(TEXT) În căutarea timpului pierdut sau ce uneşte popoarele fostei URSS?

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

În căutarea timpului pierdut

sau

Ce uneşte popoarele fostei URSS?

Note după un for al ziariştilor

Devenit deja tradiţional, forul anual al instituţiilor media din Europa şi Asia, s-a întrunit de această dată la Minsk în zilele de 10-11 decembrie. Peste două sute de jurnalişti, politologi şi editori au răspuns invitaţiei RIA NOVOSTI, sub egida căreia are loc deja a şaptea orară reuniunea reprezentanţilor presei din statele CSI, ţările baltice şi Georgia.

Drept imbold firesc pentru această iniţiativă a servit dorinţa comunităţii ziariştilor din fosta URSS să stabilească relaţii de parteneriat după o anumită perioadă de distanţare, care s-a manifestat după obţinerea independenţei. Evenimentele de acum mai bine de douăzeci de ani, care ne-au surprins pe baricade politice diferite, unii militând pentru independenţa popoarelor lor, alţii încercând să contribuie la păstrarea URSS, au răzleţit în toate părţile popoarele noastre pentru o perioadă destul de îndelungată. Şi iată acum eforturile economiştilor, a oamenilor de cultură şi de ştiinţă, a jurnaliştilor se îndreaptă din ce în ce mai des spre căutarea unor elemente şi poate a unor proiecte comune, care ar contribui la apropierea ţărilor noastre.

În acest sens întrunirea de la Minsk a reprezentat o continuare a discuţiilor noastre de acum un an la Astana. Aşa cum era de aşteptat, tema dominantă a fost chestiunea priorităţilor proceselor integraţioniste în jurul Rusiei. Uniunea Vamală, Uniunea Economică Euro-Asiatică şi alte forme de apropiere economică şi politică au fost prezentate pe larg de către un şir de cunoscuţi experţi de la Moscova. Desigur, s-a vorbit şi despre noile tehnologii media, şi despre provocările neaşteptate, legate de explozia reţelelor sociale, şi despre schimbul de materiale şi de experienţă între structurile media ale ţărilor noastre.

Îi ascultam cu atenţie pe promotorii apropierii, încercând să desprind esenţa argumentelor aduse. La baza acestor luări de cuvânt stăteau argumentele de ordin economic. Cifre solide, diagrame, şi desene colorate erau demonstrate cu toată forţa unor teorii fundamentate ştiinţific, sensul cărora se reduce la o concluzie logică simplă: împreună ne va fi tuturora mai bine.

Şi aproape nimic nu a fost spus despre ceea ce, în opinia mea, ar putea să devină într-adevăr cheia apropierii noastre, şi anume despre spiritualitate şi cultură.  De aceea am şi adresat o întrebare lui Ruslan Grinberg, director al Institutului de economie a Academiei de ştiinţe din Rusia, dacă nu i se pare dânsului că e puţin probabil ca un accent excesiv pe economie să devină acel element de atracţie pentru reintegrare (de această dată, trebuie să înţelegem, benevolă) şi că „determinismul economic” nu va servi apropierii noastre.

Cu tot respectul pentru argumentele aduse şi înţelegând, că anume asta e sarcina economiştilor, aş îndrăzni să observ că renaşterea şi înţelegerea noastră reciprocă s-ar putea ridica la un alt nivel calitativ,  dacă vom reuşi să pătrundem şi să înţelegem în profunzime esenţa trecutului nostru nu prea îndepărtat. Şi doar pătrunzând sensul adevărat al celor întâmplate, vom căpăta posibilitatea să ne debarasăm de ceaţa prejudecăţilor şi să ne curăţăm sufletele de supărările reciproce.

La forul de la Minsk cineva dintre vorbitori a căutat să mă contrazică în treacăt, precum că nu se poate nicidecum să ne rupem în mod univoc de trecutul sovietic măcar şi pentru faptul că trebuie să ţinem cont de existenţa a ceea ce dânsul a numit „continuitet”. Altfel zis,  calitatea de succesor de drept a Rusiei în raport cu URSS, pe care nimeni nu o contestă şi care este parte a dreptului internaţional, se vede, este considerată sau prezentată drept un obstacol pentru o matură, înţeleaptă şi serioasă reevaluare a trecutului. Însă tocmai atunci s-a întâmplat un cataclism gigantic, ce a avut nişte urmări de un tragism şi o amploare fără precedent.  Şi oricât am apela la echivocuri, personal sunt profund convins, avem nevoie să ajungem de comun acord la rădăcina acestui rău,  nu pentru a relua reproşurile reciproce, ci pentru a ne purifica şi trata sufleteşte. Şi doar atunci ne vom putea lumina la minte şi inimă, doar atunci vom deveni unii pentru alţii ca nişte fraţi întru suferinţă, care îşi doresc binele unul altuia, fiind gata să-i vină în ajutor aproapelui şi poporului vecin. Iar asta e puţin altceva decât „străinătatea apropiată”, care e mai curând un concept geopolitic, strategic, militar.  Fără a face abstracţie de astfel de subiecte vitale, nu putem totuşi să nu vedem deosebirea de principiu între dreptul forţei şi forţa adevărului.

Iar pentru asta drept punct de plecare a suferinţelor şi năpastelor noastre, care au umplut de sânge şi de alienare colectivă popoarele noastre, nu poate fi luat altul decât lovitura de stat bolşevică din 1917. Şi atâta timp cât elitele politice, religioase şi culturale ale Rusiei nu se vor hotărî să se distanţeze definitiv de această uriaşă tragedie istorică, şansele noastre de întremare sufletească şi de obţinere a libertăţii interioare, atât de necesare pentru cunoaşterea adevărului, sunt infime.

Să ne amintim de cuvintele marelui gânditor rus Ivan Ilin, car a rostit o frază cu adevărat sacramentală: „Uniunea Sovietică nu este Rusia”. Această expresie clară, desigur, a fost şi o reacţie la faptul că în Occident, dar şi în întreaga lume, URSS era numită Rusia. Şi asta se întâmpla tocmai atunci când însuşi poporul rus era un popor cucerit, martirizat, răstignit, gemând sub dominaţia ocupanţilor roşii. Anume această confuzie de sens, în urma căreia popoarele, care au îndurat teroarea bolşevică –  în Ucraina sau în Caucaz, în ţările baltice sau în Asia Mijlocie –  au adunat atâtea supărări declarate sau tăinuite, constituie piedica principală în calea  unei mişcări de apropiere între ele. Iar întrucât „exportul revoluţiei” se răspândea geografic de pe teritoriul Rusiei răpuse, deseori popoarele care au suferit în urma teorii comuniste îşi leagă toate nenorocirile anume de poporul rus. Şi atâta timp cât poporul rus, prin intermediul elitelor sale, nu se va despărţi definitiv de sângerosul trecut bolşevic, nu vom reuşi să ne vindecăm rănile istorice şi să ne privim unii pe alţii ca nişte buni vecini.

Fiind la Minsk am auzit din nou accente de nostalgie faţă de URSS, iar alături de acestea şi speranţe că limba rusă, Iurii Gagarin şi filmele artistice vor putea servi încă mult timp drept factori de legătură pentru spaţiul post-sovietic. Dar timpul se scurge neîndurător de repede.  Tot mai puţini tineri din fostele „republici-surori” posedă rusa, prin urmare nu înţeleg nici simbolurile culturale comune, nici cu atât mai puţin  vedetele cosmonauticii, ale filmului sau ale sportului. Tânărul din ţările fostei URSS nu mai are nevoie nici de propriii eroi. Aceştia sunt înlocuiţi cu Harry Potter, Batman şi Madonna (Dumnezeule, ce pseudonim scenic blasfemator!) sau cu starurile Hollywoodului.. Chiar şi noi, fără a observa,  vorbim ruseşte apelând la un slang străin şi imitând cultura de masă.  Iată şi la Minsk se auzeau mereu cuvinţele de genul „brand”, „trend”, „content”, „case”, „discurs” şi alţi termeni în vogă.  Şi aici  este vorba nu atât despre inevitabilele inovaţii lingvistice, ci mai curând de o maimuţăreală inconştientă.

Aşadar, să revenim la Ivan Ilin. „Statul Sovietic nu este Rusia, – subliniază cu amărăciune autorul. – Acest adevăr istoric şi politic trebuie înţeles şi simţit odată pentru totdeauna şi până la capăt. Asta ar trebui s-o facă mai întâi ruşii, iar apoi toate popoarele lumii.” Amintind despre pacea capitulardă, semnată de Lenin cu nemţii, marele filozof ortodox continuă:

«Şi atunci când în 1992 s-a anunţat oficial despre redenumirea Rusiei în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, prin asta a fost exprimat adevărul de bază al regimului sovietic: Statul sovietic nu este Rusia, iar Statul rus nu este Uniunea Sovietică.

De atunci comuniştii nu au mai numit nicăieri şi niciodată statul lor Rusia şi aici aveau dreptate. De atunci doar oamenii naivi sau mincinoşii conştienţi numesc Uniunea Sovietică – Rusia, opresiunea şi exploatarea sovietică – „politică rusească”, intrigile sovietice internaţional-revoluţionare – „lipsă de loialitate rusească”, spionajul sovietic – „servicii speciale ruseşti”, grandomania sovietică – „aroganţă rusească”, rapturile teritoriale sovietice – „imperialism rusesc”. Şi numind-o astfel, amestecând Uniunea Sovietică cu Statul naţional rus, ei se înşeală pe ei înşişi şi pe toţi ceilalţi ».

Şi iată, chiar şi după douăzeci de ani de la destrămarea URSS,  multă lume n-a mai reuşit să înţeleagă aceste lucruri simple.  Dar anume această reevaluare ar fi ajutat toate popoarele, care au suferit de pe urma regimului sovietic, să depăşească propriile prejudecăţi istorice şi să nu extindă vechile supărări aspra poporului rus. Dar, din păcate, trecerea sub tăcere, condamnarea parţială a trecutului, iar uneori chiar glorificarea lui masivă rămân a fi dominante în cercurile conducătoare ale Rusiei. Se vede că urmările mentale ale acestei traume colective  deosebit de grave încă nu sunt depăşite, iar homo soveticus ocupă ca şi înainte un loc important în mijlocul elitei politice şi, în parte, culturale de la Moscova. Neosovietismul ca stare psihologică şi intelectuală emană din toate canalele media oficiale. Iar atitudinea arogantă, deseori plină e dispreţ şi înjosire faţă de noii „vecini mici” a devenit parte a propagandei oficiale. Şi puţini sunt cei care se obosesc să facă efortul pentru a înţelege, de ce totuşi noile state independente din partea europeană a regiunii noastre s-au pomenit cu atâta uşurinţă în îmbrăţişarea concurenţilor geopolitici ai Rusiei? Din ce cauză au fugit aceste popoare şi de ce au fost atraşi cu atâta uşurinţă de partea cealaltă? Şi n-au oare aceste tendinţe cauze mai profunde, neexprimate până la capăt?

Perestroika, urmată de  dezagregarea sistemului comunist, oricare ar fi atitudinea noastră faţă de ele, printre altele,  au avut două lacune serioase.

PRIMA. Declarând divorţul cu trecutul, Rusia totuşi a făcut doar o jumătate de pas în acest sens. Mumia lui Lenin ca şi mai înainte domină asupra poporului rus, forţa ei malefică îşi continuă lucrarea distructivă.  Piaţa Roşie e pângărită ca şi înainte de acest duh diavolesc, şi nu-şi va găsi tihnă şi echilibru poporul rus atâta timp cât trupul acestei figuri de coşmar nu va fi întors ţărânii. Doar unui om paralizat definitiv din punct de vedere religios şi moral această necesitate i se poate părea drept o treabă facilă sau un lucru secundar. Pe semne, nici chiar Biserica Ortodoxă încă nu şi-a revenit definitiv după o îndelungată subordonare şi înjosire,  suportate pe parcursul perioadei sovietice.  În orice caz, ea încă nu e în stare să exercite o influenţă spirituală suficientă asupra conducerii de vârf a ţării, de vreme ce Catedrala Vasili Blajennîi mai stă în preajma mausoleului lui Lenin, iar oraşele, regiunile, străzile şi gazetele mai poartă numele călăilor roşii.

A DOUA. Sfârşitul URSS s-a constituit în acelaşi timp într-o victorie semnificativă a Occidentului în „războiul rece”. Şi aici învingătorul a avut parte de un triumf dublu. A avut loc nu doar biruinţă de ordin geopolitic şi ideologic, dar şi de viziune. Adică, profitând de falimentul valorilor comuniste perimate, Occidentul a reuşit să inoculeze cu uşurinţă în minţile slăbite ale societăţilor post-sovietice modelul liberal, cu tot cu miturile, idolii şi valorile lui. Societatea liberală treptat a fost percepută de către noi ca fiind un dat istoric inevitabil, un fel de „Paradis terestru”; banii au înlocuit Partidul Comunist, consumismul – internaţionalismul, cultura de masă – propaganda sovietică, drepturile omului – Credinţa, pe care n-am mai reuşit să o recăpătăm.

În pofida unor eforturi titanice ale oamenilor de cultură şi ale feţelor bisericeşti, Sfânta Rusie n-a devenit acel model istoric şi spiritual, spre care ar tinde elitele. Aceeaşi idee a continuării tradiţiilor Marii Rusii, în accepţia sovietică a acestei noţiuni, se pare, încă mult timp va domina în discursul oficial al Moscovei. Iar măreţia aceasta este înţeleasă în aceeaşi dimensiune materialistă, un fel de SUA, doar că pe continentul nostru. Fără a neglija câtuşi de puţin importanţa dezvoltării economice, dar şi semnificaţia potenţialului tehnic şi militar, sunt convins, că adevărata măreţie a Rusiei, care poate deveni extrem de atractivă pentru popoarele fostei URSS, este măreţia ei spirituală.

Şi dacă se vor găsi forţe interne de a aduna laolaltă întreg spiritul rusesc într-un potenţial enorm de renaştere morală, religioasă şi, prin urmare, creştină, Moscova ca lider al unui proiect gigantic poate deveni o alternativă adevărată Washingtonului şi satelitului său Bruxellesului.

Este vorba despre un alt model civilizaţional, despre o altă paradigmă, despre o altă percepţie a lumii, a relaţiilor între oameni, ca şi a celor internaţionale. Am putea spune şi aşa: distrugătorul „marş triumfal” al Globalizării poate şi trebuie să fie oprit, dar nu atât prin forţa armelor sau prin potenţialul economic, cât prin forţa spiritului.  Rămânând parte a sistemului politic şi economic mondial, Rusia trebuie să revină la rădăcinile ei istorice, iar fără Ortodoxie acest gigant al civilizaţiei umane pur şi simplu nu există. Prin urmare, cunoscând din plin ororile trecutului, Rusia, iar alături de ea, toate popoarele Răsăritului (din punctul de vedere al apartenenţei la tradiţie), trebuie să revină la cauzele primordiale ale nevoilor şi suferinţelor lor.

Şi dacă într-adevăr am hotărât să ne despărţim definitiv de trecutul nostru comunist, totuşi nu trebuie să continuăm a crede cu naivitate, că modelul occidental poate şi trebuie să fie copiat şi realizat în mod reuşit la noi. Iar pentru a evita pe viitor greşelile, comise de popoarele noastre în ultimele două decenii, trebuie să restabilim firul vremurilor, să înţelegem CÂND şi CUM s-a produs fractura, care a condus la urmările tragice ale secolului douăzeci. Am în vedere „căderea în istorie”, care a anticipat cu mult răsturnarea din 1917. Renaşterea, începută în secolul XIII, Reforma, care îşi are începuturile în secolul XIV, Iluminismul secolului XVIII (cu punctul lui culminant – Revoluţia Franceză) şi secolele XIX şi XX ca final logic al victoriei „modernităţii” asupra „tradiţiei” – iată verigile aceluiaşi lanţ, care s-au încheiat cu lovitura de stat din 1917.

Şi ca să nu existe nici o îndoială asupra rădăcinilor istorice, filosofice sau intelectuale comune ale liberalismului şi comunismului, voi aminti doar un şir de coincidenţe fundamentale în cazul acestor doi fraţi gemeni ai „timpurilor noi”:

  • ANTROPOCENTRISMUL, adică în centrul lumii nu mai este Dumnezeu, ci omul; el îl detronează pe Creatorul Universului şi uzurpează locul de stăpân al vieţii şi al morţii;
  • SECULARISMUL sau separarea Bisericii de stat, în urma căreia Biserica îşi pierde autoritatea spirituală în faţa puterii de stat şi a societăţii;
  • MATERIALISMUL, care reduce lumea la lucrurile văzute şi neagă sursa ei divină;
  • RAŢIONALISMUL ca absolutizare a procesului cunoaşterii cu ajutorul raţiunii umane;
  • SCIENTISMUL, care recunoaşte drept ştiinţe autentice doar ştiinţele naturale, matematica şi absolutizează rolul acestora în domeniul culturii, în studierea şi explicarea tuturor aspectelor vieţii societăţii;
  • EVOLUŢIONISMUL sau DARWINISMUL ca teorie obligatorie, care substituie proveninţa divină a lumii şi a omului, numită creaţionism. ;
  • REPUBLICANISMUL, adică condamnarea monarhiei şi a aristocraţiei şi nivelarea formală tuturor oamenilor;
  • DETERMINISMUL ECONOMIC, adică absolutizarea necesităţilor materiale ale societăţii şi omului în detrimentul nevoilor lui spirituale, religioase şi morale;
  • DETERMINISMUL ISTORIC, adică acea concepţie, potrivit căreia lumea s-ar dezvolta urmând nişte etape istorice „obiective”, fatale, inevitabile. Respectivele etape sunt prezentate ca o mişcare pe o curbă ascendentă, ce conduce în mod inexorabil spre „stadiul suprem” al procesului istoric – capitalismul sau comunismul;
  • MITUL PROGRESULUI, adică iluzia, că omenirea se mişcă neabătut pe o scară ştiinţifică, politică şi economică ascendentă, până la atingerea unei depline stări de fericire terestră;
  • MORALA AUTONOMĂ sau morala ca reflecţie a unei ideologii dominante, iar nu ca urmare a poruncilor divine. În societăţile democratice religia e substituită  cu „drepturile omului”, iar în cele comuniste – cu codul constructorului comunismului;
  • PROMETEISMUL sau ideea fixă de a cuceri lumea şi universul, care nu au o altă menire decât să satisfacă nelimitatele pofte ale omului rămas faţă-n faţă cu sine însuşi;
  • TEHNOLOGISMUL şi MANIA CUCERIRII COSMOSULUI;
  • CULTUL CORPULUI în detrimentul dezvoltării spirituale.

Ambele părţi ale aceleiaşi monede a MODERNITĂŢII, liberalismul occidental şi comunismul la fel de occidental, s-au îndepărtat de la percepţia VERTICALĂ a lumii spre cea ORIZONTALĂ.  În ambele cazuri omul a crezut, că el îşi este propriul regizor, propriul stăpân, adică a început să se închine sie însuşi.

Aceste paralele şi coincidenţe ar putea fi continuate la nesfârşit. Din această perspectivă deosebirile apar ca fiind mai puţin importante. În ambele cazuri avem de a face cu o putere fără Dumnezeu, pentru care religia este (în cel mai bun caz) un apendice al culturii şi o moştenire culturală sau, după Marx, „opiu pentru popor”, vestigiu al trecutului.

Am amintit toate acestea doar pentru a sublinia ataşamentul meu personal faţă de convingerea acelor autori, care consideră că Rusia poate şi trebuie să devină o alternativă Occidentului. Este evident, imitarea, copierea e o cale care duce în fundătură. Drept confirmare stă experienţa amară a ultimilor douăzeci de ani. Dar un astfel de rol poate fi pe măsura puterilor Rusiei (iar prin asta şi atractiv pentru noi, popoarele şi ţările aflate în nemijlocita ei apropiere) doar dacă el se va întemeia pe cu totul altă viziune asupra lumii decât Occidentul. Şi aici resimţim cu toţii acelaşi pericol, în faţa căruia a rezista împreună e mult mai uşor – GLOBALIZAREA, cu pretenţia ei la un control politic, financiar-economic, cultural şi mediatic total. Iar odată cu valul ei vine şi dizolvarea graniţelor, a religiilor, a familiilor, a economiilor, a ecosistemelor etc.

Prin urmare, lumea rusă sau alternativa rusească trebui să caute aliaţi spirituali, care doar după aceea vor deveni parteneri politic şi economici de nădejde. Altminteri, dacă va fi ignorată nevoia unei regândiri profunde a trecutului nostru comun, dacă va fi nesocotită nevoia unei POCĂINŢE sincere asupra păcatelor noastre comune, singura din care poate creşte atât de necesara RECONCILIERE ISTORICĂ, toate descântecele economice se vor dovedi a fi zadarnice. Da, noi, moldovenii, avem nevoi de gazul rusesc şi de piaţa ei de desfacere. Dar atâta timp cât suntem priviţi de la Moscova cu un sentiment greu de ascuns al superiorităţii, iar deseori şi al dispreţului,  noi, ca şi alte popoare din fosta URSS, avem tot temeiul să manifestăm îngrijorare faţă de Rusia. Iar atâta timp cât noi rămânem ostatecii propriilor fracturi şi temeri istorice, Occidentul acţionează din plin, în scopul transformării ţărilor noastre, în cel mai bun caz, în parte a jocului lui geopolitic contra Rusiei. Atunci când vorbesc despre pocăinţă şi despre reconciliere istorică, nu am câtuşi de puţin în vedere înjosirea Rusiei faţă de popoarele care au suferit de pe urma comunismului.  Dimpotrivă. Rusia, ca şi noi, a fost o victimă a acestui experiment diabolic, prin urmare, ea, poporul ei nu are de ce să-şi ceară iertare.

Şi totuşi primul pas trebuie să-i aparţină Moscovei. Iniţiativa oricărui altui stat nu poate avea acelaşi efect. Am în vedere acelaşi lucru, reevaluarea tragicului trecut comun şi propunerea de a începe o renaştere spirituală comună.  Şi nu împotriva Occidentului, ci pentru noi înşine, pentru popoarele noastre. Puterea Lumii Euro-Asiatice stă în Tradiţia ei.  Este lumea Ortodoxiei, dar în aceeaşi măsură e lumea Islamului.  Este lumea fiilor lui Dumnezeu, dornici să revină la izvoarele lor milenare, care înţeleg sensul vieţii omului în servire şi virtute, nu doar în ridicarea productivităţii muncii, creşterea PIB-ului şi a exportului, în confort şi consumism. Lumea noastră este lumea contemplaţiei. Anume această trăsătură comună a Răsăritului, de a contempla lumea ca operă divină, ne uneşte. Dar asta deloc nu înseamnă că nu suntem capabili şi de acţiune. Câtuşi de puţin. Doar că această acţiune trebuie să fie urmarea unei alegeri juste.

La început trebuie să reflectăm şi să hotărâm care anume acţiuni e necesar să întreprindem şi în ce direcţie e nevoie să ne mişcăm. În caz contrar, dacă modelul nostru politic şi economic nu va sta pe o temelie spirituală solidă, pe o bază religioasă de nădejde, pur şi simplu nu avem şanse de succes. În acest caz ne putem înscrie de pe acum în rândurile popoarelor învinse, adică şi subjugate. Dacă nu ne va ajunge putere sufletească pentru a învinge propriile prejudecăţi, stereotipuri şi orbire, prin urmare nu avem nici destulă scânteie divină, nici voinţă de a ne ridica din genunchi, de a înceta să ne rugăm lui Mamona şi de a ne îndrepta privirile către Mântuitor.  Dar anume un asemenea efort ar fi încă o mărturie a libertăţii noastre. Alegerea ne aparţine.

Căutarea trecutului pierdut este o chemare a timpului. Doar că deprinderile de a ajunge până  în adâncurile cauzelor primare  nu vin dintr-o dată. „Prin suferinţă se înţelepţeşte omul”.  Această frază aparţine aceluiaşi  gânditor rus Ivan Ilin. Forţa acestei fraze nu e în originalitatea, ci în justeţea ei, izvorâtă din Tradiţia Lumii Răsăritene. Oare am suferit destul pentru a căpăta înţelepciunea celor vechi, a ne întări sufleteşte şi a sta umăr la umăr sub prapurul Domnului nostru Isus Hristos? Va renaşte oare în sufletul poporului rus icoana sfântă a oraşului Kitej sau chipurile culturii de masă l-au dizolvat pentru totdeauna în consumism, Internet şi showbiz?

Cred, printr-un efort comun, titanic, apropierea noastră va cunoaşte un nou nivel. Numai pentru numele lui Dumnezeu, fiţi de acord: a tinde să integrezi spaţiul ex-sovietic în baza dorului de URSS nu e acelaşi lucru cu nostalgia pentru pierdutul drum către Templu.  În caz contrar orice vorbe despre trecutul comun şi intenţiile bune  pur şi simplu se vor risipi, iar barierele lingvistice, religioase şi geografice vor deveni de netrecut.

17 decembrie 1012

Iurie Roşca

Sursa: iurierosca.md

Comentarii