„Ţapul ispăşitor” şi manipulările politice de azi

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Foarte răspândită în secolele trecute, practica identificării unui „ţap ispăşitor” reprezintă şi astăzi una din cele mai eficiente căi de eliberare colectivă a frustrărilor. De exemplu, în Haiti, care s-a confruntat în 2010 în mod succesiv cu teribile cutremure de pământ, iar apoi cu o nu mai puţin teribilă epidemie de holeră, frustrarea şi agresivitatea oamenilor s-a dezlănţuit într-un mod care aminteşte izbitor de mult de practicile din Europa medievală – a început „vânătoarea de vrăjitoare”. Victimele, majoritatea preoţi ai religiei voodoo, au fost atacate cu bâte şi pietre, fiind linşate sau arse de vii pe străzi. Lor le-au fost incriminate toate greutăţile prin care trec haitienii în ultima perioadă, în special faptul că au fost contaminaţi cu morbul holerei. În decembrie 2010, potrivit datelor oficiale, au fost înregistrare peste 40 de cazuri când vrăjitorii fuseseră omorâţi de mulţime.

Aşadar, „ţapul ispăşitor” nu este doar o metaforă, ci expresia unui ritual concret, cinic şi deseori foarte sângeros, care s-a păstrat până în zilele noastre; în societăţile contemporane au fost reciclate ritualuri vechi sau inventate altele noi, în care să fie jucată hărţuirea simbolică a unui „duşman”. Adeseori, respectivele practici au cunoscut un transfer remarcabil de la tradiţie la manipulare politică, graţie efectelor pe care le produc asupra conştiinţei maselor. Pentru ca trucul să funcţioneze, a trebuit ca opoziţia „noi” vs „ei” să fie utilizată în contexte noi: este identificat un grup „străin” sau „duşman” şi declarat vinovat de „toate cele rele”. În aşa fel, pe teren politic a fost elaborată strategia identificării şi fabricării duşmanului. Despre această strategie a relatat, bunăoară, istoricul englez Eric Hobsbawm, în cartea sa „Naţiuni şi Naţionalism”(„Nations and Nationalism Since 1780: programme, myth, reality”). Hobsbawm susţine că cea mai simplă şi eficientă metodă de a găsi duşmanul şi de a mobiliza masele este să-i divizezi pe oameni în „ai noştri” şi „ei”/„străinii” –, un fel de „ţapi ispăşitori”, care să răspundă pentru eşecurile unei anumite guvernări şi care să fie acuzaţi „de toate incertitudinile, îngrijorările şi lipsa de orientare pe care le resimt atâţia dintre „noi””. „Dar cine sunt ei?”, se întreabă retoric Hobsbawm şi tot el răspunde: „Desigur şi prin definiţie, cei ce nu sunt „noi” – străinii care, tocmai prin diferenţele lor, ne sunt duşmani – prezenţi, trecuţi sau închipuiţi”.

Şi filosoful american Eric Hoffer remarcă faptul că ura este frecvent o consecinţă a unor frustrări şi nemulţumiri, dar nu întotdeauna este îndreptată spre cei care sunt cauza acelor nemulţumiri: „Deseori, fiind obijduiţi de către cineva, noi începem să urâm pe cu totul altcineva sau un grup anume care nu au de-a face cu obida cauzată nouă. Ruşii, îngroziţi de poliţia secretă a lui Stalin, cu uşurinţă s-au aprins de patima urii faţă de capitaliştii „instigatori ai războiului”; germanii, umiliţi de tratatul de la Versailles, s-au răzbunat prin a-i extermina pe evrei; zuluşii asupriţi de către buri şi-au exprimat ura prin a-i tăia pe hinduşi; nevoiaşii din rândul albilor, exploataţi de bogătaşii din sudul Statelor Unite, se eliberau de frustrare prin a-i linşa pe negri”. În Rwanda, genocidul organizat împotriva etniei tutsi a fost inspirat la nivel de conducere a statului, inclusiv pentru a identifica în persoana etnicilor tutsi vinovaţii de problemele socio-politice existente. Potrivit mărturiilor depuse ulterior în faţa tribunalului, unul dintre miniştri, o femeie hutu, enunţase clar motivul epurărilor planificate: „În lipsa tutsi, problemele Rwandei vor fi rezolvate”. Alături de ura identitară oricum existentă în Rwanda, asemenea gen de motivaţii au „justificat” şi mai mult măcelurile.

În situaţii de criză şi revoltă socială, guvernanţii sunt deseori impuşi de setea de răzbunare a cetăţenilor să identifice un „vinovat” concret, în direcţia căruia să reverse furia oamenilor. De pe urma catastrofei de la Centrala Atomoelectrică de la Cernobâl, din 1986, când s-a degajat materie radioactivă, de asemenea s-a purces la căutarea vinovatului, care a fost găsit imediat, în persoana directorului centralei, transformat în „ţap ispăşitor”, spre care urma să fie canalizată furia a milioane de oameni. Într-un mod asemănător s-a pocedat după cataclismul seismic din oraşul italian L’Aquila, din 6 aprilie 2009, când au fost distruse majoritatea clădirilor istorice din regiune şi au murit peste 300 de oameni, iar zeci de mii au rămas fără adăpost. Autorităţile italiene nu s-au sinchisit să indice un „vinovat” pentru dezastrul produs – un grup din şase seismologi italieni şi un funcţionar au fost condamnaţi de judecată pentru faptul că nu au prognozat seismul şi nu au luat măsuri preventive de evacuare a cetăţenilor.

Înclinaţia oamenilor de a căuta un vinovat pentru tot felul de evenimente tragice, crize şi cataclisme explică şi perenitatea Teoriei (sau teoriilor) Conspiraţiei. La un număr relativ mare de oameni apare şi persistă convingerea că evenimentele majore din jur sunt planificate de un grup select, ocult şi malefic de oameni „aleşi” (masoni, bancheri, evrei, sau chiar extratereştri), care deţin „pâinea şi cuţitul”, şi care poartă principala vină pentru diferitele conflicte sângeroase, foamete, sărăcie, epidemii şi chiar cataclimse naturale care se abat asupa omenirii pe diverse continente. Scopul ascuns al „aleşilor” ar fi subordonarea intereselor societăţii intereselor de grup, iar pentru aceasta sunt aplicate cele mai cinice practici, care creează un „haos dirijat”; deci, în lipsa acestor „grupuri conspiraţioniste”, Pământul ar fi mult mai bun şi mai îndestulător pentru omenire. De regulă, teoriile conspiraţiei devin populare în perioada crizelor politice şi economice, când frustrarea generală acumulată trebuie să fie revărsată în adresa unui „vinovat”. Politicienii au ştiut dintotdeauna să exploateze cu abilitate aceste fobii şi prejudecăţi sociale.      

Invocarea unui „vinovat” face parte din realitatea socio-politică, susţine specialistul ucrainean în comunicare politică Gheorghi Pocepţov. El consideră că personalizarea „binelui” şi „răului” este absolut necesară în comunicarea cu masele, deoarece ele devin impasibile faţă de un bun abstract, sau faţă de un rău abstract. Pocepţov reiterează teza substratului arhaic al înclinaţiei de a găsi „duşmanul” în societatea omenească: „Opoziţia prieten/duşman poartă un caracter atât de arhaic, încât e înmagazinată la nivel genetic. De aceea, politicienii o pot activa chiar şi când condiţiile de trai sunt suficient asigurate. Parlamentul devine oponentul Preşedintelui, partidele pun etichete de duşman la dreapta şi la stânga. Acest lucru nu provoacă repulsie la populaţie, pentru că anume prezenţa duşmanului face politica mai atractivă şi mai înţeleasă pentru public.

Mai multe articole găseşti aici: Instinct şi Raţiune

Comentarii

Dorian Furtună

Dorian Furtună

Etolog, Doctor în Biologie; cercetări în domeniul Etologiei sociale (fundamentele biologice ale comportamentului social şi politic). Interesul ştiinţific: conflictele identitare, agresivitatea socială, ierarhiile, instinctele sociale, antropogeneza, ...

Ultimele articole