Soarta unor moldoveni ajunşi în Italia. LAUDATIO la 50 de ani

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Oficial aproape 400 de mii de moldoveni sunt plecaţi peste hotare. Cifra neoficială este de la 600 de mii la un milion de cetăţeni de-ai noştri, care au plecat peste hotare la muncă ori la studii. Contribuţia acestora la dezvoltarea ţării noastre este de câteva ori mai mare decât a instituţiilor statului nostru. Dacă într-o zi fluxurile financiare trimise de moldoveni acasă se vor întrerupe, cred că Moldova ar intra într-un colaps economic şi social. Ei contribuie la modernizarea ţării nu doar cu ajutorul banilor câştigaţi foarte greu, ci şi prin schimbarea mentalităţii, prin importul de noi tehnologii şi noi practici occidentale.

Anume din aceste considerente am decis să public un material pe care l-am primit pe email de la o moldoveancă de-a noastră din Italia, poeta Eugenia Bulat,  în care vorbeşte despre succesele compatrioţilor noştri şi despre distracţiile acestora la peste o mie de kilometri de casă. Mai jos este redat intact mesajul.

Pe maiestul Petru Dinjos a fost să-l cunosc în anul 2009. Era stabilit, de câțiva ani buni, cu familia, în orașul Mestre, din vecinătatea imediată a Veneției. Concertul pe care domnia sa l-a oferit în primăvara acelui an cu grupul ”Trial” m-a impresionat pe cât de plăcut pe atât de dureros: exodul înghite nu numai brațe de muncă, ci și minți și talente.

În aceeași primăvară lansam, la Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția (IRCCU), prima carte scrisă în străinie, ”Veneția ca un dat. Jurnalul unui evadat din Est”. Maiestrul Petru Dinjos consimțise să întregească lansarea cu un recital muzical. Se întâmpla în 15 aprilie 2009. Eram cu toții emoționați și bulversați: încă nu erau pe deplin consumate și, cu atât mai mult pe deplin pătrunse evenimentele din 7 aprilie, iar, din partea găzdei aveam înaintată explicit interdicția de a nu transforma manifestarea culturală în mieting. Știam că poemul ”Acord final” , – miezul cărții mele, așa-zise, di distacco, avea să reverse lumină asupra situației dramatice din Basarabia post-’89.

La acea lansare, plină de încleștare interioară, dar și de mândrie pentru Basarabia dinnou răsculată, cea a tinerilor, Petru Dinjos, a adus la IRCCU Veneția sufletul Moldovei, prin melosul dulce al peste zece instrumente populare. Prezență agreabilă, ținută dreaptă și demnă, costum național impecabil, – un portret bun de plasat în abecedare. Abia mai târziu a fost să aflu întregul periplu al muzicianului, parcursul dificil din satul copilăriei sale – Stolniceni, Hâncești – până la acel moment venet.

Îi ajunse cuțitul la os și hotărâse să ia drumul pribegiei în anul 2002. După toate eforturile renascentiste, nu se ajunsese parcă nicăieri. Ridicase lume, fusese și președinte al unui comitet de gevă, dar, – nimic, eram iar în plin bolșevism. Și altceva:”Nu mai puteam de rusizme”, zice lehămetit. Anul 1992, când Basarabia era în plin război nedeclarat, îl prinse în postura de consilier la Primăria satului Colonița,  Criuleni. ”Împreună cu alți consilieri, oameni excepționali, buni specialiști, –  își amintește, ne-am adunat și am zis: ”Dacă nu ridicăm azi, inclusiv, copiii, mâine va fi târziu.” ”Am ridicat satul, așa cum eram eu, venetic… Am mers cu toții spre Nistru, am blocat drumul spre Criuleni, ca să nu vină cazacii în partea noastră, să nu treacă cu armament, să nu se îndrepte  spre Chișinău, spre Guvern, spre Parlament. Era și o persoană responsabilă de la Guvern. Făcusem posturi civile de control, verificam fiece om, fiece mașină… Improvizasem o colibă, în câmp…  Trăiam în cămin în vremea aceea, cu soția, cu copil de 2 ani. Eram mulți: intelectuali, dar și agricultori, mecanizatori… Ei aveau pufoaice.. Eram cu toții în pufoaice… Eram mulți,  uniți…”– ochii îi sticlesc de lacrimi.

Dezamăgit, s-a aruncat, inițial, pe 7-8 luni, în Israel, apoi, după un timp, a ajuns în Italia, muncitor. La Bologna, Rovigo, Marghera… Muncă de sclav, fără măsură, inclusiv noaptea. Muncă la negru, plătită injust, plătită mizer. Muncă ruinătoare de sănătate. Și, totuși, căuta să salveze muzica în sinele său, să rămână ceea ce este: muzician. În izolare, noaptea, cu frică de a deranja pe cineva, exersa, exersa, exersa… Exersa până la sângerarea degetelor. Își amintește cu strălucire în ochi de un paroh, -Don Santino, care a înțeles că are în față un muzician de profesie, i-a privit  înregistrările video, concertele, discipolii… și i-a făcut contract de muncă. Îi solicita să organizeze un cor în biserica unde slujea. ”Abia atunci am putut să merg acasă pe un an… Don Santino! Mare ajutor, mare înger!… Eram mort, cât pe ce să mă pierd. Arta m-a salvat… Tot ce făcem se ducea pe tratament, dar nu aveai la ce să te întorci acasă… Greutăți financiare, dar, afară de asta: nu, nu mai puteam să suport rusismele, rusificarea! Îmi ziceam: ”Decât străin acasă, mai bine străin printre străini!”

S-a autoexilat definitiv în decembrie 2002, la câteva luni după greva în care a participat. A evadat cu pașaport moldovenesc, cu viză turistică… Abia mai târziu și-a adus în Italia și familia: fiul, – Doru, și soția, – Nadia, – îngerul său păzitor, – ucraineancă, profesoară de limba română (!) la Liceul Teoretic ”N.V.Gogol”. Greva din 2002, – mă gândesc, – moment crucial, definitiv, după care nimic nu a mai fost la fel… Grevă după care Petru Dinjos, absolvent al Colegiului de Muzică de la Soroca, al Academiei de Muzică ”Gavriil Muzicescu”, profesor la Școala Republicană de Muzică ”Ciprian Porumbescu”, membru al grupului ”Tălăncuța”, instumentist cu ansamblu de copii, cu  discipoli, familie… își ia lumea în cap. Ca atâția alții.

Pasiunea pentru muzică?… Îmi povestește că o are de mic copil. ”Cântam  în fanfară încă din clasa întâi, – zice.– Cântam la trompetă, la armonică, eram și toboșar… (”Eram tare mic, băieții mă ajutau să duc toba, iar eu, când câștigam, le luam pateuri!” – râde.). Din clasa a șaptea-a opta am inceput să cânt la nunți, la trompetă. Se întâmpla să cânt și  două nunți la rând. Eu nu am avut copilărie”, – conchide.  ”La studii, la Soroca, am ales clarinetul. Asta ca să pot cânta și la saxofon. Mă sfătuise fratele mai mare. Profesorul meu de clarinet nu stia că știu să cânt și la saxofon. Ma sculam la 4 dimineața si ocupam o clasa de studiu ca sa exersez. Eram fanatic!… Aveam nevoie să iau note lungi, să-mi întăresc aparatul bucal…” (Ce minune, – mă gândesc, – să ai la jubileul tău de 50 de ani, într-o țară străină, primul tău profesor de instrument: în virtutea unei fericite întâmplări, Dl Valeriu Berghii este și el acum în nordul Italiei. Un alt muzician, și acesta în bejenie… Și ce minune mare că, alături de toată această lume e și părintele Avram, parohul bisericici ”Sfânta Lucia” din Mestre. Câtă lumină revarsă acest mare om, mare român peste toate!… Și cum știe a aduna la sânu-i și Basarabia…).

Petru Dinjos vine dintr-o familie cu  nouă copii. Pentru ca să dea examene de admitere,  la Soroca, fuge de acasă. ”Chemarea la studii însă a primit-o, totuși, tata…”, – își amintește. ”Împrumutasem de la baba Panaghia 50 de ruble ca să mă duc la Soroca. Prin vicleșug, că  nu era chip altfel. I-a dat mama apoi…  echivalentul, în vin,” – râde. Își amintește cum și-a cumpărat, cu 25 de ruble rusești, primul clarinet, de ebonită. (”leningradskii”, – ironizează). Mă înroșeam ca un rac, suflând în el. Mai târziu am reușit să-mi iau unul de lemn, cehoslovac. Se numea ”Amate”. Era scump atunci, 250 de ruble…”

Muzica îi curge prin sânge, înțeleg. ”Fratele mai mare, Toader, e muzician. Cântă la acordeon, trompetă, țambal și cobză. A făcut și el școală la Soroca; nanu Pantelimon, călugăr la mănăstirea Căpriana (Dumnezeu să-l ierte), avea o voce foarte frumoasă…”. ”Douăzeci și trei de ani am fost cu ”Tălăncuța”, îmi mai spune. Cu Andrei Tamazlâcaru, cu Maria Iliuț, surorile Osoianu, Galina Pâslaru, dna Vrăjmașu, – oameni care au devenit apoi ”Tălăncuța” pe care o știm cu toții. Îmi era tare drag Tamazlâcaru… Felul lui de a ne aduna, de a ne explica. O lumină de om!… Așa ne dădea o forță! …Eu voiam să știu folclorul… Acum, Dl Tamazlâcaru este tare amărât… Toți o duc greu. Maria Iliuț a fost pe aici, a muncit… Dur…”

Dur, dar Petru Dinjos, ajuns la cei 50 de ani ai săi, a învins, totuși. A învins pentru că, trecând peste atâtea și atâtea greutăți, aici, printre străini, face ceea ce îi este drag: MUZICĂ. Mai mult, propagă muzica noastră populară în sânul unui alt popor, a celui italian. Adună în jurul muzicii sale și desțărații basarabeni, și confrații români și atâta altă lume siliță să intre în hora globalizării. Și, de fiecare dată atunci când cântă Petru Dinjos cu formația ”Trial”, toate se armonizează între ele, prin muzică și mesaj: lumea și ideile, adevărul despre noi. Adevărul că suntem români, vorbim și cântăm românește, iar strădania noastră e ca lumea civilizată  (încurcată de balivernele stataliste oficiale) să afle despre acest lucru, să știe despre unitatea noastră istorică și culturală cu Țara-Mamă, să înțeleagă aspirațiile noastre de unitate și europenitate.

Avizul electronic anunța sobru și reținut conținutul seratei ce urma să aibă loc în sala Centrului Civic din str. Srenaglia a orașului Mestre: ” CU DOR DE-ACASĂ. Asociația culturală ”ARMONIA”, 21 octombrie, 17.oo, Serată de creație dedicată jubileului de 50 de ani a maiestrului Petru DINJOS. Vor participa: Cristina Popa (flaut), Veaceslav Martinenco (acordeon), Lilia Chirilă (voce), Ansamblul de dansuri populare ”Brâușor”, Corul ”Voci dal mondo”, Corul ”NEPFIS” de la Parohia Ortodoxă ”Sfânta Lucia”, sculptorul Giancarlo Carraro. În colaborare cu Centrul Diaspora Moldova, Asociația ”Dacia” și Asociația ”Codru”  din Reggio Emilia”.

Sentimentul acut al unei solidarietăți artistice și de ideal m-a determinat să privesc în esența sa opera vieții acestui om străin printre străini. La serata jubiliară a lui Petru Dinjos aceasta s-a revărsat intr-un  Laudatio pe care îl retopesc din limba lui Dante, în cea a marelui Eminescu.

LAUDATIO cu 7 coloane latine și grecești

1.”Muzica e o lege morală, ea dă suflet universului, aripi gândului, avânt imaginației, încântare tinereții și bucurie oricărui lucru; ea este esența ordinii, înălțând sufletul către tot ceea ce este bun, adevărat, frumos”, scria Platon.

2.”Sunt multe pe lume lucrurile extraordinare, dar nimic nu este mai extraordinar decât omul”, spunea grecul Sofocle. Petru Dinjos face parte din aceste lucruri extraordinare din două motive: ca om și ca muzician.

2.”In silensio piano piano”. ”În liniște, încet-încet”, ziceau latinii. Tot așa și Petru Dinjos, ajuns aici amărât de politica moldovenească, în liniște, încet-încet, îngrozit că ar putea să se piardă pe sine însuși, s-a salvat prin muzică, salvând inițial muzica în sine însuși, exersând în condiții inimaginabile.

3. ”Vasa inania multum strepunt. Oalele goale fac multă gălăgie”, spune inteligența populară romană. Petru Dinjos a dorit însă dintotdeauna să spună multe prin cuvinte puține, prin sunete magnifice, cele ale melosului nostru popular.

4.”Gura vorbește din abundența inimii”, ziceau latinii. Petru Dinjos cântă la multe instrumente de suflat, dar respirația e chiar sufletul persoanei, inima acesteia. Petru Dinjos are mult suflet și o inimă mare. Despre aceasta ne spune muzica sa, înlăturarea sa de la orice lucru lipsit de suflet, de înălțime, noblețe, pentru că, altfel/altceva, pentru el ar fi doar o pierdere de timp. Pentru el aceasta nu ar însemna a  semăna sufletul/muzica noastră printre alți latini, – printre italieni, între care ne aflăm și de care suntem găzduiți; nu ar însemna a dărui frumusețea tuturor. Petru Dinjos are și a avut dintotdeauna o sfântă datorie civică și artistică: de a nu luneca spre vid, cu atât mai mult, în pământ străin, dimpotrivă: de a crea legături culturale și fraterne.

Nu toți sunt veniți în Italia ca să facă bani. Petru Dinjos a venit în Italia să caute LIBERTATE. Știm cu toții ce înseamnă, la noi, în rusește, ”Moskva slezam ne verit” (”Moskova nu crede în lacrimi”). Nici Italia nu crede în lacrimi. Scump, foarte scump plătește maiestrul Petru Dinjos aproximativa libertate cucerită. E prețul care se plătește doar pentru iubirea față de artă și pentru depășirea condiției umane. Într-o lume oarbă, un artist va plăti astfel dintotdeauna, în tăcere și cu generozitate.

5. Omul e o lume în miniatură”, spuneau, de asemenea latinii. La fel și maiestrul Petru Dinjos e o întreagă lume în sine, o lume națională. El singur, având barem o frunnză verde între degete și nu un adevărat instrument, ar putea vorbi în orice parte a lumii despre noi, moldavii. Și ar fi înțeles și iubit.

6. Ne place uneori să spunem: Suntem cu toții egali!” Ei da, cum să nu! E doar o dorință, o frumoasă dorință. Una explicabilă, când te afli departe de Patrie și dorești să te simți egal barem consângeanului tău. Dar… ”Niciodată focul și apa nu se vor amesteca”, spuneau vechii greci. Tot astfel, nu fiece persoană poate măcar să înțeleagă profunzimile inimii unui om de artă… și care durere, care forță interioară îl determină, la oră târzie de noapte (după ce a muncit pe șantier ca un sclav), să exerseze la infinit la instrumentul său pentru a atinge perfecțiunea, să exerseze până când degetele-i încep să sângereze.

7. ”Multum… viva vox facit”. Mare este puterea unei voci vii”, zice o altă sentință latină. Acesta e motivul pentru care multe voci vii ale compatrioților noștri, precum cele cuplului Doina și Ion Aldea-Teodorovici,  a lui Grigore VIERU și atâtea altele, au trebuit, de la un moment încolo, să amuțească.

E scumpă, foarte scumpă o voce adevărată, o voce a noastră, aici, departe de casă. Acestei voci îi urăm astăzi: VIVAT, MAESTRO!   SEMPRE SII IN FIORE!   LA MULȚI ANI!

Eugenia BULAT

Veneția, 21 octombrie 2012

P.S. Dacă aș avea puterea unei decizii pe DIASPORĂ, așa cum are, spre exemplu, o academie, care oferă unor  oameni merituoși titlul Honoris Causa, aș oferi  noblețea unui titlu similar maiestrului Petru DINJOS, pentru contribuția sa deosebită la popularizarea muzicii populare românești, de colorit moldav, în Italia. Las  însă  aceasta în seama celor îndrituiți să vadă fenomenele exilului. În calitatea mea de scriitor, am așezat pe 7 coloane antice un text – LAUDATIO,  ca și cum acest titlu binemeritat i-ar fi oferit. În fapt, putem considera că acesta îi și este oferit: i-l oferim noi toți,  cu respectul pe care i-l purtăm, cu aplauzele noastre pentru muzica Dlui pe care o ascultăm întotdeauna cu mare drag.

Eugenia BULAT

Acuarelă cu cai și viori

Maiestrului Petru Dinjos

Pământul acela al nostru,

de după căile lungi, ape-tăinde,

nu ne cunoaște.

Dacă ar ști cântul întreg

ce prin sânge ne zboară,

aripi ne-ar frânge mai rău cum ne-a frânt,

în veci din el talpa n-am smulge

spre zări să zburăm.

Și, o, când sângera-va din nou

duhul nostru rebel

peste corzi de viori,

ar pune pocalele zilei, subțiri,

pe sub degete-aripi vibrânde,

să picure negru sângele nostru-n pocale,

să-l bea însetați baremi caii acelui pământ.

Frații noștri, – tăcere,

cu gândul în ochiul lor dilatat,

să rămână…     

Comentarii