Cine au dreptate, cei plecați sau cei rămași?

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Există un răspuns-șablon pentru întrebarea din titlu: și unii, și alții. Știm care e rolul fiecărei tabere și nu are rost să ne pierdem vremea explicându-le. Mai este însă ceva despre care nu se prea vorbește: conflictul dintre ei.

Da, acel conflict nevăzut și mocnit, care ne mânâncă din interior ca un cancer și ne desparte din ce în ce mai mult, asemenea unei râpi între gospodăriile fraților, care se lățește până devine prăpastie. Nu putem astupa râpa, singura soluție de a rămâne împreună este ca una din tabere să se mute pe celălalt mal. Cât nu-i târziu, pentru că o să mai treacă o vreme și nu o să mai ai cum să ajungi pe partea opusă. Rădăcinile se adâncesc în sol și nu mai poți muta pomul, fără să le tai. Trebuie să-l muți cât e puet, deoarece cu rădăcinile tăiate este puțin probabil să se prindă în altă parte. Se usucă și moare. Înțelegeți despre ce vorbesc.

Cunoașteți istoria arhirăspândită la noi când un copil a plecat în străinătăți, iar altul a rămas acasă și are grijă de părinții bătrâni. Pe banii celuilalt. Și mai mănâncă și el o bucățică din contul fratelui pribeag. Despărțirea doare la început, după aceea, relația devine una de interdependență. Unul îi plătește altuia ca să-i substituie absența. Iar la un moment dat, după ce fractura se cicatrizează, intervine frustrarea, care îi separă și mai mult. Părinții, care îi țineau legați, mor până la urmă și abia atunci se produce adevărata ruptură. Nu mai au motive să se împreuneze. Poate doar casa părintească, dar și asta e până la un punct. De multe ori, decid să o vândă, chiar dacă li se umplu ochii de lacrimi, de fiecare dată când ascultă piesa cântată de Mihai Ciobanu despre fereastra mamei, schimbată de noii proprietari.

Mai găsesc ei câte un punct de tangență, o dată în an, când se întâlnesc de Paștele Blajinilor. Își amintesc de copilărie, când erau împreună și nu-și puteau încă imagina că, într-o zi, vor deveni străini. Dar copiii lor nu se mai înțeleg. Vorbesc limbi diferite. La propriu. Peste două zile, nu mai au ce discuta și se tot uită la ceas. Vor deja să plece ”acasă”, au multe treburi de făcut. Însă treburile sunt, în mare parte, doar un pretext. Adevăratul motiv este că lumile lor nu se mai suprapun și fiecare se simte mai bine pe partea lui.

Acum ei, cei plecați, au lumea lor. O lume nouă, specifică, diferită de a noastră, care este și pentru noi un fel de refugiu. Pentru că noi, cei de acasă, admitem că, într-o zi, am putea face parte din această lume a lor. Ceea ce-i supără, într-un fel. Ne învinuiesc involuntar că nu schimbăm lucrurile aici, ca să aibă și ei, la rândul lor, un refugiu. Dar noi nu putem adapta lumea noastră la lumea lor, pentru că a noastră e autentică, or, anume această diferență provoacă nostalgia. Și simțământul de vină.

Plângem, facem filme, ca să ne regăsim în ele și să ne vărsăm amarul. Avem fiecare, în străfundul sufletului, un grăunte de conștiință, care ne roade și nu ne lasă în pace, ca o gastrită. Da, mai toate filmele noastre din ziua de azi sunt despre această dramă pe care o trăim. Încercăm să găsim vinovați, ca să ne descărcăm toată ura pe ei, altfel ne sufocăm. Iar ”vinovați” sunt alții, a treia parte. Ah, da, Guvernul! Ticăloșii de guvernanți, care nu fac nimic să ne țină împreună. Noi vrem, dar ei nu ne lasă. E mai simplu așa. Noi nu avem nicio vină, noi n-am avut de ales. Așa să fie oare?

Dar pleacă nu doar muritorii de foame. Da, primii au fost ei și nu ai ce să le reproșezi. Ei chiar nu au avut de ales. S-au avântat în necunoscut din disperare și numai Dumnezeu știe prin ce au trecut. A fost o luptă pentru supraviețuirea speciei. Asemenea oamenilor de la începuturi, care trăiau în peșteri și-i trimiteau pe cei mai puternici să le aducă o fărâmă de jăratec, ca să-și aprindă focul. Altfel îi omora frigul sau fiarele pădurii. Pe ei nu-i poți învinui. Ei ne-au salvat. Sunt eroii noștri nerecunoscuți, care ne-au adus focul, ca noi să-l înmulțim.

Câți dintre noi ar accepta astăzi să facă un asemenea sacrificiu? Să împrumute o avere fără să-și poată măcar imagina cum o vor putea întoarce, iar apoi să înoate prin mlaștini și să meargă pe jos sute de kilometri prin râpi și hățișuri, ca să ajungă undeva unde nu-i așteaptă nimeni. Este greu să ne închipuim cum am putea face asta acum. Dar știți de ce? Pentru că astăzi nu mai luptăm să rămânem în viață, astăzi luptăm pentru confort.

Mai mult, ne complăcem în situația de a profita de confortul creat de alții. Diferența e uriașă. Spiritul de jertfă a scăzut progresiv și a devenit, cu timpul, egoism pur. Inițial, cruciații s-au adunat sub același steag, în numele lui Hristos, și au plecat spre Țara Sfântă, că să o elibereze de sub jugul păgânilor. Au luptat, s-au jertfit și au învins. Dar țineți minte ce s-a întâmplat apoi? Tot cruciații au devastat Constantinopolul, leagănul Bisericii Creștine. Bogăția cetății i-a ispitit, iar ispita le-a distrus conștiința. Trebuie să vedeți de care cruciați sunteți și dacă faceți cu adevărat ceea ce spuneți.

Din păcate, din luptători pentru viață, ne-am transformat în vânători de iluzii, aproape paraziți. Nu avem ambiție și răbdare pentru a ne crea propriul confort. Vrem să profităm de efortul altora, asemenea popoarelor migratoare din vechime, care se oploșeau printre neamuri străine și se hrăneau cu resturi. Acest reproș este adresat nu atât celor care au plecat deja, cât celor care se pregătesc să plece. Pentru că îi cunosc personal și știu că mulți din ei au de toate. De toate câte are nevoie un om ca să trăiască. Pe ei nu-i amenință frigul și nici fiarele pădurii. Pe ei îi deranjează peștera, mirosul de mucegai și cei slabi de alături care așteaptă ajutor. Ei știu că au o singură viață de trăit și vor s-o trăiască pentru sine, de aceea, aleargă după Fata Morgana.

Spun asta deoarece cred, la fel ca medicii, că e mai ușor să previi boala, decât să o tratezi. Lucrurile sunt legate între ele, pentru că vorbim despre un fenomen. Un fel de dezastru artificial, care ne ruinează familiile și, într-un final, întregul neam.

Suntem un popor binecuvântat de Dumnezeu, pentru că avem sol roditor, soare blând, ploi și zăpadă purificatoare, avem toamne și primăveri, avem râuri, lacuri și păduri, avem memorie curată și strămoși care s-au jertfit pentru acest pământ. Nu suntem nomazi, suntem acasă și avem propriul nostru colț de Rai. Doar că se prăpădește în păragină. Pământul geme și ne cheamă, chiar nu suntem în stare să îl auzim?

Comentarii