trăi, numai că nu BINE, așa precum ne îndemna președintele Traian Băsescu.

Dacă scrii și nu urmărești înavuțirea peste noapte nu mori de foame fizică. Eu cred în legea compensării divine și dacă luni ai avut o zi țesută cu nori, atunci marți va fi nițel înseninată, ca miercuri să fie-nsorită de-a binelea. Credința, Nădejdea și Dragostea te ajută să nu disperi, să te ridici din groapa unde te-ai prăbușit ori ai fost prăbușit tot de-ai tăi.

Poate mă credeți un utopist, dar eu așa trăiesc. Sunt la Mila Celui de m-a creat. Și, vă rog să mă credeți, dacă nu-l uiți pe Dumnezeu nici el nu te uită, iar Mila Sa nu e nici măcar Mare.

E Nemărginită!

— Despre uniunile de creație literară ce părere aveți, sunt sau nu oportune, au un rol clar definit în propășirea literaturii române? V-a ajutat în demersurile literare proprii apartenența dumneavoastră la o astfel de uniune?

—O uniune de creație ar trebui să fie foarte importantă pentru un scriitor, mai ales pentru unul tânăr și fără caracter, relații și bani. Ar trebui să-i dea aripi și să-l ajute să zboare cât mai sus, nu să-i frângă zborul din start.

Să nu uităm că orice scriitor poate fi și el o instituție, o microuniune și realitatea ne demonstrează că așa și este. Singur îți  scrii o carte, pe banii tăi o pregătești de tipar, singur o editezi, singur o dăruiești, singur o realizezi, dacă poți, singur te bucuri etc.

Cel mai cumplit lucru este să ți-o citești tot tu ție însuți, în lipsă de cititori.

Haideți să vă spun un caz scriitoricesc real. La apariția unei noi cărți, tatăl și-a chemat cei doi copii și le-a făcut cadou câte un exemplar, dându-le și cîte 100 de lei, numai să citească poemele lui.

Peste două zile copiii au venit la tatăl lor și, roșind la față, i-au restituit și banii și cărțile, scuzându-se pentru faptul că au încercat să citească și n-au înțeles nimic.

Doamne, Ferește de așa… întâmplări!

Există în fiecare dintre noi mulțumiri și nemulțumiri. Există oameni, cărora, deși nu recunoaștem întotdeauna, le suntem datori cu secvențe din ascensiunea noastră, de ce nu, fie ea și literară. Din contră, există oameni care au încercat să ne demoralizeze, unii dintre ei poate nu neapărat cu intenții negative. Pentru tot ceea ce sunteți în acest moment, vă încearcă o nemulțumire față de ceva/cineva? În antiteză, există e persoană în spectrul literar contemporan față de care nutriți sentimente de admirație și care ar fi motivele pentru care o faceți?

—Învăț de la un timp să nu-i uit pe Victor Teleucă, Gheorghe Vodă, Serafim Belicov, Paul Mihnea, Adrian Păunescu, Ion Vatamanu, Grigore Vieru, Anatol Codru, Radu Cârneci, Paul Everac, Ion Ungureanu și alții, care mi-au spus că trebuie să continui, să nu agăț lira-n cui. Învăț să  mulțumesc  pentru orice flacără reaprinsă a inimii scriitorilor Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu, Claudia Partole, Dragoș Vicol, Ion Cuzuioc, Veronica Postolachi, Nicolae Fabian, Laurian Stănchescu, Emil Almășan, Alexandra Mihalache, Marcela Mardare, Ion Anton, Gheorghe A. Stroia,  Mihail Gh. Cibotaru, Victor Cobzac, Anatol Covali, Paul Spirescu, Adrian Ghicov, Cornelia Bălan Pop, Geo Vasile, Vitalie Răileanu  și mulți-mulți alții. Mulțumesc și junei Steliana Grama, colega de generație, plecată prima dintre noi… Sunt mulți și preoții, la ușile cărora bat atunci când lumânarea sufletului meu e aproape să-și stingă lucrarea.

Învăț de la un timp să-i  iert pe cei de mă vor mort înainte de vreme. Învăț să-i iert, să uit răul ce vine ca o duhoare dinspre ei și să-i iubesc.

Aidoma lui Iisus, care ura înverșunat păcatul, dar iubea cu tot Raiul pe cel păcătos, chemat în orice zi la pocăință.

Activitatea dumneavoastră literară este una prolifică. Ce proiecte de viitor aveți? Îmi puteți dezvălui câte ceva, în premieră?

—Am atîtea proiecte în derulare… Eu lucrez la mai multe cărți simultan. E ca și cum ai cânta în același timp la mai multe sintetizatoare. Am și văzut asemenea artiști, care cu doar două mâini, prin rotația bruscă a corpului, cântau la 4 instrumente cu clape, perfect etajate.

Acum, în sfârșit, redactăm Dicționarul scriitorilor români contemporani de pretutindeni, coordonat de acad. Mihai Cimpoi, o adevărată Enciclopedie culturală românească. Pentru 2019 rămâne Antologia de Aur a Poeziei românești din mileniul trei. Îmi place să abordez teme mari, să nu scriu despre calorifere și batiste în care îți sufli nasul. Las temele astea să fie predilecția altora. Vreau să cred că scriitorii mici aleg sau sunt aleși de temele mici, înfulecă mici și până la urmă nu rămâne nici berea din ei.

Chiar acum, când răspund la aceste întrebări, am bucuria să-mi văd două cărți noi, născute în maternitatea unei tipografii. Una e o antologie lirică în 7 limbi, alta e o ediție bilingvă româno-rusă.

Dar câte cărți își așteaptă ziua nașterii în cel mai apropiat timp?!

Nu vă spun, vor vorbi ele singure despre aceasta, în 2018.

Care credeți că este direcția spre care se îndreaptă literatura actuală și unde vă situați în sensul acestei evoluții globale?

—“Prohodul Poeziei a-nceput./Tot ce vom scri’ e Opera Tăcerii”, scriam în cartea “Sfeșnic în rugăciune”. Pe aceeași undă am auzit că este și acad. Eugen Simion.

Marea, adevărata și pura poezie, cu infinită părere de rău,  dispare. Nu mă pot bucura. Constat faptul ca atare. Eu mă situez în afara poeziei-experiment, dincolo de poezia—nepoezie. Eu îmi văd de drumul meu și nu mă pot plânge de nimic, atâta timp cât Dumnezeu e darnic din cale afară cu mine, dăruindu-mi cititori și o stare poetică aproape permanentă, în care trăiesc ca sub un acoperământ al Maicii mele din ceruri.

În încheiere, mulțumindu-vă pentru amabilitatea cu care ați răspuns provocării mele, credeți în utilitatea  și succesul acestei cărți cu interviuri? Ce sugestie îmi puteți da? 

—O carte este o faptă, iubite coleg. Credința fără fapte este moartă. Literatura fără cărți este nonliteratură, este blestem. Vă felicit pentru idee. Poezia adevărată moare din cauza inactivității fiilor ei, în timp ce plozii maicii-surogat mișună peste tot. Votul de blam n-are cine să li-l dea. Fie ca măcar această carte ce-o pregătești să fie ALTCEVA decât ceea ce plodesc cei mulți.

Și când spunem: Proști, dar mulți, am crezul că nu greșim nici o iotă. Sau CIRTĂ, ca să încheiem în același ton biblic, nestrăin nouă, dragă Prietene Gheorghe A. Stroia, mulțumindu-ți cu  toată inima  pentru invitația oferită la acest festin cărturăresc, de aleasă și nobilă stirpe!

 

Un interviu de acad. Gheorghe A. Stroia,

Adjud

Comentarii

Traian Vasilcău

Traian Vasilcău

traianus, tot el Traian VASILCĂU minicatastif de autor: sunt aproape strămoș: am un car de ani, poeţii aşa de mult nu trăiesc. ador Libertatea, fug cît pot de lichele, dar dau mai tot timpul de fraţii lor: de minciunoşi, agresori, pîrîtori şi h...

Ultimele articole