Traficul de influenţă ca practică de guvernare. Sau din nou despre vînători, interceptări şi cablişti

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Scandalul public produs în urma sistării emiterii posturilor Jurnal TV, Accent TV şi RTR Moldova de către zece operatori de televiziune prin cablu (sau a transferării acestora în pachete mai scumpe), comentat pe larg de presa şi blogosfera din R. Moldova, a scos din nou la iveală o practică de guvernare înrădăcinată în lumea politică din R. Moldova.

Aşadar, toată această poveste de iarnă cu decizia CCA şi cu cei zece cablişti arată că în spatele lor a stat o acţiune concertată. O acţiune pe care am putea-o numi fără greş drept „trafic de influenţă” şi care ar cădea sub incidenţa codului penal al RM (articolul 326) [1].

În acest articol voi încerca să spun pe scurt care ar fi posibilele cauze ale acestor practici informale, comise de oamenii care aparţin unui domeniu eminamente formal (statul), dar şi posibilele efecte pe care le-ar putea avea asupra cetăţenilor – martori involuntari ai scandalurilor publice apărute în urma mediatizării respectivelor practici.

 

Cinism, incompetenţă şi amatorism, la pachet

Încercînd să înţeleg logica obscură a evenimentelor recente, mi se pare totuşi ciudat că cineva ar putea presupune că trei canale TV cu oarecare audienţă ar putea fi înlăturate tacit din grila de emisie a celor mai populari operatori de televiziune prin cablu, fără ca spectatorii şi societatea să-şi dea seama de asta sau să-şi dea seama şi să tacă mîlc. O fi poate un act disperat din partea politicienilor complotişti, într-un an preelectoral în care victoria nu pare deloc una asigurată pentru partidele de la guvernare? Sau poate că e o eroare tactică? Ori s-a mizat, ca şi în alte dăţi, pe im(p)unitatea devenită regulă a acestor politicieni?

Corupţie, protecţionism, trafic de influenţă… Toate aceste practici sînt fireşte condamnabile din punct de vedere moral şi penal şi totuşi ele continuă să fie pe larg şi constant săvîrşite de politicienii moldoveni de toate culorile, după 1991 încoace.

Şi comuniştii s-au folosit, cu vîrf şi îndesat, de asemenea mijloace: amintim doar de afacerea dubioasă cu maşini de lux cu „DAAC-Hermes”, reflectată în presă după o investigaţie de Alina Anghel pentru ziarul Timpul, reportaj pentru care jurnalista a primit cu ranga în cap; un alt abuz de proporţii faraonice este televiziunea „publică” Moldova-1, aservită, tot pe căi informale, de partidul comuniştilor, atunci la guvernare (un alt subiect, de analizat, ar fi obedienţa funcţionarilor noştri, sub toate guvernările, dar despre asta într-un alt text).

Sînt nişte practici de influenţă şi de exercitare a puterii în raport cu partenerii şi cu adversarii, frecventă mai ales în lumea afacerilor din RM, care a irupt în lumea tranziţiei post-socialiste prin crimă şi violenţă şi din care, se ştie, cîţiva fruntaşi ai politicii moldoveneşti vin şi continuă să facă parte.

 

„Ai noştri” niciodată nu fură

După izbucnirea scandalului legat de interceptările telefonice din februarie 2013 (şi care apare în urma vînătorii din Pădurea Domnească şi a campaniei pe care tabăra lui Vlad Filat o porneşte împotriva lui Valeriu Zubco şi a procuraturii, controlate de grupul lui Plahotniuc), un coleg de al meu, simpatizant PLDM, îmi spune: „Măi, să nu fim naivi, toţi fac asta!”, subînţelegînd că nu trebuie să fim prea severi cu „filateliştii” prinşi în flagrant delict de trafic de influenţă. Şi de ce mă rog? Pentru că îs „de-ai noştri”…

Aici sînt două lucruri de comentat în cazul reacţiei ambigue a colegului meu faţă de această încălcare evidentă a legii (numai dacă nu admitem ipoteza, fragilă, că toate aceste înregistrări au fost trucate – lucru care ar fi fost uşor de dovedit pînă acum). Prima, aşa cum spuneam mai sus, oamenii tolerează în general practicile informale (eufemism pentru corupţie), în măsura în care aceste acte au devenit practici obişnuite, acceptate ca fiind normale de majoritatea. A doua, este că societatea noastră s-a împărţit în pro-comunişti şi anti-comunişti (ultimii se împart şi ei în PL-işti, PLDM-işti, PD-işti etc.), dacă nu-i luăm în seamă pe cei mulţi şi tăcuţi, care preferă să nu se implice de niciun fel în politică, dezamăgiţi de toţi politicienii laolaltă. Cei care sînt „pro” şi „anti” se identifică însă atît de strîns cu partidul preferat încît îi pot justifica orice neregulă, dacă aceasta e folosită împotriva adversarilor partidului lor (şi ai săi). Numai că şi această logică e păguboasă, pentru că un mijloc neonest pe care îl folosim (sau îl tolerăm) împotriva presupuşilor adversari va fi folosit mîine împotriva noastră (şi a partidului nostru preferat).

 

Încrederea: o resursă fragilă şi epuizabilă

Efectul subvertirii practicilor administrative ale instituţiilor statului prin interese private şi relaţii informale nu are drept efect doar întreţinerea acestei „culturi a informalităţii” şi o toleranţă senină asupra corupţiei şi a altor practici informale. Traficul de influenţă, „PR-ul negru”, corupţia, folosite ca strategii informale de guvernare, produc totodată în rîndurile cetăţenilor – spectatori ai scandalurilor mediatice – o stare pe care sociologii au numit-o anomie şi care se manifestă printr-o nerecunoaştere (tacită sau asumată) a unor norme etice şi reguli formale (Durkheim 1897, Merton 1938). E de la sine înţeles că oamenii care ajung într-o asemenea stare nu sînt chiar cetăţenii ideali ai unui stat ideal.

Mai există un posibil efect – şi o tactică de protecţie – pe care aceste practici informale, săvîrşite într-un cadru formal, le pot genera în rîndurile cetăţenilor simpli: migraţia într-o ţară în care legile se respectă, nu doar de cetăţeni, ci şi de legiuitorii înşişi. După scandalul cu Pădurea Domnească, m-am întîlnit în microbuz cu o veche cunoştinţă, o jurnalistă de la televiziune, care se mira că nu sînt prin străinătate şi care mi-a mărturisit, aproape sughiţînd de necaz, că dacă ar fi măcar cu vreo zece ani mai tînără, şi-ar face mîine bagajele şi ar pleca în lumea largă. Păi, da’ ce să mai caute pe aici?, că nu e nici om de afaceri, nici politician să meargă la vînători. Nu e decît o biată jurnalistă…

Povestea cu interceptările, apărută îndată după cea cu vînătorii vînaţi, a lovit şi mai tare în moralul oamenilor (inclusiv şi mai ales în moralul celor care au votat respectivii vînători şi vorbitori la telefon). Asta s-a văzut în sondajele făcute în acea perioadă. Rata încrederii oamenilor noştri faţă de politicieni, niciodată prea mare, căzuse şi mai drastic în perioada care a urmat acelui şir de evenimente de tristă pomină[2].

Este curios cîtă încredere vor manifesta cetăţenii faţă de guvern şi politicieni la apropiatele sondaje. Şi în aceeaşi ordine de idei, este interesant de văzut care va fi rata participării la următoarele alegeri.

Acum, după ce că au înregistrat nişte vagi succese în negocierile cu Uniunea Europeană, politicienii noştri se întorc din nou – un pas înainte, doi înapoi – la vechile apucături şi năravuri de bişniţari ai estului sălbatic.

Încrederea este o resursă fragilă şi epuizabilă şi care se agoniseşte cu sîrgă şi prin merite efective. În lipsa unei încrederi suficiente în actorii politici, oamenii nu îşi vor mai da silinţa de a merge la votare. Iar dacă şi vor merge, vor vota mai degrabă împotrivă, decît pentru… Şi astfel, cercul vicios al neîncrederii se va încheia aici, într-o atudine cinică, anomică, anti-sistemică.

 

Strigăt în deşert

Stimaţi politicieni, mai aveţi cam 10 luni pînă la alegeri. Nu ne puneţi la încercare încrederea şi răbdarea prin scandaluri mediatice! Concentraţi-vă mai bine forţele pe făcutul temelor de acasă (modernizare şi justiţie socială). Nu le irosiţi, ca nişte elevi corigenţi, pe înşelarea adversarilor politici şi a societăţii.

Altminteri, veţi pierde. Şi vom pierde şi noi…

 


[1] Cf. Codul Penal al Republicii Moldova, articolul 326: „Traficul de influenţă”: „(1) Pretinderea, acceptarea sau primirea, personal sau prin mijlocitor, de bani, titluri de valoare, servicii, privilegii, alte bunuri sau avantaje, pentru sine sau pentru o altă persoană, de către o persoană care are influenţă sau care susţine că are influenţă asupra unei persoane publice, persoane cu funcţie de demnitate publică, persoane publice străine, funcţionar internaţional, pentru a-l face să îndeplinească sau nu ori să întîrzie sau să grăbească îndeplinirea unei acţiuni în exercitarea funcţiei sale, indiferent dacă asemenea acţiuni au fost sau nu săvîrşite, se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1500 unităţi convenţionale sau cu închisoare de pînă la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 2000 la 4000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.” http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=331268

[2] Încrederea (pozitivă) faţă de guvern era de 30% în aprilie 2012. Ea a scăzut la 14,2% în aprilie 2013. Încrederea (pozitivă) în partidele politice era de 21% în aprilie 2012; ea a căzut la 8,7% în aprilie 2013.

 

Aici puteţi citi varianta integrală a articolului

Comentarii

Petru Negură

Petru Negură

Petru Negură, născut în 1974 la Chişinău, este lector la Universitatea Pedagogică de Stat din Modova (Chişinău), doctor în sociologie la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris. Este autorul cărţii Ni héros, ni traîtres. Les écrivains mol...

Ultimele articole