crestinati, baieti, crestinati…

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

În fiecare an observ cu regularitate un ritual straniu în spaţiul nostru public (internetul, mass-media scrisă şi cea electronică), la 14 februarie şi 8 martie – o parte, laică, profană, rea, prost crescută, materialistă şi „păgână” face megabiţi de trafic cu mărţişoare virtuale, pupici pixelaţi, inimioare şi cupidoni .gif, altă parte, sacră, bună ex definitio, spirituală, educată transferă o cantitate analogică de condamnări, păreri de rău, dezvăluiri, explicaţii, sfaturi, anateme chiar (vezi aici şi aici și aici încă aici).

Că „sunt sărbători necreştine”, că „sunt isterii consumiste”, că „sunt devieri de la credinţa adevărată”, că „sunt ispite de la Satana”… şirul poate continua până hăt în antisemitism.

Păi, creştinaţi-le, băieţi, sacralizaţi-le, sfinţiţi-le, stropiţi timpul laic cu agiazmă creştină, ascundeţi bucuria profană sub voalul sfinţeniei, aruncaţi scări din timpul sacru spre mlaştina păcătoasă, atee, necredincioasă sau puţincredincioasă, frământaţi glodul banalului pentru a clădi din el Vestea BunăAsta e misiunea Bisericii, nu?

În linii mari, pe „frontul sărbătorilor” se duc două lupte:

– de-sacralizarea unor sărbători creştine (e o boală veche, o ispită a trupului pe care duhul nu reuşeşte întotdeauna s-o ţină în frâu) – mă gândesc la Paştele Blajinilor, care a devenit un fel de hai-hui culinaro-vestimentar, o întrecere stahanovistă pe câteva planuri: cine aduce cea mai bună mâncare la cimitir, cine face darul cel mai bogat, cine are hainele cele mai frumoase, cine rezistă cel mai mult la beţia de lângă mormântul răposatului; am în vedere apoi Crăciunul, devenit şi el un prilej de adunare…în jurul porcului şi a produselor sale derivate sau complementare – cârnaţi, chiftele, vin, rachiu, santison etc, Duminica Floriilor – o primă sindrofie autorizată şi binecuvântată în sânul naturii. În waiting list: Sfântul Gheorghe, supranumit informal, Sărbătoarea Frigăruilor, hramul satului, adică beţia colectivă, Sâmbetele Morţilor (e greu să vii treaz şi cu mâna goală de la un asemenea party!),

– în paralel, instanţele laice şi areligioase (Statul, ONG-urile, organizaţiile internaţionale) au demarat un proces de inventare şi instituţionalizare a unor sărbători golite de orice tentă religioasă – 8 martie, 1 mai, 9 mai, ziua libertăţii presei, ziua internaţională a ocrotirii copilului etc. Motivaţia acestui tip de sărbători ţine de logica socialului, nu de cea a divinului – o economie discursivă cu scopul de a „înmuia” unii zimţi sociali sau de a construi/întări/legitima arhitectura ideologică a unui grup social, religios, gender, profesional…

De aici, două soluţii pentru Biserica ortodoxă (mai e şi a treia, cea mai accesibilă şi mai des practicată: să se plângă!) :

– re-sacralizarea unor sărbători odinioară religioase, adică a se smulge din mâna Diavolului Metafizic, Social, Economic sau Cultural Vestea Bună… Mă gândesc din nou la Paştele Blajinilor (oare nu cumva Biserica are o vină în kitschizarea, laicizarea, gastronomizarea, vestimentarizarea şi pomanizarea acestei sfinte sărbători – s-ar putea ca fastul băgat în serbare să fie o proiecţie a unor orgolii şi vanităţi umane, pe care Biserica fie le-a neglijat, fie, ceea ce e şi mai rău, le-a stimulat – îmi amintesc de un Mircea Dinescu care se întreba, lucid, ce-ar fi să tăiem buzunarele preoţilor, că oricum nu prea au nevoie de ele, şi mai ales, nu prea intră în tradiţia canonică şi sunt atât de ispititoare!)

– sacralizarea, sfinţirea, spiritualizarea, religizarea unor sărbători laice. O bună parte din arsenalul festiv al creştinismului este compus din remixuri păgâne asimilate, reinterpretate, tolerate şi îmbibate cu substanţă morală creştină –colinda, de exemplu.

Propuneri:

– 1 mai – cu puţină imaginaţie, şi multă responsabilitate socială, Biserica ar putea merge ceva mai departe decât blestemele asupra comuniştilor/socialistilor/social-democraţilor din toată lumea prin a-şi aminti Predica de pe munte (Luca 6:20) şi duhul acesteia. Am avea o sărbătoare a obidiţilor din toată lumea…

– 14 februarie – o sărbătoare a dragostei. Dacă tot ziceţi că Dumnezeu este iubire…

– 9 mai (Ziua Victoriei) – Consiliul Europei a fost mai înţelept decât autorităţile religioase declarând această zi una a Europei, a concilierii, a compromisului, a păcii…

– 8 martie – lăsaţi spiritul Clarei Ţetkin să doarmă liniştit. Instead, inventaţi o sărbătoare a femeii, nu a femeii-mamă, adică exclusiv născătoare de copii sau soție ascultătoare bătută regulat de soț (criteriu de segregare prezent şi la fermele de vaci, unde femelele sterpe merg la abator), ci a femeii pur şi simplu: a celei căsătorite şi necăsătorite, fertile sau sterile, în concubinaj sau divorţate, fetiţe sau bunicuţe, urâte sau frumoase, târfe sau sfinte… cherchez la femme.

Deci, creştinaţi, băieţi, creştinaţi!

sursa imagine

p.s. e un post mai vechi, din 2008. Păcat că încă atât de actual.

Comentarii