Primul conflict hibrid rus. Agresiunea sovietică din 1924 – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM)

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Memoriu cu privire la necesitatea creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM) (1924)

Moscova, 4 februarie 1924
“Crearea acestei republici va genera o serie întregă de consecinţe de ordin intern (din punctul de vedere al intereselor nemijlocite ale URSS) şi internaţional (…).
Republica Moldovenească ar putea juca acelaşi rol de factor politico-propagandistic pe care îl joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Carelă – faţă de Finlanda. Ea ar focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente în pretenţiile alipirii la Republica Moldovenească a Basarabiei. Din acest punct de vedere devine imperioasă necesitatea de a se crea anume o republică socialistă, şi nu o regiune autonomă în componenţa URSS. Unirea teritoriilor de pe ambele părţi ale Nistrului ar servi drept breşă strategică a URSS faţă de Balcani (prin Dobrogea) şi faţă de Europa centrală (prin Bucovina şi Galiţia), pe care URSS le-ar putea folosi drept cap de pod în scopuri militare şi politice. (…)
Ruperea Basarabiei de România, la rândul său, va avea o serie de consecinţe, de ordin internaţional.
a. În primul rând, acest fapt va zdruncina unitatea “României Mari”, naţional-consolidate şi va lovi autoritatea morală a burgheziei, care mai bravează până în prezent cu realizarea idealului naţional român.
b. Acelaşi fapt va servi drept un impuls suplimentar în tendinţa provinciilor nou-alăturate (la România) la autodeterminarea lor naţională. Iar organizarea (de stat) a minorităţilor naţionale (a bulgarilor, a găgăuzilor), care vor trăi în limitele viitoarei Republici Moldoveneşti, va servi drept exemplu pentu minorităţile naţionale, care populează Vechiul Regat român (…)”
Semnează: Gr. Kotovski, Al. Bădulescu, P. Tkacenko, Sol. Tinkelman (S. Timov), A.Nicolau, A. Zalic, Ion. Dic, T. Diamandescu, T. Chioran

FORMAREA RASSM – DIVERSIUNE ÎMPOTRIVA POPORULUI ŞI STATULUI ROMÂNESC

Crearea RASSM în anul 1924 a reprezentat un jalon important nu doar în destinul românilor transnistreni şi al celor basarabeni, dar şi în destinul românilor de pretutindeni. Acest eveniment are o semnificaţie contradictorie în special din cauza consecinţelor sale imediate, precum şi a celor cu efecte de lungă durată.

Formarea RASSM a însemnat crearea unei statalităţi româneşti (moldoveneşti) acolo unde aceasta nu a existat niciodată – pe malul stîng al Nistrului. Contrar intenţiilor adevărate ale Moscovei, formarea acestei autonomii a contribuit într-o oarecare măsură la conservarea şi emanciparea elementului românesc (moldovenesc) într-o regiune unde acesta, deşi era autohton, se afla în pragul dispariţiei. RASSM, indiferent de atitudinea pe care o manifestăm faţă de acest fapt istoric, a servit drept bază pentru crearea statului moldovenesc contemporan.
Consecinţele pozitive ale evenimentului se sfîrşesc însă aici (de altfel, încerc să vad partea bună a lucrurilor nu fără o doză mare de scepticism).

Pe de altă parte:
După refuzul României de a accepta desfăşurarea unui plebiscit în Basarabia, autonomia moldovenească de pe malul stîng al Nistrului a servit drept pretext pentru raptul teritorial la care a fost supusă România Mare în iunie 1940[Este vorba, în primul rînd, de răpirea de către URSS a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa.]. Lozinca „reunirii fraţilor de pe malul stîng şi malul drept” şi a „reîntregirii RASSM” a fost laitmotivul propagandei sovietice în relaţiile dintre România şi URSS în anii1924-1940.

Delimitarea graniţelor dintre RASSM şi „republica-metropolă” RSS Ucraineană ce s-a făcut în anii 1924-1929[În urma acestor rectificări teritoriale, RASSM s-a „căpătuit” cu cîteva raioane aproape în exclusivitate ucrainene (Balta, Pesciansk şi Krasnookneansk). Din cauza acestei „generozităţi” din partea Kievului, moldovenii – din grup etnic majoritar, au ajuns în minoritate în autonomia unde ei, numai formal, erau naţiune titulară. În acelaşi timp, zeci de localităţi majoritar moldoveneşti din regiune au fost lăsate în afara graniţelor RASSM] a contribuit la accelerarea procesului de deznaţionalizare şi asimilare a românilor moldoveni din Bugo-Nistria.
Impunerea argoului „şantist”, rusificat pînă la grotesc, ca limbă oficială în RASSM a contribuit la crearea unei pseudo-conştiinţe „naţionale” nu numai la românii din stînga Nistrului, dar şi la cei din stînga Prutului. Înstrăinarea între români, care s-a produs în anul 1812, a prins rădăcini adînci după anul 1924.

Crearea RASSM şi plăzmuirea „linghii şî nărodului maldavenesc” au fost nişte acţiuni criminale ale Moscovei îndreptate cu bună ştiinţă împotriva poporului şi statului român. Aceste acţiuni nu au nimic în comun cu „grija” declarată pentru binele „poporului-frate moldovenesc”.

Aşa zisele „eliberări” din anii 1812 („de sub jugul otoman”) şi 1940 („de sub jugul boierilor români”) şi delimitările teritoriale cu „Ucraina-soră” din anii 1924-1929 şi 1940 au dus, în realitate, la etnocidul românilor moldoveni de pe ambele maluri ale Nistrului. Dispariţia lor ar fi permis unirea prin filiera dobrogeană a celor două masive slave (de miazăzi şi răsărit) în unul singur. Scopul geostrategic al acestei acţiuni a fost dezenclavizarea Rusiei spre mările calde prin strîmtorile Bosfor şi Dardanele.

FORMAREA URSS

Formarea RASSM poate fi abordată numai prin prisma creării în anul 1922 a Uniunii Sovietice. URSS a fost un imperiu comunist care l-a succedat pe cel ţarist. De altfel, Imperiul ţarist calificat de către revoluţionarii ruşi drept o „închisoare a popoarelor” a fost, comparativ cu cel sovietic, mult mai liberal şi mai generos cu minorităţile naţionale.
Este destul să amintim că în cei optzeci de ani ai puterii sovietice au trecut în nefiinţă peste patruzeci de popoare şi etnosuri. Aceeaşi soartă ar fi putut-o avea şi celelalte minorităţi naţionale de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice.

image

Basarabia si R.A.S.S.M. (1924-1940)

Anul 1924 a fost unul hotărîtor în ceea ce priveşte recunoaşterea internaţională a regimului sovietic. Hotărîtor – în sensul că blocada internaţională a acestui regim a fost în sfîrşit spartă. „Prima rîndunică” a fost convenţia sovieto-germană de la Rapallo din anul 1922. Aceasta însă nu a avut o importanţă prea mare, deoarece a fost mai curînd o înţelegere între doi actori internaţionali, practic excluşi din relaţiile internaţionale. În anul 1924 puterea sovietică este recunoscută de către Marea Britanie, ceea ce a însemnat o adevărată recunoaşterea pe plan mondial. Or, Imperiul Britanic se întindea pe o suprafaţă de 33 mln. km pătraţi (pe toate continentele populate ale planetei).

Către acest an au avut loc schimbări radicale şi în eşaloanele superioare ale puterii de stat şi de partid sovietice. Lenin, care a condus Rusia Sovietică începînd cu anul 1917, era grav bolnav şi demenţa de care suferea nu-i lăsa nici o şansă de revenire pe arena politică. Alt „părinte-fondator” al puterii sovietice, Leon Troţki (Bronştein), a fost un strălucit orator şi teoretician al revoluţiei permanente, dar, fiind prea încrezut şi cu atitudini de superioritate şi autoritate, a pierdut momentul potrivit pentru a acapara puterea. În prim-plan a apărut Iosif Stalin, alias Djugaşvili, despre care, apropo, în 1917 nu se ştia aproape nimic.

Totuşi, a avut dreptate Lenin cînd a lansat lozinca (unii o atribuie lui Stalin – n. a.) „Cadrele hotărăsc totul!” (în limba rusă: „Kadrî – reşaiut vsio!”). Or, Stalin reuşise să pună mîna pe postul, aparent insignifiant, de inspector cadre şi conducător al aparatului Comitetului Central al PC(b)R. Spre deosebire de Troţki şi Lenin, Stalin nu s-a aflat nici o zi în emigraţie, de aceea cunoştea foarte bine ţara şi poporul pe care i-a condus cu o mînă de fier timp de treizeci de ani.
Folosind abil posibilităţile pe care i le oferea funcţia, Stalin cunoştea punctele slabe ale adversarilor săi. Acest fapt l-a ajutat enorm în lupta pentru putere, declanşată imediat după moartea politică a lui Lenin [Moartea politică a lui Lenin a survenit cu doi ani mai devreme decît cea biologică. Or, în anul 1922, Lenin suferă un insult de pe urma căruia nu şi-a mai revenit]. Fiind un luptător experimentat în acţiuni ilegale, el poseda la perfecţie arta intrigilor şi a luptei din culuare. Stalin a semănat cu iscusinţă germenii invidiei şi ai neîncrederii reciproce între rivalii săi, dînd dovadă de o răbdare [Nu în zadar zicala sa preferată era: „Răzbunarea este un fel de bucate, care sînt deosebit de gustoase doar după ce s-au răcit bine.”] şi un calm de invidiat.

Toate aceste „calităţi” l-au ajutat pe Stalin să vină în anul 1922 în fruntea partidului şi implicit a statului sovietic (după ce Lenin devenise ceea ce psihiatrii numesc „legumă”[Stare vegetativă a pacientului, cînd creierul îndeplineşte doar cele mai elementare funcţii de supravieţuire biologică]). În anul 1922 RSFSR se transformă în „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste” (prescurtat – URSS sau, pur şi simplu, Uniunea Sovietică). Lenin, bolnav fiind, a ocupat doar postul onorific de preşedinte[În limba rusă – „predsedateli”, ceea ce, de fapt, nu prea coincide semantic cu noţiunea de „preşedinte” sau „prezident” în înţelesul actual al cuvîntului] al acestei formaţiuni statale.

În legătură cu rebotezarea RSFSR în URSS apare o întrebare firească: de ce a fost nevoie de o asemenea procedură deloc simplă? Răspunsul rezidă, probabil, în reorientarea politicii externe a statului sovietic. Între anii 1917-1920 mai exista speranţa de a răspîndi ideea revoluţiei mondiale al cărei detonator urma să fie RSFSR. Încercarea de a exporta revoluţia pe vîrful baionetelor [Alt preşedinte comunist (cel al RP Chineze), Mao Zedong, cu o jumătate de secol mai tîrziu a definit această politică prin formula: „Arma este izvorul puterii!” (În limba rusă ea sună – „Vintovka rojdaiet vlasti!” – n. a.)] a suferit însă eşec. Ofensiva Armatei Roşii a fost oprită la Vistula de către legionarii lui Pilsudski. Rebeliunile comuniste din Germania, Ungaria şi ţările apărute pe ruinele fostului Imperiu Rus (Finlanda, Estonia, Letonia şi Lituania) au fost înnăbuşite.

Lenin şi ceilalţi conducători sovietici de partid şi de stat (poate cu excepţia lui Troţki care aşa şi a rămas un romantic al „revoluţiei permanente”) au înţeles că este timpul să schimbe vectorul politicii externe. Puterea sovietică urma să ia un „time-out” (pauză) pentru a-şi vindeca rănile provocate de sîngerosul şi ruinătorul război civil. Refacerea economiei era imposibilă fără investiţii şi utilaje industriale străine. Nici o ţară însă nu dorea să aibă de a face cu un stat pentru care încălcarea dreptului internaţional devenise un mod de-a fi [Se are în vedere încălcarea inviolabilităţii diplomatice (cazurile cu arestul personalului diplomatic românesc în frunte cu ambasadorul României la Petrograd, Diamandi şi atacul asupra consulatului englez), nerecunoaşterea datoriei externe a guvernelor precedente, amestecul în treburile interne ale altor ţări etc]. Brand-ul „RSFSR” devenise prea odios în ochii comunităţii mondiale.

Era absolut necesară o „schimbare la faţă” a regimului sovietic pentru a-i da o tentă de respectabilitate. Soluţia a fost găsită în formarea unui stat federativ conform canoanelor general acceptate. Or, conform constituţiei din anul 1918, RSFSR era proiectată ca o federaţie deschisă tuturor popoarelor şi statelor lumii [Poetul rus apologet al revoluţiei, Vladimir Maiakovski, visa la timpul cînd întreaga lume va deveni un „uriaş cămin proletar” în care fiecare popor va avea colţul său], fapt care nu putea să nu trezească suspiciunile celorlalţi subiecţi ai relaţiilor internaţionale.

Ca urmare a liniei politice îndreptate spre o „retragere temporară a puterii sovietice” (expresia îi aparţine lui Lenin – n. a.) au apărut: NĂP [NĂP – „Novaia Ăconomiceskaia Politika” („Noua Politică Economică”). A fost adoptată de către conducerea sovietică în anul 1921 în scopul relansării economiei prin reintroducerea unor mecanisme ale pieţei libere şi reprivatizarea sectorului mic şi mijlociu al economiei naţionale. Au fost încurajate investiţiile de capital străine sub formă de concesiuni. În locul „rublei sovietice” devalorizate, a fost introdus „cervoneţul” care avea acoperire în aur şi era semiconvertibil] în plan economic şi URSS în plan politic. În rîndurile conducerii sovietice a avut loc o luptă tensionată privind gradul şi tipul de autonomie de care urmau să dispună viitorii subiecţi unionali. Lenin pleda pentru o autonomie statal-teritorială a minorităţilor naţionale. Stalin, care s-a născut în Caucazul multinaţional şi multiconfesional (o adevărată babilonie de neamuri şi religii!) înţelegea prea bine preţul „prieteniei dintre popoare”. El pleda pentru o autonomie naţional-culturală, dîndu-şi perfect seama că federalizarea va duce, mai devreme sau mai tîrziu, la apariţia separatismului.

P. S. Ceea ce a înţeles Stalin cu mai bine de optzeci de ani în urmă, nu vor să înţeleagă nicidecum actualii guvernanţi de la Chişinău care continuă să „împingă”, cu o încăpăţînare demnă de o altă situaţie, ideea federalizării naţional-teritoriale a Republicii Moldova drept soluţie a diferendului nistrean.

image

R.A.S.S. Moldoveneasca (1924-1940)

Autoritatea lui Lenin a tras mai greu la cantar decît pragmatismul şi intuiţia politică a lui Stalin, de aceea conceptul noului stat unional a fost acceptat în formula leninistă. După anul 1922 Lenin s-a retras din viaţa politică, astfel că Stalin a reuşit să-şi impună punctul de vedere, păstrînd „pro-forma” conceptul leninist. El a izbutit să transforme ideea federalismului într-o simplă ficţiune. Or, este binecunoscut faptul că Uniunea Sovietică, cu excepţia ultimilor ani de existenţă, a fost un stat supercentralizat şi supraunitar.

Pentru a proteja acest organism de destrămare, Stalin a presărat URSS cu „mine cu efect întîrziat”, incluzînd în corpul subiecţilor federali naţionali [În pofida declaraţiilor despre „egalitatea tuturor popoarelor şi naţiunilor sovietice socialiste”, subiecţii unionali dispuneau de un grad diferit de autonomie. În descreştere, această ierarhie (asemănătoare cu una feudală) arăta în felul următor: republici unionale – republici autonome – regiuni autonome şi districte autonome. Pînă în anii ’30 existau raioane şi chiar soviete săteşti (echivalentul comunelor noastre – n. a.) naţionale] reprezentanţi ai altor etnii şi confesiuni [Geopoliticianul rus N. Gumilev numea aceste intercalări străine şi duşmănoase prin sinonimul grecesc „xenia”] . Un caz clasic ce ţine de lozinca „divide et imperat” („dezbină şi domină”) a devenit cel al Karabahului de Munte – regiune autonomă populată de armeni creştini ce a fost incorporată în Azerbaidjanul musulman şiit. Asemenea „cai troieni” erau incluşi în componenţa fiecărui subiect naţional-statal al URSS.

Unele popoare de la periferiile naţionale, care aveau „rude” în statele vecine, au avut parte de autonomii de rangul întîi şi doi (republici unionale sau autonome), şi aceasta chiar dacă erau mai puţin numeroase decît popoarele din interiorul ţării. Astfel de statut au obţinut karelii, turkmenii, buriaţii, adjarii (lazii) [Adjarii, numiţi în Turcia “lazi” sînt aceeaşi gruzini care au fost convertiţi la islam în timpul stăpînirii otomane] şi românii moldoveni de pe malul stîng al Nistrului.

„Generozitatea” de care a dat dovadă conducerea sovietică faţă de popoarele de la periferii se explică prin hotărîrea acesteia de a transforma formaţiunile statale în capete de pod pentru expansiunile ulterioare. Lupta pentru „reunirea” sau „eliberarea fraţilor înrobiţi de cealaltă parte a graniţei” (finlandezi, români moldoveni, mongoli, ucraineni, bieloruşi, turkmeni, tadjici, uzbeci, azeri, georgieni etc [În unele cazuri, rudele de peste hotare ale acestor popoare erau mai numeroase decît cele care locuiau pe teritoriul URSS (azerii din Azerbaidjanul iranian, tajicii din Afghanistan, românii moldoveni din Moldova de peste Prut etc)] era un pretext foarte convenabil pentru această politică.

Toate aceste modifcări au fost făcute cu scopul de a demonstra Occidentului că odată cu schimbarea conducerii şi a formei de stat s-a modificat şi politica promovată de regim. Era clar că odată cu înlăturarea exceselor barbare proprii tandemului Lenin-Troţki, politica externă a statului sovietic urma să capete forme mai civilizate. Apusul, fiind tentat de posibilitatea de a obţine profit în urma NĂP, [Noua Politică Economică (abreviatura rusă – NĂP) lansată de Lenin în anul 1921 oferea, printre altele, companiilor străine posibilitatea de a lua în concesie resursele de materie primă ale Rusiei sovietice] a înghiţit momeala şi a renunţat la boicotul şi embargoul asupra URSS.

ROMÂNII MOLDOVENI DE PE MALUL STÎNG AL NISTRULUI

După actul Unirii Basarabiei cu România din anul 1918, pe malul stîng al Nistrului au rămas înstrăinaţi de ţară şi de neam sute de mii de români (de fapt unicii băştinaşi ai acestor locuri). Despre aceasta ne vorbesc numeroase izvoare arheologice, istorice, demografice, toponimice şi de alt ordin.

Numărul românilor din stînga Nistrului a fost întotdeauna calculat cu aproximaţie. Cu toate că au avut loc mai multe recensămînte, acestea nu s-au desfăşurat în baza unui formular unic. Datele prezentate în urma recensămîntului efectuat în regiunile Rusiei [Este vorba de fosta regiune Oceakov, iar mai tîrziu – a guberniilor Novorossia şi Herson în componenţa cărora, rînd pe rînd a intrat Bugo-Nistria], populate de români, nu sînt tocmai veridice. În informaţia referitoare la recensămintele din Podolia [Această provincie istorică cuprindea partea de nord a Bugo-Nistriei (regiunea Moghilăului, oraş „rebotezat” de autorităţile ruseşti în Moghiliov-Podolsk – n. a.)], care pînă în anul 1939 a aparţinut consecutiv Rzecz Pospolita, Austro-Ungariei şi statului polonez renăscut (1918-1939), nu se indica apartenenţa etnică a respondenţilor. Iată de ce decalajul dintre cifrele enunţate de către diferiţi cercetători este atît de mare.

Vechiul Regat [o altă denumire a României în graniţele de pînă la anul 1918 – cuprinde numai Muntenia şi Moldova de la vest de Prut (fără Basarabia şi Bucovina ocupate de Imperiul Rus şi, respectiv, Austria)] a înfăptuit unirea pământurilor româneşti numai în limitele graniţelor recunoscute pe plan internaţional. Ele au fost fixate prin acordurile încheiate în timpul şi imediat după terminarea Primului Război Mondial [este vorba de acordul cu Antanta din anul 1916 şi hotărîrile Convenţiei de Pace de la Paris din anul 1920 vizavi de noile hotare ale României].

În România Mare au fost incorporate acele regiuni care, din punct de vedere istoric şi politic, au făcut parte din una dintre vechile formaţiuni statale româneşti (Moldova, Transilvania şi Muntenia).

Or, deşi Bugo-Nistria se include în arealul de etnogeneză a poporului român, din punct de vedere politic ea nu a fost o parte a formaţiunilor statale sus-menţionate. Este adevărat că boierii şi domnitorii moldoveni au stăpînit moşii pe malul stîng al Nistrului, însă numai cu titlul de feudă. Ei erau vasali ai regelui polonez sau ai sultanului turc, care pînă la momentul cuceririlor ruseşti, erau suzerani ai acelor regiuni.

Continuitatea românească pe acest teritoriu (pe care unii domnitori moldoveni l-au numit „Moldova noastră de peste Nistru”) este un fapt cert, deşi foarte disputat de către istoricii care servesc interesele politice ale Rusiei şi Ucrainei.
Primii cercetători ruşi şi sovietici au recunoscut primogenitura românească în această regiune, dar, sub presiunea cercurilor politice aflate la cîrma Rusiei, şi-au rectificat între timp poziţiile.

Printre cele mai reprezentative lucrări în acest sens le putem menţiona pe cele semnate de V. F. Şişmariov -„Romanskie poselenia na iughe Rossii” („Aşezările romanice în regiunile de sud ale Rusiei”), M. V. Serghievski -„Moldavskie ătiudî” („Studii moldoveneşti”) şi „Materialî dlia izucenia jivîh moldavskih govorov na territorii SSSR” („Materialele pentru cercetarea graiurilor vii moldoveneşti de pe teritoriul URSS”) din culegerea „Ucionîe zapiski” a Institutului de Limbă şi Literatură, vol. I.

O altă lucrare importantă este „Narodonaselenie Bessarabskoi oblasti i levoberejnîh raionov Pridnestrovia” (Populaţia Basarabiei şi a raioanelor de pe malul stîng al Nistrului) a lui V. M Kabuzan ş. a. Un aport deosebit de valoros la fundamentarea teoriei autohtonismului românesc în Bugo-Nistria a fost adus de către istoricul român I. Nistor („Românii Transnistrieni”).

Printre principalele argumente aduse în sprijinul primogeniturii româneşti în Bugo-Nistria am putea enumera următoarele:
– Teritoriul Bugo-Nistriei a făcut parte din arealul de habitat al triburilor geto-dacice (tirageţii) care au fost, după cum se ştie, elementul constitutiv primar al poporului român. Vestigiile arheologice ale davelor (aşezări fortificate) geto-dacice se întîlnesc pe întreg teritoriul Bugo-Nistriei. Este binecunoscut şi faptul că Bugul de Sud a constituit graniţa de Răsărit a Regatului lui Burebista.

– După cucerirea romană a Daciei (dacă e să fim mai exacţi, doar a jumătăţii de Sud-Vest a acesteia), teritoriul Bugo-Nistriei a rămas populat de geto-daci (aşa zişii „daci liberi”). Cu toate că ei nu au fost supuşi de romani, totuşi din punct de vedere economic şi cultural aceştia au intrat în orbita „Pax Romana” („Lumii Romane”).

– Dacii liberi au fost şi ei romanizaţi la fel ca şi confraţii lor din Dacia Traiană, formînd către începutul „Marii Migraţiuni a Popoarelor (sec. III după Hr.) o nouă comunitate etnico-lingvistică – poporaţia daco-romană. Aceasta, incluzînd unele elemente străine (slave, germanice ugrice şi turanice) care au pătruns în spaţiul Carpato-Danubian în procesul migraţiunilor, a evoluat în poporul român vechi, cunoscut în Europa Medievală sub denumirea de volohi sau valahi.

– Letopiseţele vechi ruseşti îi identifică drept „bolohoveni” şi „brodnici”. Arealul lor de răspîndire a fost foarte larg, cuprinzînd regiunile cunoscute sub denumirea de Galiţia, Podolia şi Volînia care actualmente fac parte din Ucraina.
În timpul invaziilor popoarelor migratoare populaţia veche românească se retrăgea la adăpostul munţilor şi al codrilor, iar în perioadele de acalmie relativă revenea în zonele de cîmpie (teoria „pulsaţiilor” sau „flux-reflux”).
Fiind un popor de agricultori şi crescători de vite, vechii români ocupau văile rîurilor, lăsînd dealurile şi stepa cuceritorilor nomazi care se ocupau în exclusivitate de creşterea vitelor. Bugo-Nistria, din punct de vedere al reliefului şi al condiţiilor natural-climaterice, reprezintă o copie aproape fidelă a interfluviului pruto-nistrean, Nistru fiind o axă ideal centrată a acestui teritoriu.

– Românii vechi, siliţi fiind de circumstanţe (invaziile nomazilor), duceau un mod de viaţă seminomad. Iată de ce aşezările lor nu erau alcătuite din construcţii capitale, ei fiind gata în orice moment să se refugieze cu tot cu avut şi cu vite la adăpostul codrilor sau al munţilor. Lăcaşele lor de cult prezentau mici bisericuţe [Românii vechi au fost unul dintre primele popoare creştine din Europa şi mai mult decît atît – unul dintre puţinele care au adoptat creştinismul nu în urma unui decret imperial, ci absolut benevol] de campanie cu pereţi de nuiele unse cu lut, ce puteau fi montate uşor şi transportate.

După anexarea acestor teritorii la Imperiul Rus, populaţia localnică au purces la construirea unor aşezări mai trainice şi de durată. Iată de ce majoritatea satelor româneşti din Bugo-Nistria sînt atestate documentar abia la sfîrşitul secolului al XVII – lea – începutul secolului XVIII.

Este cert faptul că populaţia ruso-ucraineană a venit în aceste teritorii cu mult mai tîrziu decît cea românească. Nici chiar în anii de maximă extensiune teritorială a Rusiei Kievene [Stat medieval timpuriu al slavilor de răsărit care cuprindea teritoiul dintre versanţii de nord ai Carpaţilor şi Marea Baltică. Contrar afirmaţiilor istoricilor ruşi şi ucraineni, teritoriul dintre Siret şi Nistru nu a făcut parte din Rusia Kieveană, după cum nici tiverţii şi ulicii nu au fost slavi. Cronicarul Nestor (autorul celui mai vechi letopiseţ rusesc „Povesti vremennîh let” – „”Povestea vremurilor de demult”) vorbeşte despre tiverţi ca despre nişte traducători sau cunoscători ai mai multor limbi („tolmaci”) şi nu ca despre „ruşi” („rusici”), precum i-a numit pe ceilalţi slavi de răsărit], stepele situate mai la sud de Kiev [În izvoarele ruseşti stepele din bazinul de nord al Mării Negre au purtat denumirea de „Dikaia Stepi” („Stepa Sălbatecă”)] nu au fost incorporate în acest imperiu medieval timpuriu, ele fiind fieful nomazilor migratori (pecenegi, oguzi, kumani şi, în sfîrşit, tătari).

Sicea Zaporojană, apărută în secolul XVI, nu ar trebui luată în considerare, deoarece era mai degrabă un „Komintern” care îi reunea pe tîlharii de toate naţionalităţile şi confesiunile din regiune. A vorbi despre această „volniţă” a piraţilor de uscat ca despre o formaţiune statală slavă (rusă sau ucraineană – nu are importanţă) ar fi tot atît de absurd ca în cazul cînd ai numi coasta piraţilor din Jamaica drept o formaţiune statală engleză.

În perioada cuprinsă între secolele XV-XVIII, Bugo-Nistria a fost împărţită între statul polono-lituanian (Rzecz Pospolita) şi Hanatul Tătarilor din Crimeea. Partea de nord era în componenţa voievodatului polonez Braţlav (Podolia), iar cea sudică – a Hoardei Edisan. După anexarea Hanatului din Crimeea la Rusia, acest teritoriu s-a numit „Ucraina Hanului”şi a rămas sub suzeranitatea otomană pînă în anul 1792.

În acest răstimp, populaţia sedentară a fost alcătuită, preponderent, din moldoveni. Despre aceasta ne vorbesc majoritatea documentelor timpului. Principalul port şi oraş al regiunii, Ani-Kale, era cunoscut mai mult sub numele românesc de Vozia.

Magnaţii polonezi au adus în Podolia ţărani ucraineni de pe moşiile lor situate mai la nord. Populaţia românească aşa şi nu a putut fi aservită, fiind pentru Rzecz Pospolita şi magnaţii polonezi o sursă de recruţi pentru cavaleria uşoară.
Din păcate, în toată perioada stăpînirii polono-lituaniene, în regiune nu s-a desfăşurat vreun recensămînt ce ar fi indicat apartenenţa etnică a locuitorilor.

Din acest considerent cercetătorii nu pot estima, nici măcar aproximativ, procentul populaţiei româneşti. Colonizarea slavă (ruso-ucraineană) a Bugo-Nistriei a început abia după anexarea acestui teritoriu la Rusia în anul 1792. În acel moment, din cei 23.743 de locuitori ai regiunii Oceakov, aproape jumătate dintre ei (circa 49%) erau români moldoveni, alcătuind majoritatea în 39 din cele 64 de localităţi înregistrate la acel timp. Trei localităţi aveau o populaţie mixtă. Aşadar, moldovenii alcătuiau cel mai numeros grup etnic din regiune, căci cealaltă jumătate avea o componenţă foarte pestriţă, fiind compusă din armeni, greci, evrei, turci, tătari, ucraineni, ruşi şi alte naţionalităţi.
Aceste date statistice sînt prezentate de către cercetătorul rus V. M. Kabuzan în lucrarea „Narodonaselenie Bessarabskoi oblasti i levoberejnîh raionov Pridnestrovia” (Populaţia Basarabiei şi a raioanelor de pe malul stîng al Nistrului, p.58-60) publicată la Chişinău în anul 1974.

DOSARE ISTORICE. BOLSEVICII INVENTEAZA Republica Sovietica Socialista Autonoma “Moldoveneasca”

Cum a început Transnistria?

La 1 octombrie 1920, un anume T. Stavţev, comandantul grănicerilor sovietici de pe Nistru, emitea o ordonanţă pentru locuitorii din Transnistria. Sovieticii se înstăpâneau din ce în ce mai zdravăn şi balanţa războiului civil din Ucraina începea să încline spre Moscova.
Iar tovarăşul Stavţev închidea frontiera de pe Nistru, de la Dubăsari până la Moghilev-Podolsk cu următoarele cuvinte: „Frontiera română este închisă. Orice treceri peste frontieră sunt oprite sub ameninţarea responsabilităţii după legile din timpurile militare revoluţionare”.
Nu prea există multe îndoieli asupra a ceea ce înţelegeau sovieticii prin „legile din timpurile militare revoluţionare” – o judecată sumară şi un glonț în ceafă.

Acelaşi tovarăș Stavţev ordona populaţiei „de pe malul Nistrului, precum şi în regiunile vecine cu malul râului, cu case ale căror ferestre au vedere înspre România, de a închide obloanele ferestrelor sau de a împiedica ca lumina să filtreze în afară, astupând ferestrele prin vreo bucată de stofă oarecare”.

Era anul 1920 şi sovieticii nu apucaseră încă să-şi dezvolte tehnicile de închidere a frontierelor, abia erau la începutul experimentelor. O bucată de stofă trebuia să fie de ajuns pentru ca din România să nu se mai vadă nimic de pe malul stâng al Nistrului.

Construirea raiului pe pământ conform ideologiei bolşevice se făcea hoţeşte, la adăpostul întunericului. Restul ordonanţei tovarăşului Stavţev se referă la modalitatea de efectuare a percheziţiilor în casele civililor (altă manie de-a sovieticilor de a se ascunde după cuvinte, percheziţiile nu erau altceva decât jafuri practicate de soldaţii roşii).
Nu în ultimul rând, Stavţev ordona ca toţi civilii care ar fi refuzat bancnotele sovietice „să fie arestați şi dați în judecata Tribunalului revoluţionar, ca inamici ai Guvernului sovietic, iar averea lor va fi confiscată”.

Pe scurt, tovarăşul Stavţev stabilea în câteva rânduri ale unei ordonanţe militare susţinută de puşti şi mitraliere viitorul câtorva sute de mii de români din stânga Nistrului: blocajul total pentru orice fel de relaţie cu România, jaful fără pedeapsă şi impunerea monedei sovietice.

După declaraţia din 3 august 1923 a Guvernului Sovietic privind nationalităţile şi libera folosire a limbii materne şi ca urmare a tendinţelor hotărâte de ucrainizare, la 3 septembrie se întrunesc la Balta delegaţii satelor româneşti.
Ucrainienii au făcut opoziţie la organizarea unei republici autonome.
Şi totuşi în 12 octombrie 1924 se crează Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească în cadrul Ucrainei, capitală fiind Balta, iar din 1928 Tiraspolul cu graniţa vestică fixată declarativ pe Prut. La Bârzula în aprilie 1925 Congresul Pan-Moldovenesc a fixat graniţele şi Constituţia recunoscută de ucrainieni la 10 mai.

Cu o suprafaţă , in 1934, de 8.434 km2 şi o populaţie de 615.500 locuitori din care 80% români, noua republică cuprindea raioanele: Balta, Bârzula, Camenca, Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol; a fost creată pentru a aţâţa pe nemulţumiţii din Basarabia. Vintilă Brătianu considera cu luciditate că ,,crearea unui stat român între Rusia şi noi” va permite dezvoltarea în URSS ,,a unei vieţi naţionale româneşti”.

Tiraspolul în alfabet latin

Moştenirea lăsată de ţarism era înfiorătoare: populaţia agramată, şcoli de limbă maternă lipsă, conştiinţa naţională stinsă, oamenii în mare parte neştiind de unde se trag şi cine sunt, limba la condiţia de limbă păsărească.

Demn de menţionat că în RASSM i s-a spus limbii pe nume după cum reiese din paginile săptămânalului ,,Plugarul roşu” din 21 august 1924 (ce apărea din 1 iulie): ,,s-a hotărât ca în şcoale, case şi în aşezăminte de cultură românească să se întrebuinţeze limba românească”.

Au funcţionat 145 şcoli româneşti gimnaziale, 18 şcoli româneşti de rang liceal, institut agronomic, unul pedagogic şi politehnică, cu o populaţie şcolară românească totală de 24.200 din care 800 studenţi.
Din 1933 se introduce alfabetul latin. Apar publicaţii cum ar fi: ,,Plugarul roşu”, ,,Moldova Socialistă”, ,,Comsomolistul Moldovei”, ,,Moldova literară”, ,,Octombrie”, ,,Scânteia leninistă”.
Mai existau staţie radio la Tiraspol, Corul de Stat ,,Doina”, teatrul de stat şi secţie română la Şcoala teatrală din Odessa, institut de cercetări ştiinţifice şi tânăra republică avea un Congres General al Sovietelor, parlament local, guvern şi chiar un preşedinte de republică.

Revenirea la ,,limba moldovenească” s-a făcut cu puşca

În 1937 însă, intelectualitatea din RASSM a fost acuzată că a făcut jocul duşmanului de clasă şi exterminată în mod barbar, Incepând cu întregul guvern al republicii şi terminând cu inimoşii scriitori transnistrieni între care: Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrâncea, Nistor Cabac.

Atrocităţile staliniste au mers până acolo încât în satul lui Toma Jalbă (Butor-raionul Grigoriopol) au fost împuşcaţi 167 bărbaţi din cei 168.
Datorită colectivizărilor forţate şi închiderii bisericilor (încheiată în 1938) a avut loc un adevărat exod peste Nistru atât de intens încât a fost nevoie de un lagăr pentru refugiaţii transnistrieni, iar numărul intelectualilor originari de dincolo de Nistru ajunsese atât de mare încât la Chişinău, Cluj şi Iaşi, apar reviste ale acestora: ,,Tribuna românilor transnistrieni” condusă de Şt. Bulat, ,,Transnistria” redactată de Ilia Zaftur, respectiv ,,Moldova Nouă” redactată de N.Smochină.

Grănicerii ruşi trăgeau fără milă în cei pe care îi descopereau trecând Nistrul. Astfel de evenimente erau obişnuite, însă la 23 februarie 1932 a fost un adevărat masacru fiind ucişi 40 de bărbaţi, femei şi copii, fiind un subiect de discuţie în parlament şi în presa internă şi internaţională.

Înainte de 28 iunie 1940 şi în zilele următoare se vorbea despre reunirea noilor teritorii dintre Prut şi Nistru cu RASSM.
Agenţia RATAU transmitea din Balta despre mitingul consacrat susţinerii ,,întrunirii poporului basarabean cu poporul RASSM.”
Ecouri ale intenţiei CC al PC din URSS din 11 iunie 1940 se regăsesc în paginile Moldovei Socialiste din 13 iulie 1940: ,,cu mare bucurie am aflat noi că Sovietul Comisarilor Poporului din CC al PC Unional au susţinut rugămintea organizatorilor Moldovei şi au intrat cu propunere în Sovietul Suprem al URSS de a întruni locuitorimea Basarabiei cu locuitorimea RASSM şi organiza Republica Confederativă SSM”.

Kremlinul comandase culegerea de date în vederea luării hotărârii privind structura administrativ teritorială a RSSM. Un asemenea raport datat la 15 iulie 1940 şi semnat A.Scerbacov care ţinând cont de considerente etnice, istorice, economice, propune pe lângă cedarea dintre judeţele basarabene doar a Hotinului (care împreună cu Cernăuţiul să aparţină Ucrainei), iar din RASSM să cedeze Ucrainei doar raioanele Balta şi Pesceansc. Viitoarea Moldovă urma să aibe 5 regiuni: Bălţi, Chişinău, Bender, Akkerman şi Tiraspol cu raioanele Ananiev, Valea Hoţului, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Codâma, Cotovsc, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol şi Cerneansc). Regiunea Tiraspol ar fi avut 518.385 locuitori.

Conducerea fostei RASSM propune şi ea cedarea către Ucraina pe lângă Bucovina de Nord doar a Hotinului, Ceţătii Albe şi Chiliei, iar de la est de Nistru să fie cedate doar raioanele Codâma, Balta şi Pesciana.

Sfâşierea Transnistriei

Kievul însă, prin preşedintele Sovietului Suprem al Ucrainei, M.Greciuha cerea la 22 iulie 1940 ca Ucrainei să-i revină pe lângă Bucovina de Nord, Hotin, Akkermann, Chilia şi a Ismailului, Bolgradului şi a opt din raioanele RASSM (Codâma, Balta, Pesciana, Ananiev, Valea Hoţului, Ocna Roşie, Cerneansc, Kotovsk).
Deşi în urma analizării propunerilor Ucrainei şi RASSM, A.Gorkin, secretar al prezidiului Sovietului Suprem propunea lui G.Malenkov secretar al CC al PCUS să se adopte varianta RASSM, în 2 august 1940 Sovietul Suprem a adoptat legea formării RSSM în varianta propusă de Ucraina.

La 10 mai 1941 se respingeau demersurile cetăţenilor din următoarele localităţi transnistriene de a trece din componenţa Ucrainei în componenţa Moldovei: Timcov (raionul Codâma) Stanislavca (raionul Kotovsc), Culmea Veche ( raionul Kotovsc), Grebenichi şi Slaveano-Serbca ( raionul Grosu) şi dau curs doar cererilor satelor Doroţcaia Nouă şi Sadovo (raionul Ocna Rosie). Iată câteva din numele localităţilor din fosta RASSM care treceau la Ucraina: Lunga, Hârtop, Visterniceni, Borş, Dabija, Carleşti, Şerpa, Culmea Veche şi Nouă (raionul Bârzu); Valea Hoţului, Tocila, Grecu, Perişori, Handrabura, Şalpani (raionul Nani); Păsat, Holmu, Pârlita, Păsăţel, Mironi, Bănzari, Bursuci, Moşneanca, Raculova, Herbina (raionul Balta), Budăi, Buza, Strâmba, Broşteni, Slobozia, Buchet, Timcău, Ploţi, Şerbi (raionul Crutâi); Ocna Roşie, Clăveni, Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Coşari, Dihori, Mironi, Slobozia, Dubău, Ţâbuleanca, Sahaidac, Topala, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta, Mălăieşti, Ilie, Brânza, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roşie). Multe din numele românesti vor fi schimbate: Bârzu în Kotovsk, Mărculeni în Dimovka, Voloşca în Pisariovka, Întunecata în Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hoţului în Dolinskoie, Mălai în Karataevka, Urâta în Elenovka etc.
Numele moldovenilor au fost ucrainizate, şi ele: Sandu, Rusu, Buzatu, Cherdevară au devenit peste noapte: Sandulenko, Rusulenko, Buzatenko. Kerdevarenko.

După 12 ani de la ordonanţa lui Stavţev,despre care am vorbit, refugiaţii transnistreni îi înmânau lui Pan Halippa la 30 mai 1932, o scrisoare în care dezvăluiau ce se întâmpla în Transnistria sovietizată, la adăpostul obloanelor trase şi sub ameninţarea armelor. Câteva fragmente din această scrisoare merită reproduse, doar pentru a vedea actualitatea lor: „Vicisitudinile istoriei au vrut ca aceşti români să fie înglobaţi în Uniunea Sovietică, iar începând din anul 1924 să fie destinaţi de către guvernanţii acelei Uniuni pentru a forma o pepinieră pentru creşterea şi cultivarea unei noi generaţii de români comunişti, cu scopul de a-i arunca apoi în momentul oportun în contra fraţilor lor din Statul Român, distrugerea căruia Uniunea Sovietică o urmăreşte.
Această pepinieră poartă denumirea de „RASSM”, sau „Republica Moldovenească”, cu capitala provizorie Tiraspol.

Potrivit scopului urmărit, Sovietele au înfiinţat şcoli moldoveneşti, în care se predau copiilor moldoveni doctrinele comuniste într-o limbă stâlcită moldovenească de către profesori, adunături de ocazie, căci moldoveni pentru acest scop nu pot găsi”.

image

Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM). Cronologii (1918 – 1940)

1918, 27 martie. Sfatul Ţării votează Unirea condiţionată a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabiei) cu România. Rezultatul votului deschis: 86 pentru, 3 contra, 35 abţineri, 13 deputaţi lipsă
1918, 22 aprilie. Prin decret regal este promulgată Legea cu privire la guvernarea Basarabiei, care prevedea unirea legislativă şi administrativă a regiunii cu România.
1919, 29 decembrie. Parlamentul României ratifică legile privind includerea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei în componenţa României.
1920, 28 octombrie. Plenipotenţiarii Marii Bretanii, Franţei, Italiei, Japoniei, Principalelor puteri aliate şi României semnează la Paris Tratatul privitor la unirea Basarabiei cu România, prin care părţile contractante recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei. Tratatul însă nu a intrat în vigoare deoarece nu a fost ratificat de Parlamentul Japoniei. Tratatul nu a fost recunoscut de SUA, Rusia Sovietică şi Ucraina, ultimele două l-au contestat printr-o declaraţie guvernamentală.
1924, 12 octombrie. Formarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti.
1925, 23 aprilie. Adoptarea Constituţiei Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti.
1928. La Chişinău se dezveleşte monumentul lui Ştefan cel Mare, operă a sculptorului Al. Plămădeală.
1929, 9 februarie. Semnarea la Moscova a Protocolului cu privire la punerea anticipată în vigoare a pactului Kellogg-Briand. M. Litvinov, comisarul norodnic pentru afacerile externe al URSS, a declarat că URSS continuă să considere Basarabia drept teritoriu ocupat.
1932, 2 februarie. Prin decizia Comitetului regional moldovenesc de partid al PC (b) din Ucraina limba moldovenească trece la grafia latină.
1935. Au fost aduse din URSS la Iaşi rămăşiţele pământeşti ale marelui cărturar, Dimitrie Cantemir reînhumate în cripta de la Biserica “Trei Ierarhi”.
1938, 6 ianuarie. Adoptarea Constituţiei Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti.
1938, 10 februarie. În România s-a produs lovitura de stat, fiind instaurat regimul dictaturii regale. Este dizolvat Parlamentul şi sunt interzise partidele politice.
1938, 27 februarie. Adoptarea noii Constituţii a României.
1938, 27-28 februarie. Comitetul regional moldovenesc de partid al PC (b) din Ucraina interzice utilizarea grafiei latine pe teritoriul RASSM, substituind-o cu cea chirilică.
1938, 13 martie. Hotărîrea Sovietului Comisarilor Poporului al URSS privind studierea obligatorie a limbii ruse în instituţiile de învăţămînt mediu şi mediu special din republicile unionale.
1938, 13 august. Prin decret regal Basarabia, sub aspect administrativ-teritorial, este divizată în patru judeţe: Nistrean, Suceava, Prut şi Dunărea de Jos.
1939, 23 august Semnarea, la Moscova, a Tratatul sovieto-german de neagresiune (Pactul Ribbentrop – Molotov). Protocolul adiţional secret recunoştea interesul sovietic pentru Basarabia şi Bucovina de Nord
1940, 28 iunie. În urma ultimatelor sovietice din 26-27 iunie România cedează şi evacuează Basarabia şi Bucovina de Nord, unde se instaurează regimul politic sovietic.

Comentarii

Marius Lister

Marius Lister

Economist si jurnalist de investigatie, pasionat de istorie si geopolitica. Sunt moldovean nascut in Iasi si patriot roman. Imi doresc ca toti romanii sa traiasca intr-o singura tara, unita. Imi iubesc tara, oamenii ei si pe Dumnezeu!...

Ultimele articole