Recuperarea Ţării pierdute.

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Mi-am pus întrebarea: câţi dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului trec printr-o stare de uşor disconfort atunci când privesc harta actuală a României? Nu mi-am pus-o ca să găsesc un răspuns imediat. Ci ca să mă ajute să-mi continui gândul. Uneori, avem nevoie de întrebări   care să  genereze o avalanşă de gânduri, iar acestea să se materializeze în ceva care poate fi comunicat şi altora. Mie întrebarea anterioară mi-a generat alta: “De ce ar trebui un român de pe malul stâng sau drept al Prutului să nu îndrăgească actuala configuraţie a hotarului estic al României?” În mod logic, sentimentul frustrării faţă de o stare conştientizată ca anormală este cu atât mai mare cu cât pierderea, lipsa care produce anormalitatea este mai semnificativă. Astfel, dacă există oameni care au pierdut mai mult decât alţii, este în firea lucrurilor ca aceştia să fie mai hotărâţi să-şi recapete ceea ce au pierdut, să vrea să revină la starea de normalitate. Acum, aplicând acest raţionament în cazul românilor de pe malul stâng şi al celor de pe malul drept al Prutului, următoarea întrebare este: care dintre cele două grupuri a pierdut mai mult? Cei de pe malul drept au pierdut în 1940 o provincie şi jumătate din a doua. Cei de pe malul stâng au pierdut opt provincii şi jumătate. Adică aproape toată ţara, România şi capitala, oraşul Bucureşti. Ei sunt, de fapt, cei care şi-au pierdut ţara. Dacă gândim problema la nivelul implicării individuale, pentru a reveni la starea de normalitate din 1918-1940, raţionamentele anterioare ne spun că, în virtutea unei pierderi mai mari, cei din stânga Prutului ar trebui să fie mai motivaţi în a vrea eliminarea frontierei. Aceştia sunt cei care trebuie să-şi ia ţara înapoi. Pierderea pe care au suferit-o îi justifică să vrea acest lucru, să lupte pentru asta în ciuda rezistenţei care li s-ar putea opune, a obiecţiilor care ar putea apărea la nivel individual sau colectiv pe malul stâng sau drept al râului Prut.

Dorinţa de a face parte din aceeaşi comunitate politică, de a se supune aceloraşi legi şi instituţii, pe ambele maluri ale Prutului, trebuie să fie motorul ideii de reunire.

Prin participare la viaţa publică a României, prin acceptarea şi autoidentificarea cu normele, legile şi uzanţele care guvernează atât statul cât şi societatea românească, moldovenii din stânga Prutului, indiferent dacă sunt etnici români, ucraineni, ruşi, găgăuzi, bulgari, vorbitori de română, rusă, găgăuză sau bulgară, vor demonta ideea “tratamentului special”, generator şi perpetuator de diferenţe, deoarece vor atinge, în timp, acelaşi nivel de apartenenţă la comunitatea cetăţenească pe care-l au românii din dreapta Prutului. Conştiinţa lor civică le va permite să se manifeste drept cetăţeni cu drepturi şi obligaţii depline ai României, diferenţele estompându-se până la dispariţie.

Cum? Muncind asupra lor, ca să ajusteze la nivelul general acceptat pe teritoriul ţării a principalului generator de diferenţiere, atât la nivel colocvial, cât şi formal, în domeniile academic şi mediatic, dar nu numai în acestea, ci, de fapt, în toate domeniile vieţii: exprimarea. Autodepăşindu-se. Devenind mai buni. Pentru că, până la urmă, o relaţie între două persoane, sau între două teritorii, nu se poate clădi în absenţa comunicării, nu-i aşa?

Poate fi greu, dar nu e imposibil.

Share and Enjoy !

0Shares
0 0

Comentarii