Concertul întrebărilor…

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Reflecţii pe urma concertului de la Paris cu Ana Barbu, Roxana şi Valy Boghean.

După fiecare eveniment organizat aici, „în străinătate”, care adună un număr important de moldoveni, rămîn cu o impresie dublă.

La nivel pur senzorial această stare se materializează, de obicei, în nişte frisoane pe care probabil le are şi o fată mare înainte de a merge la un rendez-vous galant ştiind că posibilitatea căderii în păcat este iminentă… Mă furnică prin spate într-o primă fază, urmată de un sentiment de exaltare admirativă într-o a doua şi culminează cu un sentiment de angoasă…

Practica bate gramatica. Asta ni se spunea (şi probabil se mai spune şi astăzi) pe cînd eram şi eu învăţăcel… Toată experienţa mea existenţială în raport cu virtuala Republică Moldova (virtuală, căci se construieşte în funcţie de tot ce circulă pe Net) este, de fiecare dată, răsturnată de aceste evenimente, atît de reale.

Probabil resimt aceeaşi senzaţie pe care o poate avea cineva care cumpără o maşină de mîina a doua (aşa crede cumpărătorul) cu vreo 20-30 de mii de km la contor şi care îşi dă seama la un moment dat, cînd descoperă nivelul de uzură al maşinii, că ar mai trebui să adaoge o sută-două de mii…

Este impresionantă, orice s-ar spune, capacitatea acestor oameni de a se identifica cu o comunitate anume. Care sînt elementele acestei „identităţi”? În primul rînd, cred, aceşti oameni se identifică cu propria istorie (în sens de parcurs personal şi nu de disciplină ştiinţifică sau ideologică). Mai apoi cu… un anume set cultural care este vehiculat de artiştii de pe scenă.  Şi, probabil cel mai important, cu pămîntul.

Oricît de patetic sau banal nu ar suna, dar acest „born in” este mai puternic decît orice ideologie…

Este impresionantă pînă la lacrimi fidelitatea oamenilor mei pentru această identitate, oricît de mult ar încerca s-o schilodească sau folosească unii sau alţii… Moldovenii au reuşit să găsească nişte elemente identitare şi să le ferească de politicieni pentru a evita auto-anihilarea totală. Din păcate, nu sînt sigur că vor reuşi s-o transmită generaţiilor următoare… care au deja un alt „born in”…

Cam atît la capitotlul cu furnici şi exaltare… Vine (întotdeauna vine!) angoasa… şi întrebări, întrebări, întrebări…

–          Ce se întîmplă acasă? De ce fluxul acesta de emigraţi nu conteneşte?

–          Ce ştiu eu despre ce se întîmplă acasă? Poate ceea ce ştiu eu nu valorează mai mult decît acele 20-30 de mii de pe contor? Şi dacă nu valorează mai mult, atunci ce fac?  Ce fac cu sutele de mii? Eu de partea cui sînt? A vînzătorului sau a mea proprie?

–          Şi o altă întrebare care devine din ce în ce mai acută: este oare actuală noţiunea de „colaboraţionist” astăzi?

Întrebări la care nu sînt sigur să fi găsit un răspuns… Deşi unele lucruri au devenit evidente.

Şi oamenii? Oamenii din sală?

Ei sînt frumoşi. Nespus de frumoşi. Şi nu voi putea răspunde mai bine decît a făcut-o Valy Boghean de pe scenă: „Să veniţi acasă? Eu nu ştiu de ce vă cheamă cineva acasă… Eu vă doresc să fiţi sănătoşi şi să aveţi parte de multă dragoste!”

Vezi alte texte pe Un Punct din .FR

Share and Enjoy !

0Shares
0 0

Comentarii