Unionismul și naționalismul: inclusiv sau exclusiv?

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Mulți asociază termenul „naționalism” în mod subconștient cu ceva negativ. O cauză posibilă e ideologia sovietică, care îi atribuie acestui termen un sens peiorativ, punându-l în antiteză cu „prietenia dintre popoare” și punând semnul egal între „naționalist” și „dușman al poporului” (Dicționarul de Neologisme din 1986, în perioada regimului comunist, îl definește ca „Ideologie și politică care urmărește întreținerea izolării și ațâțarea neîncrederii și urii între diferite naționalități”. Sună deloc atrăgător, nu-i așa?). La bază mai poate sta și cultura populară cosmopolită de curând, care ne sugerează că epoca națiunilor a trecut și că acum suntem în perioada când umanitatea se situează deasupra apartenenței la o națiune (această interpretare este și ea superficială, dar vom reveni la ea mai jos). În original, însă, „naționalism” nu însemna nimic altceva decât „caracterul de a-ți iubi națiunea” (Scriban, 1939). Cărui fapt i se datorează această evoluție semantică?

Cu acest scop, vom evidenția două tipuri de naționalism. Primul tip îl vom numi naționalism inclusiv, pozitiv sau constructiv. Acesta urmărește promovarea valorilor naționale prin afirmarea lor, fără a face vreo referință la alte națiuni. Naționalismul inclusiv recunoaște dreptul fiecărei națiuni la existență și la autoafirmare și îndeamnă națiunea titulară (în continuare mă voi referi la națiunea română) să nu rămână în urma celorlalte. Astfel, un concert de muzică sau dans popular, un cenaclu al literaturii române – toate sunt, prin prisma acestei definții, manifestări de naționalism inclusiv (pozitiv) în plan cultural. În plan economic, e vorba de susținerea producătorilor naționali, atât pe piață internă, cât și pe cea externă, fără a le face bariere, însă, și celor străini. Nu cred că cineva ar îndrăzni să spună că cele enumerate mai sus sunt negative sau indezirabile.

De cealaltă parte avem naționalismul exclusiv, segregator sau discriminator. Spre deosebire de cel inclusiv, naționalismul exclusiv urmărește promovarea națiunii prin denigrarea sau dezavantajarea celorlalte națiuni. Exemplele clasice sunt destul de răspândite și astăzi, inclusiv în cadrul Uniunii Europene, la care aspirăm: negarea dreptului imigranților la asigurare socială, stabilirea cotelor de migrație, protecționismul – impunerea diferitor bariere pentru a defavoriza companiile străine pe piața internă: accize, cote de import, standarde și specificații de produse etc. Mișcându-ne mai spre extremă, menționăm manifestrări precum negarea dreptului minorităților de a studia în limba lor. Dată fiind tendința naționalismului exclusiv de a antagoniza diferite națiuni, acesta contribuie în mod evident la „întreținerea izolării și ațâțarea neîncrederii și urii între diferite naționalități”. Protecționismul economic afectează negativ eficiența economică globală prin diminuarea comerțului și duce la izolarea economiei naționale. Dus la extremă, naționalismul exclusiv se transformă în șovinism sau xenofobie, care a fost, să nu uităm, una din cauzele de bază ale declanșării celui de-al Doilea Război Mondial.

Anume cel de-al doilea sens este cel care le vine în minte multora la auzul cuvântului „naționalism”. Bineînțeles, acesta este un curent malefic, care, după multele experiențe tragice și violente pe care le-a adus cu sine, se încearcă astăzi a fi depășit. Naționalismul inclusiv, însă, este unul dezirabil și benefic, deoarece, prin cultivarea la fiecare națiune a unui specific aparte, contribuie la promovarea diversității în lume, prin comunicarea și coabitarea diferitor națiuni. Nu în zadar sloganul UE este „unitate în diversitate”. Astfel, atașamentul față de valorile naționale se poate îmbina perfect cu cel față de valorile general umane, cosmopolite. Și aici am să-i contrazic pe cei care susțin că noua cultură cosmopolită vine s-o înclocuiască pe cea națională: cele două culturi sunt complementare, nicidecum substitute. Asta e și politica UE, și a altor organizații precum ONU etc.

Anume naționalismul inclusiv este cel promovat de mișcarea unionistă. Scopul acțiunilor unioniste este cel de a afirma și promova caracterul românesc al națiunii titulare. În același timp, toate celelalte naționalități conlocuitoare sunt tratate cu respect; însă dacă așteptăm să fim și noi (românii) tratați cu respect, trebuie mai întâi să ne respectăm noi înșine și să ne recăpătăm demnitatea. Iar de aceasta este astăzi nevoie mai mult ca oricând, dată fiind lovitura pe care a primit-o identitatea și cultura națională românească în timpul guvernării sovietice, care urmărea să o dezrădăcineze total. Unionismul nu încearcă să antagonizeze minoritățile etnice, ci să le coopteze în procesul de reunificare, iar cei care trâmbițează despre unionism ca o amenințare la adresa minorităților sunt, de fapt, alții; printre ei se numără și cei interesați să mențină instabilitate în Republica Moldova.

Trebuie să menționez, la final, că naționalismul este ceva firesc. Mulți oameni de rând manifestă naționalism, fără a fi neapărat conștienți de acest lucru – să ne amintim doar de cuplul canadian ce dansa „Ciocârlia” sau de piesa lui Eugen Doga, interpretată la deschiderea Jocurilor Olimpice. Ambele s-au răspândit pe facebook destul de repede, ceea ce denotă dorința spontană a românilor de a-și afirma sau promova specificul național. Important este să cultivăm aceste porniri și să ne informăm cât mai mult despre propria cultură națională, în primul rând pentru a conștientiza și evita pericolul șovinismului, iar în al doilea rând – pentru că un partiot bun e neapărat un patriot informat.

Share and Enjoy !

0Shares
0 0

Comentarii

Iulian Gramațki

Iulian Gramațki

Doctorand în economie la Goethe Universität Frankfurt; licențiat în Administrare de Business și Științe Politice la Saint Louis University Madrid; membru al Clubului Moldovenesc de Jocuri Intelectuale și al Platformei Civice „Acțiunea 2012”. Cunoști...

Ultimele articole