O carte pentru Moldova care începe în China (Fragment din cartea ”Înapoi, pe Drumul Mătăsii”)

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Cartea „Înapoi, pe Drumul Mătăsii!” trebuia să fie ultima dintr-o trilogie despre cei 20 de ani de independenţă. Am început să o scriu, ca şi pe celelalte două, încă din ziua în care Republica Populară Chineză a luat decizia de a stabili relaţii diplomatice cu Republica Moldova.

Acum 20 de ani, pregăteam pentru mass-media chineză varianta finală a unui interviu ce a anticipat vizita oficială a primului preşedinte al ţării în China. Comunişti sadea, liderii de atunci ai Moldovei aveau frică patologică de etichetări. Orice declaraţie de susţinere pentru cursul politic al Republicii Populare Chineze, care edifica socialismul cu particularităţi chineze sub conducerea Partidului Comunist, avea să fie luată în furci în forurile europene şi peste ocean dar, înainte de orice, în stradă.

Trăiam timpuri tulburi când Moldova era purtată de vânturile politice ca o scamă, iar lumea deschisă a lui George Soros întârzia să ne primească, cu toate că acest excelent autor de bestseller-uri politico-economice şi finanţator-filantrop miliardar a avut vreo câteva întrevederi cu conducerea de vârf anume în acest subiect.

Totuşi, motivele de bază au fost altele. Primul constă în faptul că atunci China nu avea performanţele economice de răsunet, care au devansat capitalismul de tip occidental. Avea în spate 2000 de ani de tradiţii şi un popor, genialitatea căruia a fost pusă în valoare de către un Partid-Naţiune, termen folosit de mine ca sinonim pentru Partidul Comunist Chinez. Al doilea motiv ţine de războiul informaţional constant nedeclarat, purtat de presa occidentală împotriva Chinei, la sugestia celor care stau pe sacul cu bani. Actualmente deficitul de informaţie veridică a fost lichidat datorită Internetului, care a devenit tribună a Partidului Comunist Chinez, dar şi datorită amplei reforme politice ce se desfăşoară gradual în China. Exploram adevărul din două surse – una occidentală şi alta chineză, etalon servindu-mi fapta concretă, dar nu vorba.

Uşor explicabilă decizia mea de a începe cu ultima carte. Am deplina convingere că, după 20 de ani de eşecuri, noi, un popor necăjit, avem nevoie de o istorie de succes pe care trebuie să o urmăm. Asta după ce, în anul 1996, eram declaraţi lideri printre statele CSI în promovarea reformelor democratice de nimeni alţii decât de preşedintele american Bill Clinton, de către factori decizionali ai FMI şi ai Băncii Mondiale. Acum, iată, am ajuns un stat cu un viitor incert, aprecierea aparţinând chiar celor care ne-au pus cununa de lauri pe cap.

Capacitatea poporului de a se schimba este unicul rezultat al tranziţiei occidentale a Moldovei. Dar schimbarea, potrivit absolutei majorităţi, s-a produs în rău. În consecinţă, rezultatul nu foloseşte la nimic în condiţiile în care nu avem o idee naţională pozitivă asupra momentului traversat de omenire, numit globalizare.

Pentru noi globalizarea înseamnă UE, dar acolo nu vom fi primiţi decât peste câteva decenii. Cui îi place, însă, să fie naţiune de calitatea a doua? Cui îi place să ştie că va muri fără să-şi vadă visul cu ochii? În ultimă instanţă, cine oferă garanţii că UE va exista peste cinci ani?

Am scris trei ani această carte după două vizite în China. Fiecare capitol al ei începe cu o maximă sau un proverb chinez care vor înlesni înţelegerea textelor. De regulă, scriu foarte repede. În cazul acestei cărţi, însă, am citit extrem de mult, judecând la rece cele văzute. Apoi, după o perioadă de gestaţie, am comparat cele scrise cu adevărul din trei surse – chineză, americană şi europeană. Am trecut totul prin experienţa mea de reporter, comentator politic şi purtător de cuvânt ca să obţin adevărul unei cărţi cu un titlu – manifest: „Înapoi, pe Drumul Mătăsii!”

Până a începe călătoria pe Drumul istoric al Mătăsii înapoi, în China, precizez că nu am acceptat nicio intervenţie în text. Fiind la curent cu faptul că nu-mi vând convingerile, actuala conducere de vârf a preferat să tacă filosofic. Mai sper că ideea naţională a renaşterii noastre după modelul şi experienţa chinezilor va găsi răsunet în sufletele lor nobile, dornice de democraţie comprehensivă. Măcar şi din raţiunea că SUA şi Rusia, partenerii noştri strategici, de mult timp învaţă lecţiile chineze şi nu se feresc să spună acest lucru deschis întregii lumi.

Drumul Mătăsii, un drum al civilizaţiilor

Popoarele au început să bătătorească Drumul Mătăsii încă în China Antică. Nevoia de comunicare şi de implicare în jocurile schimbului au fost atât de puternice, încât Drumul Mătăsii a început să străbată Asia Centrală, Asia de Sud şi Asia de Vest, Europa şi Africa de Nord. A fost supranumit „Drumul Mătăsii”, fiindcă negustorii transportau pe el mii de metri de mătase chineză. La schimburile comerciale participau sute de naţionalităţi. Mătasea cumpărată de la un chinez, trecea din mână în mână, până a ajunge la palatul regelui Imperiului Roman. Potrivit documentelor antice din China, nucile, morcovul şi piperul au fost aduse din Vest. Înapoi au fost duse produsele şi tehnicile chinezeşti: mătasea, viermii de mătase, hârtia, tiparul, obiectele din porţelan, praful de puşcă şi busola, ultimele având o contribuţie esenţială asupra civilizaţiei şi, din nefericire, la distrugerea ei, dacă ne gândim la praful de puşcă, folosit de colonişti pentru a-i extermina pe chinezi.

Odată cu deschiderea Chinei către lume, redeschiderea Drumului Mătăsi în ambele sensuri devine o stringentă necesitate a Europei. UNESCO a lansat un program de culturalizare a popoarelor, apreciind Drumul Mătăsii ca pe un catalizator al schimburilor dintre Est şi Vest, al dialogului constant între statele lumii în numele păcii.

Pe 14 decembrie 2005, ca urmare a ratificării de către Parlament a documentelor de aderare, Chişinăul a început să plătească anual câte 50 de mii de Euro cotizaţii pentru participarea la Programul TRACECA, care presupune refacerea istoricului Drum al Mătăsii. Programul este o componentă a planului de finanţare TACIS al Comisiei Europene vizând asistenţa necesară pentru statele din CSI în aspiraţiile lor spre o independenţă politică şi economică prin crearea coridorului Europa – Caucaz – Asia.

Informaţiile de ultimă oră denotă că implicarea economică şi financiară a Chinei în acest program va fi una activă. Deja se poartă negocieri cu importante companii chineze în vederea edificării infrastructurii Drumului Mătăsii.

Acesta este un argument în plus pentru a ne familiariza şi a prelua experienţa chineză, făcând abstracţie de dogmele ideologilor din Vest care se conving tot mai mult că democraţia de tip occidental nu este staţia terminus a omenirii. La edificarea unei noi democraţii putem fi şi noi participanţi nemijlociţi dacă vom înţelege că sarcina noastră primordială este de a învăţa. Aşa după cum a învăţat China de la toate ţările lumii şi continuă să facă cu multă tenacitate acest lucru, fiind deja capabilă să dea altora lecţii ca un profesor excelent.

I. DRUMUL GREU CĂTRE CASĂ

Învăvăm pentru a supravieţui

În faţa părinţilor nu spune o vorbă de ocară nici măcar unui câine.

Nu este uşor să te referi la trecutul unei ţări precum este Moldova. Mai ales dacă ai trăit în trecutul ei imediat, dacă ţi-ai făcut iluzii că ea va fi primită în rândul noilor democraţii, fiindcă a fost discipolă silitoare a „partenerilor strategici sau de dezvoltare”, după cum se exprimă bombastic unii lideri de la noi.

De doi ani încerc un soi de bucurie, soră cu speranţa realizării unui vis. În momentul în care credeam că păşim cu siguranţă în hăul negru ca stat şi eram gata să susţin că nimeni nu aprinde o luminiţă la capătul tunelului, am văzut acolo câteva semnale clare.

Semnalele erau date dintr-o lanternă, care are la origine un model egiptean. Lanterna se aprinde de Ramazan. Modelul lanternei a fost perfecţionat în China. Este exportat în toate ţările arabe.

Musulmanii sunt foarte meticuloşi când e vorba de un obiect de cult. Ei, totuşi, au acceptat modelul chinezesc al lanternei ca pe unul mai bun decât al lor, moştenit din moşi-strămoşi.

Am adus un exemplu clasic al globalizării, al imperioasei nevoi de a învăţa unul de la altul pentru a supravieţui la începutul acestui mileniu furtunos.

Nu sunt primul care susţine că avem în persoana Chinei un globalizator. Sunt, însă, primul care, după două vizite în China, supun unei analize atente calea parcursă de această ţară din perspectiva preluării modelului de către Republica Moldova. Anume aceste călătorii au menţinut constant interesul meu pentru evoluţia Chinei, determinându-mă să citesc mii de pagini scrise atât de chinezi, cât şi de străini despre un mare popor, calificativul principial al căruia este, în definitiv, UMANIST.

Deng Xiaoping, părintele reformei chineze, care a trăit în tinereţe în Franţa, s-a convins că umanismul este un curent european asemănător cu filosofia chineză. Potrivit acestei filosofii, oamenii se nasc conectaţi sufleteşte. Veţi fi surprinşi să aflaţi că şi noi suntem la fel. Pe timpuri, când o familie tânără începea să construiască o casă, tot satul venea la clacă.

Pentru mine, care cunosc istoria acestei ţări, era extrem de important să găsesc soluţiile pentru eradicarea sărăciei din Moldova, eliminarea conflictului transnistrean şi ridicarea considerabilă a standardelor de viaţă ale populaţiei, astfel ca să nu ne fie ruşine să spunem în ce ţară trăim.

Explorări în necunoscut

Zidul nu e durabil dacă e clădit din pietre rotunde.

China rămânea staţia terminus a căutărilor mele. Parcă ştiam multe despre ea. Însă, a trebuit să ajung acolo ca să pun mâna drept inimă şi să recunosc franc: „Nu ştiu nimic despre China!” Aşadar, acum jumătate de an, mă deplasam pentru a doua oară în China. Prima escală am făcut-o în aeroportul internaţional Ataturk din Istanbul.

Nu am fost surprins când în fumuar, unde, de regulă, îţi găseşti prieteni imediat, am fost întrebat de un neamţ „da dincotro şi unde”, vorba fabulei. I-am spus cu legitimă mândrie încotro plec. M-a privit cu nedumerire. Apoi mi-a spus că şi el a avut ocazia să călătorească în China, dar a renunţat, fiindcă acolo există dictatură şi sunt încălcate drepturile omului.

Întrucât mă deplasam în China pentru a definitiva ideile unei cărţi, scrise deja în proporţie de 70 la sută, o carte despre succesele acestui popor în edificarea socialismului cu particularităţi chineze, despre filosofia lui de viaţă, l-am contrazis. Am adus argumente, detalii asupra cărora nu insist, fiindcă nu este cazul. Redau dialogul în esenţă.

I-am spus neamţului că l-am văzut în carne şi oase pe Helmut Kohl, Cancelarul care a unit Germania şi ne-a dat şi nouă sfaturi, dar nu ne-au prins bine. Asta pentru că Kohl era mai întâi prieten cu Gorbaciov şi apoi cu noi. Apăra interesele germane şi a închis ochii când Gorbaciov ne-a împărţit ţara în trei.

I-am mai spus că pe europeni îi doare în cot de problemele noastre. A făcut ochi mari şi a insistat în convingerea sa.

– Câţi cenzori vă vor corecta textul? m-a întrebat cu o uşoară ironie.

– E o carte care-mi aparţine. E despre chinezi, dar pentru moldoveni. În plus, nimeni nu va cenzura o carte editată în Occident. În funcţie de mesaj, cartea poate fi sau nu admisă pe piaţa informaţională chineză. Puţinul la care te poţi aştepta e să citeşti o replică în limba engleză în una dintre multele publicaţii editate în China, i-am răspuns: şi asta e suficient. Vei avea oprobiul general al cititorilor care iubesc Partidul Comunist, cred în el şi vor continua să creadă atâta timp cât comuniştii chinezi, absoluta lor majoritate, lucrează pentru ţară, nu pentru buzunarul propriu. Timp de 62 de ani Partidul Comunist Chinez i-a salvat de la moarte sigură, a ascultat şi a respectat întocmai voinţa lor şi chinezii îl apără.Eram deja la a doua ţigară. Continuam:– Cât priveşte drepturile omului şi libertatea de expresie, aş vrea foarte mult ca în Moldova ele să fie respectate măcar în proporţie de 50 la sută ca în China.
Am făcut o comparaţie între ordinea nemţească pe care o au chinezii cultivată în sânge şi despre respectul pentru lege.
– Legea asigură stabilitatea. Şi Partidul Comunist Chinez îi încurajează pe oameni să spună adevărul. Preşedintele Hu Jintao a propus ca forurile supreme ale Partidului, Congresele, să fie ţinute anual, nu o dată la cinci ani. Pentru a eficientiza lupta împotriva corupţiei, pentru a instaura echitatea socială sunt necesare măsuri colective bazate pe opinia chinezilor.

Suprarealism chinez

Faptele reale alcătuiesc istoria Chinei.

Ori de câte ori mă aşez în faţa computerului ca să expun gândurile mele despre această minunată ţară, revin la dialogul cu neamţul întâlnit în aeroportul din Istanbul. Întorc pe toate feţele adevărul. Vreau să nu exagerez. Aşez cu răbdare unul lângă altul filosofii nemţi şi pe cei chinezi ca să trag o concluzie definitivă: asistăm la o competiţie a culturilor. Precizarea se impune – una paşnică.
Atât pe chinezi, cât şi pe germani îi uneşte ordinea. Asta e. Ordinea acceptată de colectivitate, impusă prin lege, nu de către cineva din exterior, este imperativul viitoarei societăţi globale care se naşte în China.

Mai e ceva. Chinezii nu întrerup la jumătate de frază. Impresionează capacitatea lor de a asculta. Ei judecă la rece şi apoi îşi expun opinia. Acelaşi lucru vă îndemn să faceţi şi Dumneavoastră. Citiţi cu răbdare cartea până la capăt ca mai apoi să iniţiem o discuţie sinceră în cel mai fierbinte subiect care ne macină existenţa de când trăim pe acest pământ: „Suntem capabili, odată şi odată, să creăm un Partid-Naţiune ca şi chinezii?”.

Aşadar, ne-am pomenit din nou în faţa aceleeaşi întrebări: „Şi acum încotro, Moldova?”. Răspunsul meu este univoc: „Spre China! Înapoi, cu Milescu-Spătaru, pe drumul Mătăsii”.

Elegia oului

Omul superior este acela care arată o bunăvoinţă egală faţă de toţi.

Aveam impresia că mă aflu într-o altă ţară: Marea Britanie, SUA. În niciun caz în China. Beijingul, capitala Republicii Populare Chineze, m-a uimit cu un aeroport fără egal. Cred că ceea ce este important pentru miliardele de pasageri care trec pe aici şi, principial important pentru noi, e să precizăm că aeroportul străluceşte de curăţenie. Are mesaje de felicitare în majoritatea limbilor. Nu am mai văzut nicăieri aşa ceva. Este al doilea aeroport din lume după traficul de pasageri. Pe primul loc e aeroportul Atlanta (SUA).

Pentru a ajunge la terminal ca să ne luăm bagajele, a trebuit să parcurgem câteva staţii cu trenul. La înregistrare nu am stat umiliţi în alt rând, separaţi de cetăţenii UE, ca în SUA, de exemplu. Eram împărţiţi în două categorii distincte: „chinezi” şi „străini”.

„A început!”, m-am felicitat în gând când un colaborator al serviciului de securitate m-a ales din mulţime şi m-a rugat să deschid geamantanul. „Something is wrong?” (Ceva e în neregulă?), l-am întrebat în engleză, explicându-i că am trecut deja controlul obligatoriu. „Este pentru un plus de siguranţă,” mi-a răspuns, zâmbind. „V-aţi aflat într-un spaţiu deschis după ce aţi coborât din avion!”

În numai câteva secunde a aruncat o privire asupra conţinutului sumarului bagaj pe care îl aveam şi a celor câteva sticle de vin cu care speram să ademenesc chinezii în Moldova.
– E o regulă internaţională, impusă de lupta împotriva terorismului, a specificat.

Ce puteam face în situaţia creată? am glumit în engleză:

– So, I need urgently another face? (Deci, am nevoie urgent de o altă faţă?)
– No, it’s o.k. (Nu, e o.k.)
Am râs împreună. Nu eram precipitat. Însă nici în apele mele nu mă simţeam. Veneam în China pentru a vedea şi a mă convinge că ea reprezintă luminiţa de la capătul tunelului, însă… Mă grăbesc să vă informez că a fost primul şi ultimul contact cu un slujitor al ordinii sau al securităţii.
Aeroportul Internaţional de la Beijing este al doilea din lume după traficul de pasageri

În Beijing, ca şi în alte oraşe mari ale Chinei pe care le-am vizitat şi cercetat la propriu, nu am fost însoţit de gazde-interpreţi. Am discutat liber cu oameni din diferite categorii sociale. Am făcut poze în pieţele mari, în supermarketuri, am fost gălăgios, am râs, am băut bere, cafea, dar nu am mai fost „deranjat” inopinat.

– Straniu, dar unde-s „băieţii noştri”, adică poliţiştii, precum îi numim noi în Moldova, m-a întrebat un coleg din Ucraina.

– Dar unde-s portretele guvernanţilor, drapelele? am râs eu maliţios, fiind obosit definitiv de chipurile liderilor formaţiunilor politice de la noi, care ne privesc de sus, de la fiecare colţ de stradă, şi ne imploră să facem o alegere corectă.

Spre deosebire de Moldova, în China am încercat gustul deplinei libertăţi. Există, e adevărat, ordine şi cumsecădenie în toate, dar ele sunt discrete şi cuminţi, precum e sufletul unui chinez. De altfel, în această metropolă, cu 17 milioane de oameni, te zăpăceşti la propriu, dacă nu îţi spui permanent că ai venit să vezi nu zgârie norii şi sediile impunătoare ale celor mai mari firme din lume, ci palatele şi templele, zidurile şi porţile gigantice, vechi de peste 2000 de ani, oraşul interzis, fosta reşedinţă a împăraţilor dinastiilor Ming şi Qing. La Beijing modernul dă elegant mâna cu istoria.

Citisem multe cărţi despre China, despre democraţia verticală, despre stabilitatea politică, dar aşa şi nu aveam convingerea fermă că am înţeles cum a renăscut acest popor din cenuşă ca pasărea Phoenix, îndrumat fiind de Partidul Comunist; cum a reuşit, în numai 32 de ani, să realizeze ceea ce alţii nu obţin timp de secole.
Nefiind niciodată comunist, am avut o aversiune profundă faţă de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice din cauză că ne obliga să vorbim ruseşte, din cauză că ne mutila personalitatea, că vroia să ne facă homo sovieticus.
Fiind lipsiţi de identitate, nu aveam egalitate de şansă. Aveam fraţi mai mari cărora li se permitea totul, iar nouă – nu. Chiar dacă eram mai buni decât ei. Acesta e adevărul. În China am conştientizat o dată în plus, drama prin care am trecut.
Am căutat argumente în fapte pentru a putea susţine că, la începutul mileniului trei, chinezii sunt altfel de globalizatori. Ei construiesc un nou sistem. Găseam la tot pasul suficiente dovezi ce infirmau teza că democraţia este staţia terminus a civilizaţiei. Eram foarte atent la vorbele chinezilor, chiar dacă erau traduse. Dacă aveam dubii, întrebam încă o dată în engleză.

Exploram în necunoscut, punând întrebări delicate şi corecte ca să înregistrez diferenţele dintre Vest şi Est. Mi se explica cu bunăvoinţă. Cu zâmbetul pe buze. Cu demnitate şi siguranţă. Era ceva. Nu mai văzusem niciodată un popor atât de sigur pe viitorul său. În ultimă analiză am conchis, fără putinţă de tăgadă: chinezii edifică un nou model social-economic şi politic. Ei îl numesc socialism cu particularităţi chineze. Eu îl numesc speranţă de viaţă.
Evy, Carrie, Judy, Aska, Vic, Francoise, Bill sunt numele colegilor noştri din China. Ei ne ajutau să înţelegem mass-media chineză, fiind, totodată, ghizii noştri prin ţară. Nu erau numele pe care li le-au dat părinţii la naştere. Pentru comoditatea noastră ei şi le-au schimbat ca să nu avem dificultăţi în memorare. La fel procedează şi indienii, şi coreenii. E primul semn al globalizării. Recunosc, creştin fiind, îmi displace această „rebotezare”. Dar nu pot explica de ce. Prietenii mei sunt, însă, de altă confesiune. Lor le este zidit trecutul în fiinţă. Trecutul le ajută să înţeleagă viitorul. Noi, însă, mai explorăm trecutul. Zidim cetăţi de nisip în el. Aceste cetăţi ni le ruinează cu uşurinţă alţii.

– Sunteţi un bun prieten al Chinei, mi-a spus Aska după o lungă discuţie despre cei doi lideri-fondatori ai Chinei, Mao şi Deng.

Aska a fost surprins să afle că eu nu-l condamn pe Mao, care a admis metoda probelor şi a greşelilor în edificarea Chinei moderne. Dimpotrivă, consider că Mao, prin „revoluţia culturală”, care poartă semnătura lui, a ambiţionat o naţiune, a scos-o din comă.

Revoluţia culturală a fost o gură de oxigen pentru ţară. Mao a pus începutul cu lichidarea analfabetismului. Cunoaşterea înseamnă putere. De acest lucru m-au convins Aska şi Li Gehua, şeful lui. Le-am spus sincer că mă bucur să-i regăsesc peste un an şi mai încrezători în forţele proprii. Încrederea lor e de bun augur.

– Siguranţa voastră este aducătoare de speranţă pentru noi, am precizat.

Ulterior, stând de vorbă cu chinezii care au trăit peste hotare şi au revenit acasă, mi s-a spus că-s porecliţi „păsări călătoare”. Evident, eram curios să ştiu cine sunt eu. Cum mă văd chinezii? Citind cartea „Think Like Chinese” (Gândind ca şi chinezii) de Haihua Zhang, (Helen, pasăre călătoare) şi australianul Geoffrey Baker, soţul ei, am aflat că pe el chinezii îl numesc „ou”.

– De ce îl numiţi ou? am întrebat râzând.

– Fiindcă pe dinafară e alb, iar în interior – galben, ca şi noi.

Recunosc sincer, aş fi vrut ca Aska, sau Vic, sau Carrie să mă numească „ou”. Nu o vor face niciodată. Chinezii păstrează distanţa chiar şi într-o prietenie.
Mie, temperament romanic, mi-ar fi plăcut să fiu numit „ou”. Să pot spune, după zile şi nopţi de muncă asupra acestei cărţi, că aş vrea ca porecla să nu se transforme într-o „elegie a oului” ca la marele Stănescu. Aş vrea să cred că am scris „oda oului”, fericit că şi-a ajutat compatrioţii să înţeleagă cât de importantă este China pentru regăsirea noastră de sine.

Share and Enjoy !

0Shares
0 0

Comentarii

Vasile Grozavu

Vasile Grozavu

Spre nenorocul nostru, de 22 de ani ne căznim să aflăm răspuns la întrebarea: ”Și acum încotro?”. Cred că am aflat acest răspuns și cartea mea, ”Înapoi, pe Drumul Mătăsii”, dă un răspuns clar la această întrebare. Eliminarea trădării ca metodă utili...

Ultimele articole