Schimbarea la faţă a Europei

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

 „Europa, conştient sau inconştient, se sinucide.

Dacă te duci cu metroul parizian, vezi cum arată Europa de mâine.

Majoritatea populaţiei din metrou este de culoare”

(Neagu Djuvara, istoric francez de origine română)

Cel mai mare pericol pentru Uniunea Europeană îl reprezintă nu eventualele crize financiare sau sociale, ci imigraţia şi metamorfozele demografice, un pericol care fusese practic neglijat în zorii creării proiectului european. Iniţial, regimul liber de circulaţie, comunicarea tot mai strânsă dintre europeni, spaţiul demografic accesibil pentru populare creaseră pentru o bună perioadă de timp impresia că vechile reflexe naţionaliste dispar, stingându-se odată cu ele şi necesitatea permanentei autoafirmări şi revendicări identitare. În paralel, asimilarea imigranţilor din fostele colonii, care nu-şi ascundeau dorinţa de a deveni europeni, părea să fie un proces simplu şi firesc de realizat. În anii 60-70, Europa reprezenta un spaţiu foarte ospitalier în plan demografic, potrivit pentru a fi populat cu imigranţi, deoarece existau destule locuri de muncă şi suficiente oportunităţi pentru asimilare lejeră sau pentru crearea propriilor nuclee etno-culturale. Multiculturalismul părea a fi perfect pentru Europa, bine mulat pe noile concepţii privind coexistenţa etnică, toleranţă, drepturile omului şi celebrarea diversităţii. Nimic nu prevestea criza demografică şi identitară de peste câteva decenii, iar cei care îndrăzneau să atenţioneze asupra unui eventual pericol erau catalogaţi imediat drept rasişti înapoiaţi şi reacţionari şi erau marginalizaţi de mediul politic şi academic. De exemplu, politicianul britanic conservator Enoch Powell, care a rostit în 1968 un celebru discurs, întitulat „Râurile de sânge” („Rivers of Blood”), despre pericolul politicilor de înlesnire a imigraţiei, prin care, în opinia lui Powell, Marea Britanie îşi pregăteşte în mod inconştient suicidul identitar pe termen lung, a fost atunci învinuit de rasism şi i-a fost practic declinată cariera politică şi publică[i]. De parcă oficialii britanici ar fi uitat despre aserţiunea lui Winston Churchill că “amestecul de populaţii… creează nesfârşite probleme”.

Aliniindu-se în jurul unor viziuni cvasiutopice şi concentrându-se cu precădere pe dezvoltarea domeniilor economice şi de drept comunitar, fondatorii Uniunii Europene au subestimat aspectul revendicativ al identităţilor etnice, religioase, rasiale şi culturale ale comunităţilor statale şi au subapreciat rolul imigraţiei în balanţa demografică şi în renaşterea etno-naţionalismului şi xenofobiei. Între timp, zeci şi sute de mii de imigranţi din fostele colonii şi din alte ţări ale lumii a treia veneau în Germania, Marea Britanie, Olanda, Belgia, Franţa, Italia, Suedia, Danemarca, Norvegia ş.a., populând periferiile metropolelor acestor state, aclimatizându-se şi concentrându-se în zone distincte. „Complexul vinei”, care pare a fi la europeni un substitut a ceea ce Redyard Kipling cândva numise „povara omului alb”, alături de datoria faţă de cetăţenii săi din colonii, precum şi temerea ţărilor europene de a nu fi acuzate de politici discriminatoare, toate aceste stări le-au determinat să lase porţile larg deschise în faţa avalanşei de imigranţi. În rezultat, profitând de politicile foarte tolerante ale ţărilor UE, imigranţii au avut oportunitatea să obţină facilităţi importante din partea statului-gazdă, printre care permisiunea de a-şi păstra tradiţiile culturale şi libertatea de a menţine contactul cu ţara-mamă. Aceste libertăţi au frânat sau chiar au suprimat procesul de asimilare a imigranţilor, ducând la crearea „insuliţelor” etnice, a diasporelor şi a unor întregi comunităţi de imigranţi în Europa. Odată cu creşterea numerică a noilor veniţi şi pe măsură ce prezenţa străinilor devenea tot mai vizibilă şi mai afirmativă, au început să se accentueze diferenţele izbitoare de fenotip, cultură, educaţie, religie, statut social şi stil de viaţă dintre europeni şi imigranţi, iar asimilarea acestora din urmă devenea şi mai încetinită. Imigranţii nu doar au evitat asimilarea, ci şi au început să-şi impună propriile tradiţii şi valori. Încă în anii 1980-1990, când comunităţile imigranţilor statorniciţi în oraşele europene au început să se transforme în fortăreţe etnice, au apărut şi primele ciocniri cu populaţia băştinaşă; cu alte cuvinte, s-a ajuns la situaţia când, potrivit unei expresii inspirate, „demografia a bătut democraţia”, iar confortul şi liniştea europeană au început să fie scuturate din temelii.

Aceste semnale însă, la acea etapă, nu au putut clătina standardele impuse de respectarea „corectitudinii politice” care au marcat gândirea şi comportamentul politic în Occident. De aceea, orice declaraţie cu aluzii la pericolul izvorât din imigraţie sau islamizare a fost în continuare apreciată drept una rasistă şi nazistă, autorii respectivelor declaraţii fiind supuşi oprobriului public sau chiar daţi în judecată. Ca şi în cazul lui Powell în 1968, în primii ani ai secolului XXI apelurile la pericolul ce derivă din politicile imigraţioniste au fost aspru sancţionate. Este grăitor în aceast sens cazul preotului catolic Samuel Ozdemir, din Belgia. Acesta a fost acuzat public de incitare la ură rasială, pentru că în 2002 declarase la un post de televiziune următoarele: „Fiecare copil musulman care se naşte în Europa este o bombă cu efect întârziat pentru copiii din Occident. Aceştia din urmă vor fi persecutaţi atunci când vor deveni o minoritate la ei acasă”. În plus, preotul făcuse şi o avertizare privind iminenţa unui război civil în Europa generat de schimbările demografice şi „invazia Islamului”[ii]. Câţiva ani mai târziu, vocile celor care au început să semnaleze iminenţa unui pericol de ordin demografic au devenit într-atât de numeroase, încât au schimbat în mod cardinal percepţia publică şi viziunea politică asupra acestor fenomene. Însă realităţile au devansat deja în mod categoric îngrijorările tardive ale elitelor politice şi reconsiderările de ordin identitar. Să vedem cum arată astăzi tabloul demografic şi etno-rasial din unele ţări europene.

Prima în această listă este Franţa, care a devenit una dintre ţările cele mai afectate de fluxul migraţionist. Charles De Gaulle prevăzuse pericolul imigrării masive a arabilor din fostele colonii, care nu se vor asimila, ci vor disloca populaţia franceză băştinaşă: Încercaţi să amestecaţi uleiul cu oţetul, agitaţi sticla şi după un moment veţi vedea că sunt din nou separate. Arabii sunt arabi, francezii sunt francezi! Credeţi că organismul francez poate să absoarbă zece milioane de musulmani, care mâine vor fi douăzeci de milioane şi poimâine patruzeci?”[iii]. Cuvintele lui au fost premonitorii.Încă în 1974, unul dintre liderii Algeriei post-coloniale, Houari Boumedienne, ideolog al arabizării, declarase de la tribuna ONU: „Nu e departe acea zi, când milioane de oameni vor părăsi emisfera de sud şi se vor muta în cea de nord. Ei vor veni la voi nu ca prieteni, ci ca cuceritori. Arma lor vor fi copiii. Uterul femeilor noastre este arma victoriei noastre”[iv]. Într-adevăr, numai din Algeria, imediat după încheierea războiului de independenţă, în 1962, au imigrat peste 300.000 de cetăţeni francezi de diferite etnii şi rase. Aceştia au iniţiat procesul de construcţie în Franţa a unei „micronaţiuni”, constituită din descendenţi ai imigranţilor din Africa de Nord, la care nu au dispărut, ci au fost cultivate pe teren nou tradiţiile „tribalismului” specific societăţilor în dezvoltare. Climatul politic care a favorizat multiculturalismul a permis ca oricine se statorniceşte cu traiul în Franţa, arabi, armeni, chinezi, africani, ruşi etc., să se considere „cetăţeni francezi”, cu dreptul de a-şi păstra identitatea etnică originară şi religia, la fel şi copiii lor. Totodată, natalitatea francezilor nativi, ca şi a nativilor din alte state europene, a început să înregistreze un declin vizibil, devenind inferioară natalităţii nou-veniţilor. În consecinţă, în anul 2010 circa 30% dintre copiii sub 20 de ani din Franţa erau musulmani (de diferite etnii). În Paris şi Marseille procentajul copiilor musulmani e de 45 la sută. În sudul Franţei sunt deja mai multe moschee decât biserici creştine[v]. Potrivit altor date statistice colectate în 2010, nou-născuţii de origine africană ar reprezenta cel puţin 54% din numărul total al nou-născuţilor din Paris[vi].

Despre cât de pestriţă devine Franţa în plan etno-rasial ne permite să ne facem o închipuire selecţionata naţională la fotbal, în care majoritatea sportivilor sunt de culoare.

Imagine: selecţionata Franţei la fotbal, în 2005, în mare majoritate formată din jucători de culoare.

 În 2011 se iscase un scandal imens în fotbalul francez, după ce s-a aflat că federaţia franceză de fotbal lucrează la un proiect care ar limita numărul jucătorilor de culoare încă de la nivel juvenil. Iniţiativa a fost dur criticată şi practic abandonată[vii]. Factorul demografic impunător a permis crearea în Franţa a unui lobby politic influent, care să protejeze drepturile minorităţilor. Suporterii islamizării îşi revendică în mod virulent drepturile, iar francezii se îngrijorează la modul cel mai serios cu privire la constituirea unei „societăţi paralele musulmane”. Cu o populaţie musulmană de peste 6,5 milioane şi în continuă creştere, Franţa pare a fi ţara europeană cu cele mai înalte tempouri ale islamizării[viii]. La modul practic, dacă e să abordăm lucrurile obiectiv şi pornind de la prognozele sociologice, francezii riscă să dispară ca naţiune monorasială şi creştină în câteva decenii, fiind înglobaţi în amalgamul de rase şi etnii care devin tot mai numeroase ca reprezentanţă. Unele măsuri de securizare etnică, foarte timide şi acestea, par a fi deja întârziate. Pentru Franţa, ca şi pentru majoritatea ţărilor europene, multiculturalismul s-a dovedit a fi un mit utopic periculos, care a provocat înstrăinarea comunităţilor identitare, nu apropierea lor.

 

(Va urma)

Mai multe articole găseşti aici: Instinct şi Raţiune


[i] „Rivers of Blood” speech // http://en.wikipedia.org/wiki/Rivers_of_Blood_speech

[ii] Father Samuel // http://en.wikipedia.org/wiki/Father_Samuel

[iii] Un “pojar” mortal sau pericolul musulman in Europa // de Neagu Djuvara. FrontPress. 24.01.2013 / http://www.frontpress.ro/2013/01/un-pojar-mortal-sau-pericolul-musulman-in-europa.html

[iv]Что ждет исламизированную Молдову. Перенимаем европейский опыт? //
Март 2011 года
/ http://enews.md/blogs/view/386/

[v]Germany Will Become Islamic State, Says Chancellor Merkel // by Paul Williams, PhD. September 22, 2010 / http://www.familysecuritymatters.org/publications/id.7440/pub_detail.asp

[vii] Scandal în Franţa! Blanc nu vrea negri la loturile naţionale // 30 Aprilie 2011 / http://www.timpul.md/articol/scandal-in-franta-blanc-nu-vrea-negri-la-loturile-nationale-22949.html

[viii] The Islamization of France in 2012 // by Soeren Kern. Gatestone Institute. January 2, 2013 / http://www.gatestoneinstitute.org/3523/islamization-of-france

Comentarii

Dorian Furtună

Dorian Furtună

Etolog, Doctor în Biologie; cercetări în domeniul Etologiei sociale (fundamentele biologice ale comportamentului social şi politic). Interesul ştiinţific: conflictele identitare, agresivitatea socială, ierarhiile, instinctele sociale, antropogeneza, ...

Ultimele articole