MIRCEA DRUC: „De ce Reîntregirea trebuie să devină unicul Proiect de Țără al tuturor românilor”

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Am primit azi un text aparte, de la Mircea Druc, care a condus guvernul de la Chișinău și acum trăiește în Capitala tuturor românilor. Realitatea este că, pentru moment, cei ce practică pescuitul geopolitic pe malurile râului Bîc, optează, cu înverșunarea disperaților, spre dialoguri preferențiale cu Moscova și Budapesta, pentru a da șah timidei diplomații dâmbovițene, încremenită în proiectul unei tăceri specifice mai degrabă struțului.

De trei decenii, dosarul reunificării naţionale este intenţionat uitat prin sertarele palatelor Cotroceni, Victoria şi cel al Parlamentului, nu din frica de puterea nucleară aflată în partea răsăriteană a bătrânului nostru continent, ci doar pentru că acesta este nivelul politicienilor animaţi doar de lupta pentru putere, în condiţiile în care alegerile seamănă, atunci când şi cum se ţin, mai degrabă cu cele de la o asociaţie de bloc, unde interesul grupului mai mare îşi impune punctul de vedere, cu iluziile aferente.

Scuzele veşnice – de genul priorităţilor momentului, care nu ar include reunificarea naţională, sau de felul lipsei de sprijin al cancelarului german Angela Merkel, care nu vrea să îl supere pe Vladimir Putin, uită că a trăit în Germania de Est, fosta Republică Democrată Germană şi a fost martoră la reîntregirea Germaniei, dar nu doreşte ca România să îi urmeze pilda „pentru că acum NU este momentul” – sunt bune doar pentru conaţionalii aflaţi acum în grădiniţele patriei, câte, cum şi pe unde mai funcţionează acestea.

Place sau nu, pe planul revenirii Prutului la condiţia sa de râu intern domină copios, dar nu ireversibil, STAGNAREA. Asta pentru că terţi mai cred că a nu promova o diplomaţie ofensivă, în interes naţional, susţinută inteligent de cei care doresc ca România să îşi consolideze locul şi rolul în Europa, înseamnă a fi… bărbaţi de stat.

Agitarea lipsei de atractivitate a României, pentru cetăţenii din stânga Milcovului de azi / Prutul este contrazisă de sutele de mii de cereri pentru dobândirea cetăţeniei române, venite de la Chişinău, multe fiind ale celor ce nu au ca limbă nativă pe aceea a lui Mihai Eminescu.

Trăim totuşi în anul în care la Chişinău se cântă partitura sovietică privind aniversarea a trei sferturi de veac de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, iar la Budapesta se cântă prohodul Tratatului de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, între Puterile Aliate învingătoare şi Ungaria.

Tot mai multe voci publice, ale unor compatrioţi lucizi, inclusiv din mediul universitar, atrag atenţia că România, dincolo de declaraţiile unor oficiali din statele vecine, este martoră, din păcate mută, la relaţiile speciale pe care Moscova le are cu guvernele de la Chişinău, Budapesta şi Belgrad, în timp ce la Sofia se preferă prudenţa faţă de Kremlin.

Singura rază de speranţă este înfiinţarea unui departament guvernamental dâmboviţean pentru relaţia cu statalitatea momentană, dintre Prut şi Nistru. Vom vedea dacă a fost o nouă iluzie sau începutul altei abordări a relaţiei fraterne – ce nu poate fi anihilată – cu promotorii Libertăţii din teritoriul administrat de cei care mai au mentalitatea sovietică.

Textul – pe care îl public concomitent la București și Chișinău – scris de Mircea Druc indică o cale de luat în seamă.
_____________________________________________________

Unionismul:
De unde am pornit și unde am ajuns
De ce Reîntregirea, trebuie să devină unicul
Proiect de Țără al tuturor românilor

1. Start,1989

După revoluție (sau, în altă versiune, după lovitura de stat din decembrie 1989), la conducerea Statului Român au rămas cei din eșalonul doi comunist. Aceștia nu au preluat puterea având Un proiect de Țară. Nu intuiau, nu anticipau și nici nu doreau prăbușirea Imperiului.Visul lor (neâmplinit) era să fie și ei în rând cu lumea: să trăiască bine cu Uniunea Sovietică, precum comuniștii de la Budapesta. Sau poate chiar și mai bine. Intenționau să repare toate ”gafele” lui Ceaușescu în relațiile cu Moscova. Că noi, românii, din cauza ”împușcatului”, nu avuserăm baftă în CAER și în Pactul de la Varșovia.

În 1989-1991, atât la București, cât și la Chișinău, domnea o stare de spirit specifică. Majoritatea parlamentarilor și guvernanților ”României mici”, ca și cei ai ”Moldovei mici”, nu și-au dorit să ajungă eroi-martiri ai Reîntregirii Patriei. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Și consulii Romei imperiale, la încheierea raportului de activitate în Senat, exclamau – ”Feci quod potui, faciant meliora potentes!” (”Am făcut ce-am putut, să facă mai bine cei care pot!”). Cu alte cuvinte, fiecare individ acționează după cum îl duce mintea și realizează doar atât cât este în stare ca personalitate. Important e să ne găsim propria identitate și să ne știm locul. În general, noi, românii, în comparație cu balticii, de exemplu, suntem inconsecvenți. De aici ni se trage majoritatea nereușitelor. Când votăm aiurea, regretăm amarnic și spunem: ”nu avem noroc”, în loc să recunoaștem că, adeseori, suntem o fală goală, traistă ușoară.

Pentru elita politică și clanurile mafiote din RM, reunirea cu Țara-mamă România nu a reprezentat niciodată o urgență. După declararea independenței, EI – șefii, în marea majoritate proveniți din nomenclatura PCUS, au tot sperat că Uniunea Sovietică va renaște. NOI, unioniștii, la 27 august 1991, am votat independența față de Imperiul spulberat de insurgența națiunilor captive. Am votat revenirea României acasă, în teritoriile ei – Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța, de unde a fost alungată în 40/44. Multă lume sufletistă a crezut că pretinsa independență, invocată adesea melodramatic de către deputații primului parlament de la Chișinău, nu e decât un prim pas către reunirea cu Romania. EI, însă, prin toate mijloacele posibile și disponibile la acea dată, au torpilat reconfirmarea actului istoric, votat la 27 martie 1918 de către deputații din Sfatul Țării.

Personal, îmi imaginam o cu totul altă evoluție. Am visat dintotdeauna să văd și conaționali de ai mei printre deschizătorii de drumuri. Doream să-i venerez pe acei conducători care își apără identitatea, indiferent dacă sunt parlamentari sau extraparlamentari, la guvernare sau în opoziție. Și, de asemenea, pe aleșii poporului, care ar fi dispuși să renunțe la modul tradițional de a face politică. Aș fi vrut, între altele, ca liderii politici români să se comporte mai curând ca niște oameni de știință: să se implice în dezbateri și elaborarea proiectelor, înarmați cu date statistice și concluzii obținute din modelări, simulări și experimente. Din păcate, se întâmplă exact invers: unii savanți, intrând în politică, denaturează realitatea pentru a fi în sintonie cu partidele de la putere. Am sperat că elitele naționale vor iniția edificarea unei „alte Românii”. Iată însă verdictul pronunțat de academicianul Florin Constantiniu, un mare istoric și o conștiință națională a tuturor românilor:

„În istoria fiecărui popor există evenimente cruciale, care inaugurează o nouă etapă în evoluția societății. Decembrie ’89 a fost un astfel de eveniment: crucial, înnoitor, fondator. Din nefericire, șansele imense care se ofereau țării noastre au fost ratate… Din 1989, societatea românească a fost profund divizată…, lipsită de un proiect național și incapabilă să-și mobilizeze resursele pentru a valorifica șansele ce i se ofereau: în primul rând, unirea Republicii Moldova cu România. Pe scurt, nici clasa politică, nici societatea românească nu au fost în măsură să asigure inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilități oferite de căderea comunismului… Peste o sută de ani, cred că judecata urmașilor și, între ei, a istoricilor, va fi foarte severă. Anii aceștia vor fi considerați o perioadă de declin, clasa politică și poporul român împărțind, în egală măsură, responsabilitatea pentru aceastătristă realitate. Să deaDumnezeu ca atunci, peste un secol, România să aibă situația fericită pe care a ratat-o astăzi”.

2. Președinți

La București și Chișinău, primii președinți ”s-au ținut de neamuri”. Ion Iliescu l-a ajutat în toate celea pe statalistul Mircea Snegur. Și asta la indicația tovarășească a ultimului președinte sovietic. În primăvara lui 1991, când conducătorii Estoniei, Lituaniei, Letoniei, Georgiei, Armeniei și RSSM refuzau participarea la referendumul impus de Kremlin, Iliescu semna cu Gorbaciov, la Moscova, Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi amiciție între România şi URSS. Astfel, președintele României, la 5 aprilie 1991, vota pentru perpetuarea Imperiului ideocratic bolșevic în detrimentul națiunilor captive. Am simțit un cuțit în spatele nostru, al mișcării unioniste a românilor din teritoriile cedate în 1940.M-a telefonat atunci omologul meu de la Tallinn: ”Mircea, frate, cum vine asta? Noi ne asumăm un mare risc, convingem oamenii să boicoteze referendumul, dar românii tăi dau mâna cu Centrul imperial!?”

Al doilea președinte, Emil Constantinescu, a lansat ideea „sacrificiului istoric”.Și, la 3 mai 1997, la îndemnul lui Silviu Brucan, a semnat la Kiev cu Leonid Kucima, Tratatul româno-ucrainean. Un act de înaltă trădare națională prin care, din nou, s-a cedat Nordul Bucovinei, Basarabia de nord și de sud, ținutul Herța și Insula șerpilor. Constantinescu s-a înțeles perfect cu Lucinschi. Acest al doilea președinte al RM s-a evidențiat ca un brejnevist consecvent și un promotor al deznaționalizării silențioase a românilor basarabeni. Și, culmea, Constantinescu l-a decorat cu Ordinul Național ”Steaua României”. Actualmente, când procurorii anticorupție îl audiază în dosarele fraudelor bancare și oamenii legii efectuează percheziții la domiciliul fostului președinte, cine poate să-l mai omagieze!?

Între timp, consecvent din fire, Lucinschi își vede de ale lui, mândru de trecutul glorios. În 2020, peste 1500 de foști, printre care și foștii președinți Lucinschi și Voronin, s-au adunat la Palatul Național ”Nicolae Sulac” din Chișinău. ”Eroul României” nu putea să lipsească de la un eveniment cu genericul ”Înapoi în URSS!”, patronat de președintele Igor Dodon și organizat de un comitet în frunte cu Dumitru Braghiș, fost prim-ministru. Niște moldoveni nostalgici, pioșiși cuminți, au aniversat 95 de ani de la crearea Komsomolului în RSSM (UTCLM – Uniunea Tineretului Comunist Leninist din Moldova). Nu importă că RM, – o progenitură a Imperiului ideocratic bolșevic – declară că ar dori să se integreze în UE, care marchează anual data de 23 august – Ziua Comemorării Victimelor Fascismului și Comunismului. La 23 august 1939, a fost semnat, la Moscova, Pactul Molotov-Ribbentrop, cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler, în baza căruia URSS a ocupat Basarabia și Nordul Bucovinei. Mă întreb dacă vom auzi încurând că niște nostalgici germani comemorează ziua creării Tineretului Hitlerist – Hitlerjugend,abreviat HJ (Organizația nazistă de tineret a Partidului Muncitoresc German Național-Socialist, NSDAP).

Traian Băsescu, al treilea președinte al României, a încercat să-l convertească la unionism pe Vladimir Voronin. Știm cu ce s-a ales. Cred că nu era cazul să strice orzul pe gâște colhoznice. Mentalitatea de homo sovieticus și fidelitatea față de segmentul de capital transnațional, care l-a adus la putere,nu-i permiteau lui Voronin apropierea de București. Prin 2007, un important exponent al acestui capital declara: ”Cu Vladimir Voronin președinte, în Republica Moldova a început o adevărată epocă de aur pentru noi”. Ulterior, Vladimir Voronin și-a dat seama în ce s-a băgat. Dar, deocamdată, nu are nicio soluție. Foștii săi protectori și-au recrutat un alt lider, care să le garanteze ”un secol de aur” în RM. În schimb, Traian Băsescu, unicul președinte unionist declarat a conlucrat impecabil cu Nicolae Timofti, unicul președinte unionist prezumtiv. Dar jocul acela jenant ”de-a cetățenia celor șase județe basarabene” nu a fost o idee bună. Imaginați-vă că Voronin (alias Bujeniță), fiind moldovean născut în stânga Nistrului, dintr-o dorință sinceră de unire cu consătenii săi, ar fi solicitat separatiștilor de la Tiraspol cetățenia celor cinci raioane de croială sovietică din Pridnestrovie.

Merită reținută și elucidată o ipoteză: mandatul primilor trei președinți ai RM – Mircea Snegur, Petru Lucinschi și Vladimir Voronin s-a consumat sub îndrumarea înțeleaptă a lui Boris Birștein – adevăratul lor mentor.

Actualul președinte al RM este”ales di tăt nărodu”. Sondajele de opinie arată că el ar fi considerat drept cel mai puternic politician de către 31,9% dintre respondenți. Dar puterea și imunitatea îi va fi asigurată de cu totul alți factori. Capitalul transnațional și anumite organizații specifice intuiesc deja că Dodon le-ar putea reprezenta interesele la fel de bine precum a făcut-o Voronin, sau chiar Plahotniuc.

Dodon a fost băgat în politica mare de către Vladimir Voronin.În prezent, el nu pierde ocazia și-l denigrează pe fostul său discipol. Într-o emisiune TV, părintele neocomuniștilor moldoveni spunea: ”Dodon nu este antieuropean, ci pro corupție si pro mafiot. În 2012, el a fost mituit cu o sumă de 3 milioane de euro. L-au dus pe ascuns la Odessa, l-au urcat în avion, l-au dus la Bruxelles. Acolo l-au prelucrat cumsecade. Pe urmă, el a venit în parlament cu deputații Zinaida Greceanîi și Veronica Abramciuk. Și, liberi, de bună voie, l-au votat în funcția de președinte al Republicii Moldova pe Nicolae Timofti. Dacă Dodon a făcut prostiile astea el trebuie să conștientizeze ca odată si odată va răspunde pentru faptele ale”. Să sperăm… În aceeași emisiune, președintele PCRM a explicat telespectatorilor comportarea celor 14 deputați comuniști, care au părăsit formațiunea în decembrie 2015 si au aderat la Partidul Democrat a lui Plahotniuc. Aceștia cică ar fi fost mituiți cu 5 milioane de euro și, ulterior, s-au transformat într-o mașină de vot. Dar să-i spună cineva lui Voronin că n-are rost să-și critice foștii colaboratori, deoarece corupția este endemică pentru toate partidele comuniste/socialiste și pentru fruntașii acestora. Să-i amintească, bunăoară, că Lev Troțki a finanțat puciul bolșevic din 1917 din mita încasată de la bancherii americani și de la Statul major al Armatei germane. Iar Stalin și Ordjonikidze, doi viitori conducători ai Uniunii Sovietice, spărgeau băncile din Caucaz ca să finanțeze activitatea revoluționară a partidului bolșevic.

Dodon, după ce l-a trădat pe Voronin, a trecut pe la muntele Atos. Până la urmă, și-a găsit un nou părinte spiritual, la Kremlin. Președintele Traian Băsescu l-a numit “pudelul lui Vladimir Putin”. Dodon a câștigat bunăvoința președintelui Erdogan și visează să ajungă un Alexandr Lukașenko al RM. Totodată, mai caută o acceptare, cât de cât, din partea liderilor occidentali. La New-York a reușit să-și facă o poză cu președintele SUA. Dar cea mai ”încurajatoare”este poza recentă cu premierul Ungariei al cărui partid de guvernământ rămâne suspendat din PPE din cauza retoricii anti-Bruxelles. Poate că în curând, după vizita liderului ungar la Chișinău, Dodan va reuși să dea mâna și cu președintele Ucrainei. Legat de relația președitelui Igor Dodon cu președintele Klaus Iohanes există controverse și nuațe. Deputatul Constantin Codreanu susține că vizita președintelui României la Chișinău ar fi ”un gest politic necesar, deoarece tot mai mulți basarabeni văd în România singura sursă de sprijin. Într-o perioadă în care puterea e concentrată în mâinile unui clan controlat de Moscova, vizita ar însemna un demers geopolitic important,pentru ca locuitorii din stânga Prutului să-și afirme, nestingherit, apropierea definitivă de România și de Uniunea Europeană. Mai ales că și datele ultimului sondaj realizat în RM arată o creștere a celor care sprijină Reunirea – 34%”.

Merită cântărită atent această opinie. Știm că nu poți legitima un președinte precum Igor Dodon printr-o vizită în calitate de președinte al României. Totuși, Klaus Werner Iohannis ar avea un milion de motive să meargă la Chișinău. În RM există deja un milion de cetățeni români dacă îi includem și pe cei cu dosarele depuse. Este necesar ca președintele României să treacă Prutul și pentru cei care încă nu sunt cetățeni români, din varii motive (de exemplu, probleme cu actele de stare civilă). De fapt, etnicii români de oriunde, merită atenția președintelui României. Știm ce prevede protocolul. Știm care sunt uzanțele diplomatice. Dar s-ar putea renunța cumva la orice protocol; să se întâlnească președintele cu exponenți ai societății civile, primari, consilieri și președinți de raioane, jurnaliști, reprezentați ai mediului academic, oameni de cultură, tineri, studenți, veterani ai războiului ruso-român de pe Nistru (1992), parlamentari și lideri ai partidelor pro-europene și unioniste, diplomați ai statelor-membre UE acreditați la Chișinău.

Igor Dodon revine mereu la ideea unei ”recunoașteri internaționale a neutralității”. Dar uită să menționeze prezența ilegala a trupelor ruse pe teritoriul RM. Deputatul Octavian Țîcu punctează: ”Igor Dodon este un detergent al Federației Ruse. Peste tot vorbește ca o slugă mincinoasă, preocupată să-și protejeze stăpânul. În fața Adunării Generale ONU, el nu a pledat pentru RM, ci pentru Rusia, prezentând-o în fața opiniei publice internaționale drept exportatoare de pace”. Victor Chirilă, președintele Asociației pentru Politică Externă din RM, constată:”La Strasbourg, președintele RM a transmis un mesaj anti american și anti euroatlantic. Recentul discurs „poliglot” pronunțat de Igor Dodon nu a fost adresat nici moldovenilor, nici reprezentanților APCE, acesta a fost adresat, în particular, președintelui Franței, Emmanuel Macron. Dodon a ținut să-i transmită liderului francez că dânsul este mai european decât Papa de la Roma, iar idealul său de viață este Europa unită de la Paris până la Moscova, de la Lisabona până la Vladivostok. Astfel, micul „Churchill” de pe Bâc speră să se facă „util” planurilor lui Macron de relansare a relațiilor ruso-europene aflate în prezent în impas. Dodon din nou își bagă nasul unde nu-i fierbe oala, pentru că ideea creării „Europei de la Lisabona până la Vladivostok” nu este deloc benignă cum pare. Nașul de botez al acestei idei este nimeni altul decât însuși Putin, stăpânul lui Dodon. Iată ce promovează Dodon și ministrul său de Externe la Consiliul Europei și în alte foruri internaționale, atunci când militează pentru ideea lui Putin de creare a unei „Europe de la Lisabona până la Vladivostok”, pe altarul căreia sunt gata să jertfească R. Moldova”.

În cadrul sesiunii de întrebări și răspunsuri de după discursul susținut de Igor Dodon, Viorel Badea, membru al APCE și președintele Comisiei Senatoriale pentru românii din afara frontierelor din Senatul României, a menționat: faptul că președintele RM şi-a scris discursul în „moldovenește” este o gravă jignire adusă culturii române. După care l-a întrebat: „În RM, unionismul, văzut ca o identitate spirituală şi culturală comună, este considerat un delict de opinie?” În contradictoriu cu dorința sa de a scoate unionismul în afara legii, Dodon a afirmat: „Noi susținem diversitatea de opinii. Nu putem avea reticențe față de România, dar unionismul este singurul subiect care aruncă umbre pe relațiile bilaterale dintre România şi RM. Înțeleg opinia unioniștilor, stimez opinia lor, să o stimeze şi ei pe a noastră, a majorității. Eu sunt președinte al RM. Considerați că un președinte al unui stat trebuie să fie de acord cu cei care vor să distrugă statul?”. Fără a specifica în ce măsură unionismul ar distruge actuala RM, Dodon și-a reluat cunoscuta și discutabila teză: „Frați, frați, dar fiecare trebuie să fie stăpân la el acasă”.
Deputatul Iurie Reniță explică:”Igor Dodon substituie frecvent instituțiile statului, își atribuie demonstrativ funcții și prerogative ale guvernului și, cel mai grav, ale procuraturii. De parcă procuratura ar fi o sucursală a președinției sau a PSRM-ului. Evident, Dodon comite asemenea devieri intenționat, cu anticipare, vrând să influențeze deciziile instituțiilor statale, abilitate prin lege, să dea astfel de verdicte. El menționează, fără vreo constrângere de ordin legal sau moral, că instituțiile statului deja l-au informat că PSRM nu are nicio atribuție cu finanțările din exterior, inclusiv din Bahamas; toată vina o poartă doar Plahotniuc și ex-procurorul Viorel Morari”.

În RM, Dodon a devenit un sinonim al corupției. Și omul acesta, care și-a subordonat instituțiile de drept, ca să nu-l ajungă brațul legii, anunța, de la tribuna APCE, că principala lui sarcină este ”lupta cu corupția”. Sergiu Mocanu, un cunoscut și controversat politician,fost consilier al președintelui Voronin, liderul Mișcării Populare Antimafia și un declarat unionist, susține că ”pentru RM nu există pericol mai mare decât Igor Dodon”. Fiecare zi, fiecare pas al președintelui se transformă în argument pentru debarcarea și condamnarea sa. Opoziția cere suspendarea din funcție și tragerea la răspundere penală a lui Dodon. Rămâne de văzut dacă Alexandru Stoianoglo, procuror general al RM, având probele ”din gențile lui Ilan Șor”, acuzațiile vehiculate de Renato Usatîi și mass-media opoziției, va reuși să-i deschidă un dosar penal. Însă, foarte multă lume se îndoiește că președintele RM va fi tras cândva la răspundere.

3. Stataliști

În 1989-1991, RSSM reprezenta o colonie tipică. Un cazan ruginit, gata să dea în clocot sau să explodeze. Majoritatea alogenilor ne băgau pe gât referendumul lui Gorbaciov: „Să păstrăm măreață Uniune!”. Când s-au convins că Uniunea Sovietică nu mai poate fi salvată, aceștia, brusc, au devenit cu toții „moldoveni statalişti”. Deviza lor a fost și rămâne: „Unire moldoveni!”. Să ne unim cu oricine, dar, în exclusivitate, contra muntenilor şi transilvănenilor, fiindcă ei sunt români. Proiectul stataliștilor este ”Moldova Mare”. Există, totuși, un impediment serios în calea realizării unei atare construcții. Inițial, ar fi necesară o modificare a configurației celor două state europene – Ucraina şi România. Mai e o problemă: în Republica Molotov lipsește ”națiune politică”. Însă, pentru improvizarea acestui argument-cheie s-auangajat numeroși nostalgici internaționaliști. Niște ruși de profesie, совки, homo sovieticus, gâște colhoznice, cu toții plin de elan stahanovist și abnegație bolșevică. Printre aceștia, cu aere de guru,se evidențiază antropologul multiculturalist Mark Tkaciuk, un artizan al primei recidive comuniste în spațiul ex-sovietic.

Prin 1990, RSSM avea o altă substanță: structura demografică, starea social-economică, securitatea geopolitică/strategică erau mult prea diferite de ceea ce înregistrăm în actuala conjunctură. În acel moment istoric, fosta Republică Socialistă România și fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, erau una mai săracă decât alta. Dar RSSM se credea relativ bogată, mă rog, ca URSS, pe când RSR era percepută ca o țară mai săracă. La Chișinău, alogenii, comuniștii și, mai abitir, deputații agrarieni, se întreceau în speculații și predicții: dacă e să te unești cu cineva, atunci să fie o țară ca Elveția. Și unii moldoveni sovietici, ajungând niște lideri stataliști, fabulau: pe viitor, brandul nostru de țară va fi: ”Moldova – o nouă Elveție!”, și ”Chișinăul – un nou Hong-Kong!”.

Am cunoscut diverși formatori de opinie, cretini sau fariseici, care vehiculau o mostră de gândire autohtonă. Aceea cu ”tactica” vițelului blând, care suge la două vaci. Uneori, la întrebarea ce cred eu, ca moldovean din stânga Prutului, fost deputat și un fel de prim-ministru la Chișinău, despre ”cel de al doilea stat românesc”, devin neserios. Și zic răzând: statul RM este un „vițel la poartă nouă”; un indiciu al dificultății de înțelegere – vițelul, întors seara de la păscut, nu mai recunoaște curtea în care trebuie să intre, fiindcă, între timp, a fost pusă o poartă nouă. Acum, multă lume își dă seama că, timp de aproape trei decenii, vițelușul cel blând, ”moldovenesc și statalist”, a tot supt la două, sau mai multe văcuțe. I-au crescut coarnele și copitele, s-a făcut mare. Adică, a devenit bou. Si ”asta-i soarta boului, vițel adult, să stea la poarta noului, nițel mai mult”. Numai că, de fapt, sunt trei porți: a) reunirea cu patria-mamă România; b) integrarea în Uniunea Europeană; c) integrarea în uniunea Eurasiatică. Și vițelul adult n-are decât să mai stea oleacă în fața acestui ABC. Totuși, îmi mai trece prin cap și o nerozie: ”cel de al doilea stat românesc” ar fi mai curând un ”Dănilă Prepeleac”, păcălitul acela de țăran, care ajunge până la urmă un simbol al ingeniozității.

În august 1991, Imperiul sovietic a surprins omenirea cu un puci eșuat. URSS s-a dezagregat. Nu mai există nici de jure, nici de facto. Astăzi, în locul RSSM, o fostă colonie a ”Imperiului răului”, inventariem: 1) o mini-republică, formată din șase județe incomplete ale Basarabiei interbelice, recunoscută unanim la ONU și având centrul administrativ la Chișinău; 2) o republicuță, nerecunoscută oficial de nimeni, compilată din cinci raioane de tip sovietic, cu circa trei sute de mii de suflete și o capitală la Tiraspol; 3) o autonomie, cu pretenții de republică, însumând problematic 21 de sate găgăuze, neomogene, cu o sută treizeci de mii de locuitori și o capitală în fostul centru raional Comrat. Întrebare: La ce și cui folosesc asemenea ”statalități”? Ce rațiune istorică, teologică, cosmogonică, socială, morală justifică existența acestor republici?

Edificarea unor entități statale viabile din părțile unui teritoriu național este inadmisibilă. Teza fariseică – „partea devine întreg” nu are credit în cazul nostru, al românilor din teritoriile răpite. Obstinația edificării unui stat viabil ”Moldova” separat de România, susținut de Kremlin și alte centre de putere, nu se va încununa de succes. Un proiect secesionist, în spațiul ancestral românesc, nu merită nici efort, nici sacrificii umane. După trei decenii ne-am convins: aceste mini-republici și autonomii sunt indispensabile pentru ca să nu existe nici un fel de restricții, sau controale din afară. Să nu se bage nimeni peste EI, ca să fure EI, nestingheriți, în stilul lor, la Chișinău, la Tiraspol și la Comrat. Drept consecință, perpetuăm inflația birocratică, care germinează corupția. Iar ambele fenomene – birocrația și corupția – ne afundă într-o degenerare cumplită. Desigur, în acest cadru, nu putem ignora ambițiile geopolitice ale Kremlinului. Cu toate sancțiunile Occidentului, Rusia depune eforturi serioase pentru a-și păstra poziția internațională șubrezită. Și, parțial, reușește, inclusiv prin susținerea în spațiul ex-sovietic a unor statalități nerecunoscute în plan internațional.

Liderii separatiști se ostenesc să demonstreze că ar avea propriile lor economii funcționale. În realitate, economiile lor există datorită finanțării externe: Federația Rusă acoperă circa 80-90% din cheltuielile curente ale acestor formațiuni cvasi statale. Centrul imperial acordă ajutor separatiștilor de pe malul stâng al Nistrului din septembrie 1990, când la Tiraspol ”directorii roșii” au proclamat o nouă republică. Anual, din bugetul Rusiei, numai pentru pensiile cetățenilor acestei enclave, sunt alocate 22,5 milioane de dolari. De asemenea, în 2018, guvernul Rusiei a alocat 40 milioane de dolari pentru necesitățile sociale ale populației, construcția de locuințe și instituțiile sanitare. Datele exacte despre contribuția reală a Rusiei la menținerea Republicii moldovenești nistrene lipsesc. În 2014, experții o evaluau la un miliard de dolari anual. Afară de aceasta, mai exisă cheltuieli și de alt ordin, cum ar fi reînarmarea și menținerea capacității de luptă a forțelor armate ale separatiștilor. Dependența economică, militară și politică totală de Federația Rusă demonstrează că politica externă a marionetelor de la Tiraspol și viitorul republicii fictive se decide la Kremlin.

În perioada 1989-1991, etnicii ucraineni, ruși și găgăuzi din RSSM se hrăneau cu vise arzătoare: ”Marea Pridnestrovie” şi ”Marele Bugeac”. O jumătate de secol, cât am fost URSS, n-am auzit nici de «приднестровский народ» și nici de ”alogeni separatiști” în actualul ambalaj. NOI, unioniștii români, nu puteam nicidecum să revenim la țările turco-tătarilor, găgăuzilor, secuilor, nistrenilor, oltenilor, etc. Patria noastră, a românilor, nu începe cu epoca feudală. Nici cu Țara Românească, nici cu Țara Moldovei, nici cu Țara Ardealului. Și nici cu marele Stefan cel Mare, sau cu oricare alt mare domnitor. Avem un spațiu al nostru, moștenit, ancestral, cu valorile sale eterne. Și nu credem în rațiunea existenței unor state precum Republica Moldova, Republica Moldovenească Nistreană, Republica Găgăuză, Republica Donețk, Republica Lugansk și altele de genul acesta. Poate că stătulețele Liechtenstein, San Marino sau Andora sunt prospere, fericite. Însă ele nu reprezintă decât niște relicve ale Evului Mediu. Românii basarabeni nu și-au dorit niciodată un stătuleț din ”trei județe și o stână”, vorba regretatei militante unioniste Leonida Lari.

Inițial, separatiștii erau, în esență, doar un instrument al Complexului militaro-industrial sovietic. Şi, în ajunul deznodământului general, la indicația Centrului imperial și sub supravegherea Districtului militar Odessa, în august 1990, la Comrat, a fost declarată ”Republica Găgăuză”. Au avut curajul s-o facă instigatorii celor o sută treizeci de mii de găgăuzi, urmașii unor coloniști strămutați din Bulgaria de către armatele țariste, acum două secole. Și, rețineți, o chestiune inadmisibilă juridic: au proclamat-o în URSS, în teritoriul unei republici absolut sovietice, de iure și de facto. Pe atunci, în RSSM existau 20, iar în Bulgaria 47 de sate cu o populație majoritar găgăuză. De ce nu au pus și în Bulgaria de o Nomina Odiosa – ”Republica găgăuză”? Înaripați de succesul găgăuzilor, ”directorii roșii” în frunte cu Igor Smirnov, au proclamat,la Tiraspol, în septembrie 1990, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană (”RSSMN”). În componența URSS, bineînțeles. În 1990, Igor Smirnov (cu mamă ucraineancă și tată rus) și tovarășii săi de idei, s-au adresat Kievului cu rugămintea ca RSSMN să devină parte componentă a RSSU. Atunci nu au reușit să-și realizeze intenția. Dar Smirnov consideră că ”ideea merită să revină în capul oamenilor, fiindcă dorința de a fi cu Ucraina nu a dispărut nicăieri”. Citez, în traducere din rusă, din interviul acordatla 4 noiembrie 2011, ziarului„Украина молодая” și intitulat ”Приднестровье – территория Украины”:”Fără îndoială, de la bun început aceasta era o idee a ucrainității și va fi ideea ucrainității noastre. Este însă o cu totul altă chestiune, ce atitudine vor avea alții față de aspirația noastră”. Asta e! Internaționaliștii din Pridnestrovie doreau să revină la sânul Ucrainei, iar naționaliștii, în Basarabia, militau activ pentru reunirea cu România. La Chișinău, la congresul al doilea al Frontului Popular din Moldova, delegații au votat pentru ”Republica Română Moldova”.

Treceam atunci de la dictatură la democrație (un fel de a spune) și se admitea pluralismul de opinii. Scenaristica devenea o modă și lumea stătea de vorbă analizând posibile scenarii. Și, desigur, EI își puteau face multe ”planuri din cuțite și pahare”. Au trecut anii, dar în sudul Basarabiei, inclusiv în spaițul RM, acțiunile separatiste continuă. Până în prezent, o mulțime de nostalgici de la Tiraspol şi Comrat sunt animați de ”mituri stataliste”. Se evidențiază în acest sens veteranii Ivan Burgundji şi Leonid Dobrov. Pe Ivan Burgundji, găgăuzul belicos, îl țin minte din octombrie 1990, când o făcea pe călăuza. El ghida prin sudul Basarabiei comandouri de la Tiraspol și ofițeri din serviciul de spionaj al Districtului militar Odessa. În ”Zile de cumpănă” – un film documentar de epocă, postat recent pe youtube.com, vedem cum polițiștii dau jos dintr-o mașină militară, întoarsă din drum spre Comrat, un ofițer GRU, însoțit de Ivan Burgundji, și bagajul acestora: arme albe, muniții și explozivi.

Interesant lucru: dintre conducătorii RM, numai Voronin a sancționat drastic activitatea separatiștilor găgăuzi. Burgundji a fugit la Tiraspol, de unde a continuat propaganda înverșunată de separare a Găgăuziei de RM. În 2009, odată cu venirea la putere a liberal-democraților, Burgundji s-a întors la Comrat. Și acest președinte al mișcării separatiste, a tot criticat vehement autoritățile de la Chișinău, acompaniat fiind de Leiciu și Cimpoeș, deputați în Adunarea Populară. Nicolai Dudoglo i-a numit „radicali și separatiști”. Burgundji, la rândul său, îl acuza pe Dudoglo, de ”promovarea ideilor unioniste”. În martie 2017, Burgundii a reactivat ”Organizația de eliberare națională Găgăuz Halkî”. În aceeași perioadă, bașcanul Irina Vlah l-a numit în funcția de consilier pe probleme juridice. Sarcina sa principală – crearea unui sistem judiciar găgăuz, independent de cel al RM.

La 1 decembrie 1991, Stepan Topal, unul dintre executorii planului elaborat de Centrul imperial, a fost ales primul președinte. Acesta, între 1991-1995 a condus Sovietul Suprem al Republicii Găgăuze.La 28 septembrie 2019, a avut loc un eveniment de comemorare a lui Stepan Topal. Autorităţile de la Comrat au instalat pe mormântul lui o placă comemorativă cu inscripţia „Preşedintele Republicii Găgăuzia”. Irina Vlah, bașcanul UTA Găgăuzia, membru al Guvernului de la Chişinău şi al Consiliului Suprem de Securitate (CSS), a menţionat că Stepan Topal a fost „preşedinte al Republicii Găgăuzia şi a contribuit la formarea statalităţii poporului găgăuz”. Un alt participant la eveniment – Vladimir Cîssa, preşedinte al Adunării Populare de la Comrat, a elogiat activitatea de „preşedinte al Republicii Găgăuzia” a lui Stepan Topal, menţionând că în şcoli urmează să înceapă, cât mai curând, studierea istoriei adevărate.

Din partea Chișinăului a urmat doar o singură replică. Valeriu Munteanu, preşedintele Partidului Politic Uniunea Salvaţi Basarabia, considera evenimentul de la Comrat ”un derapaj de la normele legale, acţiuni ce tulbură echilibrul din societate şi propagă dezbinarea naţională, acţiuni ce se pedepsesc penal”. El solicita ca ”premierul Maia Sandu să exprime public dacă la Comrat Irina Vlah a enunţat poziţia proprie sau a avut mandat de la Guvern”. Desigur, luările de poziție sunt bine venite. Dar mă îndoiesc că, pe scena acestui teatru al absurdului, autoritățile actuale de la Chișinău vor evolua cu mai mult succes, ca acelea care s-au perindat după declararea independenței. Radicalii de la Comrat cer ostentativ un drept al lor la ”autodeterminare”, prin intercalarea în constituția RM a ”articolului 111 a legii privind statul special al Găgăuziei.” În februarie 2014, o grupare rusofilă a organizat ilegal un referendum găgăuz pentru ”alipirea RM la Uniunea Eurasiatică și declararea în mod automat a independentei Găgăuziei, în cazul pierderii de către RM a suveranității sale sau a alipirii la România”.

Nici la Tiraspol situația nu se schimbă. Prin 2013, în ajunul declanșării războiului ruso-ucrainean, Andrei Safonov răspundea la întrebarea clasică a bolșevicilor – ”Ce-i de făcut?”. Și, dacă nu vom face cum ne sugerează fostul candidat la prezidenția RMN, EI, descendenții ”eliberatorilor” noștri din 40/44, nu vor avea garantată iubirea creștinească, pacea, fericirea şi nici liniștea sufletească. Citez, în traducere din rusă:

„Să fie dezmembrată România! „Cartagena” Bucureşti să fie distrusă! Dispariția României de pe harta lumii va constitui unica şi adevărata chezășie a vieții noastre liniștite. Să ne unim eforturile toți cei care avem o vorbă cu Bucureștiul. Eforturile Rusiei, Ucrainei, Ungariei, Moldovei, Pridnestroviei, Serbiei, Bulgariei! Bineînțeles, vom aștepta un moment propice geopolitic şi istoric pentru a lichida această „creație oribilă a Tratatului de la Paris”, din 1947. Căci au putut adversarii URSS să aștepte momentul oportun ca să contribuie la crahul Uniunii Sovietice. De ce noi n-am putea pândi momentul când, cu un mic efort, am reuși să răsturnăm edificiul statalității române? Să facem în așa fel, ca unioniștii din Moldova să nu aibă cu cine se uni! Ca puținii naționaliști pro-români din RMN să nu aibă unde-şi trimite la studii copiii. Ca cei, care în Bucovina se consideră români, pur şi simplu să nu aibă unde obține pașapoarte românești! Dacă România reprezintă drapelul şi farul pentru unioniști, atunci datoria noastră e să ardem acest drapel şi să dărâmăm acest far” (Андрей Сафонов. «Румыния должна исчезнуть с карты мира!» www.ava.md 12.01.2013 / 08:33).

Stratagema antiunioniștilor este destul de veche, ca și în cazul Moldovei Sovietice. În 1991, când s-a prăbușit Imperiul, susținătorii vechiului proiect bolșevic, animați de niște proaspeți consilieri occidentali, au optat ferm pentru ”statalitate moldovenească”. EI sperau că, într-un final, România se va destrăma după un anumit scenariu. După care doreau să făcă Moldovă Mare, în fruntariile lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Imaginau un viitor stat tutelat de Kremlin, sau de alte centre de putere din afară. Valahia, în concepția lor, putea să rămână de una singură, sau urma să fie cedată Turciei. Transilvania, teoretic, era inclusă în grupul de la Visegrád, pentru a fi admisă în NATO împreună cu Galiția, o fostă componentă a Poloniei interbelice. Totodată, se discuta și o posibilă confederație a Transilvaniei cu Ungaria. În stil european, bineînțeles, fiindcă nu se putea realiza o simplă anexare, ca în septembrie 1940. Acum, separarea Transilvaniei revine în actualitate și se caută susținători printre români. Simetric și sincronizați, socialiștii lui Dodon acționează în parlamentul de la Chișinău. Iar ungurii, înregimentați în UDMR, sunt activi în Parlamentul României cu propria idee separatistă. Budapesta, vigilentă, finanțează proiectul iar Moscova și alte centre de putere ar fi dispuse să-și aducă aportul.

Astfel, din 1991, când la Chișinău s-a declarat independența RM, am ajuns, în prezent, la ”Proiectul Moldova Mare!”. Putin i-a înmânat lui Dodon foaia de parcurs, busola și harta secretă a navigației printre recife. Merită urmărit tot ce prezintă mass-media din România și RM, Rusia și Ucraina despre iminenta unire a celor două state românești. Reacția forumiștilor te lasă cu impresia că antiunioniștii din dreapta Prutului insinuează și provoacă mai perfid, mai nociv decât profesioniștii războiului informațional-psihologic din alte spații. Regretabil că majoritatea preferă anonimatul, altfel am descifra mai lesne ”ce demon îi pune în mișcare”. O specie aparte de antiunioniști, orientată centralizat și subtil, perorează: ”Nu e bine ca România să revendice Basarabia, căci Ungaria o să vrea Transilvania”. Cazuistică perimată! Ce folos că România, în iunie 1940, a cedat Basarabia și nordul Bucovinei fără lupte? La indicațiile ”partenerilor strategici” -Germania și Italia, Țara a fost mutilată în continuare. În septembrie 1940 nordul Transilvaniei fiind anexat de Ungaria, după care a urmat preluarea Cadrilaterului de către Bulgaria.

În iunie 2017, Duma de Stat a Rusiei a dezbătut într-o ședință problema regiunii din stânga Nistrului. Deputatul Vladimir Jirinovski și-a expus opinia. Citez, în traducere din rusă: ”Apariția statului Republica Moldova a fost o eroare. Limba moldovenească nu se deosebește de limba română, iar moldovenii se consideră mai degrabă români. Regiunea Cernăuți nu e denumită «Молдавия», deși o bună parte a acestea a făcut parte din gubernia Basarabia. Basarabia a revenit la Rusia în 1940, ca și Crimeea în 2014. Nu a fost ocupație, anexiune, alipire. Imperiul rus a preluat Basarabia și Crimeea de la Imperiul Otoman, în conformitate cu tratatele internaționale”. Deputatul a solicitat ca pe viitor, în actele juridice ale Federației Ruse și în documentele CSI, să fie folosit termenul ”Basarabia” în loc de ”Moldavia”. Astfel, ineditul lider politic Vladimir Jirinovski, într-o intervenție de trei minute, reușește să tămâieze mulțimile cu viziuni diametral opuse. Probabil, unii români au rămas înduioșați: uite, un deputat, într-o dezbatere a legislativului Rusiei, afirmă că moldoveneasca și româna e una și aceeași limbă. Și exponenții ”Lumii ruse” din Basarabia s-au bucurat: vedeți, n-a fost ocupație, ci eliberare a propriilor teritorii. Dar cine l-a ascultat atent, a înțeles ce vrea deputatul rus: moldovenii sunt români și n-au decât să plece în țara lor, România. Iar Basarabia să redevină ce-a fost – o gubernie multiculturalistă în componența Rusiei imperiale.

În martie 2015, Val Butnaru diagnostica exact situația statalismului moldovenesc: „Republica Moldova este un stat falimentar, corupt, impotent. Mai pe scurt – o stână. Republica Moldova nu se va integra în UE nici în următorii zece ani, nici în următorii 25 de ani, nici în… Păcat e că știm cu toții lucrul acesta, dar ne prefacem că așteptăm himera Schimbării! Nu integrarea în Uniunea Europeană este șansa noastră, ci Unirea imediată cu România. Rămâne valabilă oferta făcută de președintele Traian Băsescu: Cereți Unirea și-o vom face! Punctum!”

4. Capitaliști

Întrebat adeseori de ce nu ne-am unit până acum, răspund cu toată seriozitatea: fiindcă nu am avut capitaliști români. Și nu sunt sigur că-i avem în prezent. Pe ambele maluri, la ieșirea din comunism, românii mai dinamici, cu inițiativă în domeniul economic, erau în masă niște mici burghezi hedoniști. Cu certitudine, ne vine foarte greu să construim Unirea fără businessmeni. Acum trei decenii, am lansat o chemare patetică: ”Capitaliști români, vă rog frumos, treceți Prutul!”. În RM parcă au început să vină anumite segmente de capital transnațional, curat sau murdar, vest-european și american, japonez și chinez. Grupuri de interese, din cele patru unghiuri, pe diverse căi, bagă bani și în combinațiile conducătorilor de la Chișinău. Solidari, mai sar în ajutor și unele segmente de capital din dreapta Prutului. Frații români încă nu s-au prins că miza e alta: ”Moldova – o țărișoară de succes!”. Numai că această minune este imaginată într-o viitoare sintonie/asamblare cu Ucraina și Georgia, avându-i pe EI la un pupitru de comandă, amplasat la Kiev. Cu ajutorul investițiilor de capital străin bine orientate, statalismul pruto-nistrean urmează să ajungă o sursă de inspirație pentru niște complexați din provinciile istorice ale României. Aceștia, chipurile, „s-au săturat de București”, precum odinioară componentele Iugoslaviei ”se săturaseră de Belgrad”.

Peste ani, când președintele Traian Băsescu le-a vorbit liderilor occidentali despre Unire, aceștia ”nu au făcut ochii mari”. Problema însă era alta: capitaliștii în devenire, de pe ambele maluri ale Prutului, doreau sau nu doreau reîntregirea națională? Unii dintre ei erau etichetați drept mafioți, vânduți Rusiei, Israelului etc. Aproape un deceniu, companiile românești ne-au tot speriat: ”Nu putem trece Prutul, ca să investim, că ne papă Voronin, omul rușilor!” Am căutat mereu prin mass-media să-i conving: Voronin nu este omul Moscovei! Străinii, care au preluat rețele de distribuție electrică, portul Giurgiulești, aeroportul internațional și alte obiective cheie or fi, pur și simplu, mai ageri la minte și cu mai mult curaj. În prezent, o parte din mass-media vehiculează o idee nostimă:”RM a scăpat de cel mai mare pericol al democrației, de odiosul oligarh Vlad Plahotniuc”. Deși, în realitate, la Chișinău, s-a consumat doar un epizod al ordinarei și disperatei lupte pentru putere între diverse grupuri de interese. Actualul învingător- clanul care îl promovează din umbră pe Dodon cu ”socialiștii” lui, este cel mai periculos dintre toate câte s-au perindat la putere în Republica Molotova.

Ce putem face? Mai întâi, pentru ”iluminare” și elucidarea cazului, le sugerez românilor inocenți, de pe ambele maluri ale Prutului, să întocmească o listă: Marii capitaliști din RM. Contemplând lista, să mediteze, să-și pună întrebarea: Oare de ce facem atâta tam-tam cu oligarhii, ca pe timpul luptei de clasă, cu boierii și chiaburii? Am vrea cumva să activăm într-o economie de piață, dar cu principii egalitariste? Să muncim ca în socialism, dar să trăim ca în capitalism? Să aplicăm rigorile cazărmii comuniste în bordelul consumist?

Ori că nu ne dăm seama pe ce lume trăim, ori nu suntem sinceri. O jumătate de secol basarabenii au vegetat într-un regim comunist ideocratic. Puteai să fii deștept, bine pregătit profesional, însă deciziile erau luate de persoana care deținea puterea politică. Prim-secretarul partidului-stat te punea președinte de colhoz, ministru, rector, șef de gară, director de teatru etc. Timp de două decenii, destinele intelectualității basarabene au depins de voința și capriciile lui Ivan Bodiul. El a ajuns prim-secretar fiindcă soția lui era foarte frumoasă și i-a plăcut lui Leonid Brejnev. În 1972, Petru Lucinschi, secretarul cu ideologia al PCM, decidea dacă să rămână la Politehnica din Chișinău, sau să fie dați afară ”pentru naționalism” 50 de lectori și profesori, printre care și umila mea persoană… Tot pe atunci, la București, secretarul partidului unic, din motive personale, interzicea cenaclul ”Flacăra”, condus de Adrian Păunescu, care anima renașterea românismului în teritoriile naționale răpite de Imperiul sovietic.

Da, în comunism, existau numeroși șefi care se abăteau de la normele partidului unic și erau drastic sancționați. Periodic, PCUS schimba secretarii la toate nivelurile.Sistemul, însă, rămânea intact. Acum trăim în altă lume,într-un regim în care nu mai decide ideocratul. De regulă, cei care dispun de capital licit dețin și puterea politică; ei pot să-și facă deputații și miniștrii lor. Sau pot ajunge să ocupe personal orice post. Chiar de președinte al statului, ca Donald Trump. În capitalism, mulți adună averi pe căi ilicite și nimeresc după gratii. Cu totul alta e situația în RM. Ilan Șor, de exemplu, deși condamnat la 7 ani și șase luni de închisoare, dar având multe, multe milioane, și-a cumpărat un partid gata înregistrat. Partidul cu ideologie personalizată – ”Șor” – a reușit să treacă pragul electoral. Astfel, tânărul oligarh, un rusofon născut la Tel-Aviv, în 1987, a ajuns primar de Orhei și, ulterior, parlamentar la Chișinău. Însă tinerii politicieni români, precum unioniștii Octavian Țîcu și George Simion, neavând suficiente resurse financiare, se vor descurca mai greu în confruntările electorale, atât pe malul Bâcului, cât și al Dâmboviței. La Chișinău, de un sfert de secol schimbăm așa-numiții oligarhi şi restul rămâne pe vechi. Iar mass-media titrează zilnic opiniile politicienilor. Un exemplu: „Justiția lui Plahotniuc devine peste noapte justiția lui Dodon şi Năstase” (Dorin Chirtoacă).

Indiscutabil, la Chişinău, ca şi la Bucureşti, nu toți oamenii întreprinzători au un ideal național și nu toți ar fi chei de biserică. Dar, diversele segmente de capital, din întreg spațiul românesc, nu sunt neapărat ilicite; oamenii care investesc și diminuiază șomajul, produc bunuri materiale, servicii și plătesc impozite, nu sunt vânduți sau mafioți. Capitaliștii noștri repară maternități, creșe, grădinițe, spitale și muzee, contribuie la realizarea unor proiecte din domeniul culturii și științei, construiesc case pentru familile numeroase și defavorizate. E adevărat, unii sunt acuzați de mass-media că se implică în jocuri politicianiste și financiare, prin care își controlează partenerii sau politicienii sponsorizați. Fără îndoială, este condamnabilă orice abatere de la legislația în vigoare. Și, bineînțeles, de la cele zece comandamente creștine. Dar, faptul că și unii preoți le încalcă, nu ne face să renunțăm la credința în Dumnezeu. Să mai avem un pic de răbdare. Să sperăm că și în Republica Moldova ”problema oligarhilor” se va decide treptat, corect, echitabil, conform legislației unui stat de drept. Sub acest aspect, Chișinăul se află, în comparație cu Bucureștiul, la nivelul anului 2004. Să sperăm că tot mai mulți oameni de afaceri se vor angaja să susțină Proiectul de Țară, obiectivul nostru major, Reîntregirea României. Mulți capitaliști onești vor continua să facă lucruri bune, ca odinioară Vasile Stroiescu – boierul basarabean unionist, ctitor și mecenat, primul președinte al Parlamentului României după Marea Unire din 1918.

5. Unioniști

Adeseori, unii conaționali mă întreabă: ”De ce Unirea nu este dorită de toți românii?” Le răspund: Dintr-o sută de experți doar câțiva ar putea diagnostica exact de ce unii oameni sunt unioniști, iar alții – antiunioniști. Fiecare român care se respectă – politician sau politolog, formator de opinie sau om de afaceri etc. – are o motivație proprie. RM este o anomalie istorică în care jurnalistul basarabean Dumitru Spătaru nu vede decât niște ”asasini ai democrației”. În 2015, inspirat din Biblie, a alcătuit ”geneza politicii moldovenești de centru-dreapta şi de dreapta, de la origini şi până în prezent”. Este amuzantă, merită descifrată şi poate că vom înceta să ne luăm prea în serios, dându-ne niște caraghioase aere de importanță. Unii cetățeni moldoveni au tot sperat că Imperiul sovietic va renaște. Astfel, RM rămâne o societate dezaxată. Ca să te convingi, e suficient să urmărești www.moldoveni.md și să înveți crezul moldovenilor – Țara și națiunea – predicat de Nicolae Pascaru. În 2011, regretatul Constantin Tănase scria: ”Trebuie să recunoaștem că noi avem probleme mari nu numai cu elitele, ci și cu poporul. De fapt, cum e sacul și cârpeala! Aproape două sute de ani a trăit sub ruși. Când trăiești prea mult în rahat, te obișnuiești atât de mult cu el, încât acesta nu te mai deranjează, nici nu-l observi, ci dimpotrivă, când rahatul dispare, îi duci lipsa”.

De la un timp, devine tot mai vizibilă o realitate: România, sub toate aspectele, a progresat masiv față de RM. Observatorii străini constată o diferență frapantă. Totodată, se simte presiunea din partea agenților de influență ai Ucrainei, Rusiei și ai altor forțe, cu interese specifice în zonă. De ani buni, urmăresc o subtilă campanie de subminare a unionismului, întreținută de ”ai noștri”. Iar publicațiile electronice de limbă rusă din Chișinău manifestă o perfidie exemplară. De exemplu, www.vedomosti.md, www.kp.md și www.point.md, ca să menționez doar câteva. Ale cui sunt aceste mijloace de informare în masă? Cine plătește puzderia de troli, postaci și hateri? Unii, vizibil profesioniști, insinuează: ”Unirea ar fi o gravă pierdere economică pentru România”. Exact așa procedau, în 1990, la Chișinău, elita comunistă, agrarienii și agentura ruso-ucraineană: „RSSM e bogată, România este înapoiată și va deveni tot mai săracă. La ce să mai unim două sărăcii?”.

Pe atunci, la o dispută, orice „binevoitor” ținea să demonstreze, cu creionul în mână, că județul Bălți este mai dezvoltat decât județul Botoșani. Iar județul Orhei o duce mai bine ca județul Vaslui. Sau că județul Suceava cedează în concurența cu județul Cernăuți. Astăzi, invers, aceeași agentură, aceeași mass-media aservită prezintă Basarabia ca pe o sărăcie generalizată. În realitate, însă, un județ din stânga Prutului, precum Soroca, de exemplu, nu este populat de niște infirmi, asistați social. Și nu supraviețuiește din ajutoare externe. Oamenii merg dimineața la datorie, exact ca și cei dintr-un județ din dreapta Prutului, Vaslui, bunăoară. Și dacă e să ne unim, asta nu înseamnă că județul Soroca devine o povară, o unitate teritorial-administrativă întreținută de județele din dreapta Prutului, inclusiv de Vaslui. Niciun județ din Basarabia și Nordul Bucovinei nu devine nicidecum o povară pentru județele din Moldova, Muntenia sau Transilvania. Constatând că ”moldovenilor stataliști” le este „ghini așă”, unii binevoitori fariseici se întrebă: nu ar fi mai oportun ca unioniștii din dreapta Prutului să se agite preponderent de soarta României?

Mai există și o categorie aparte de români, care atacă idealul Reunirii tangențial. Diverși indivizi anonimi blamează injurios basarabenii și nord-bucovinenii care obțin cetățenia română pentru a ajunge în Vest. Culmea ironiei: în 2017, anonimii își postau comentariile acide în aceleași publicații on-line unde erau inserate articole de genul: „Conform Raportului Băncii Mondiale, peste un milion de români ar vrea să plece din țară în următorii cinci ani”. Unioniștii adevărați sunt recunoscători Statului Român, inclusiv pentru faptul că asigură fiecărui cetățean dreptul la libera circulație. În multe județe, românii din Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herța contribuie la diminuarea penuriei de resurse umane cauzată de emigrația masivă a celor din „vechiul regat”. Omenește, mă bucur dacă cetățenia îl ajută pe un tânăr român(din Nordul Bucovinei, din Basarabia de nord și de sud) să evite încorporarea în trupele ucrainene care luptă în Donbass. Și nu mă indignează faptul că mulți conaționali, obținând cetățenia, își găsesc de lucru în țările Uniunii Europene. Știu că mulți se întorc. Unii investesc câștigul în diverse afaceri chiar în localitățile de unde au plecat. Apropo, și volumul capitalului investit de basarabeni în România este mai mare decât cel investit în RM de către românii din dreapta Prutului.

Nu știu dacă a reușit cineva să descrie atât de plastic și precis, precum Petrișor Peiu, felul în care reacționează la problematica Unirii acei români, care își petrec anii ironizând și luând în bășcălie tot ce este autohton. Citez un alineat:

”Cu toții ne spun ce pragmatici sunt ei când ignoră cu desăvârșire cuvântul cu „U” (nire). Ba mai mult, ne pun în față dilema crudă de a alege între cuvântul cu „U” și cuvântul cu „E” (uropa). De parcă ar fi realist și pragmatic să ignori ceea ce vor 70% dintre românii din România și câteva zeci de procente (nici să le numere nu prea vor) dintre românii dintre Prut și Nistru! De parcă pragmatic ar fi să vinzi gogoși săracilor basarabeni despre o integrare în UE, care nu este nicidecum propusă sau măcar imaginată de UE, sau despre calea independentei, micuței și curajoasei republici! De parca pragmatic ar fi sa îndrugi aberații precum „ne vom întâlni in UE”! (ca și cum i-ai spune fratelui tău să nu vă mai întâlniți acasă la părinți, ci în sufrageria doamnei Angela de la parter că e mai „șic”!)”.

Cu certitudine, aplicarea principiului pe care îl numesc SIT(sincronizare – interferență – transplant), și de care tot vorbesc, încă din 1992, își face efectul. Deja circa un milion de basarabeni și-au restabilit cetățenia română conform legislației în vigoare. Intelectualitatea Basarabiei cugetă și acționează ca și cum Țara ar fi reîntregită. Scriitorii, lingviștii, jurnaliștii, cineaștii, compozitorii, artiștii, oamenii de cultură, în general, și profesioniștii din multe alte domenii de activitate umană au realizat deja Reîntregirea. Ca să-ți dai seama, e suficient să urmărești pe www.youtube.com evoluția formațiunilor artistice și să citești comentariile internauților. Treptat și armonios se integrează și oamenii politici. Iată doar câteva exemple de politicieni basarabeni din mai tânăra generație: Eugen Tomac, Constantin Codreanu, Ana Guțu, Alexandru Mutruc, Victor Alexeev, Veaceaslav Șaramet. Se unesc basarabenii și nord bucovinenii din diaspora, făcând front comun cu românii de pretutindeni. Numărul unioniștilor va continua să crească, inclusiv pe calea cea mai frumoasă -legământul matrimonial.

Cu tot entuziasmul unioniștilor, în rândul viitorilor cetățeni ai României există o doză justificată de amărăciune – blocajul de la Autoritatea Națională pentru Cetățenie (ANC); termenul legal pentru examinarea și soluționarea unui dosar, stipulat clar în lege, nu e respectat. După o perioadă îndelungată de înghețare suspectă, procesul de obținere a cetățeniei a fost deblocat, în 2010-2015, datorită implicării directe a președintelui Traian Băsescu. Dar, la București guvernele cad, miniștrii se schimbă și disfuncționalitățile înregistrate la ANC rămân aceleași – nu este transpusă în practică soluția stipulată în OUG nr. 65/2017.

Etnicii români, cetățeni ai RM, Ucrainei, Serbiei, Macedoniei și Albaniei își exprimă temerile legate de statistica dosarelor nerezolvateși, implicit, de accesul pe piața forței de muncă din România.Tot mai puțini români din Basarabia, Nordul Bucovinei și Maramureșul istoric își caută de lucru în spațiul ex-sovietic. Aceasta denotă și următorul exemplu: în 2019, doar un singur Serviciu pentru Imigrări, cel din Județul Tulcea, a înregistrat 540 de cereri ale cetățenilor din RM pentru eliberarea avizelor de angajare în calitate de lucrători permanenți sau detașați. Iată, în același cadru, câteva din miile de mesaje, culese pe Internet. Sunt adresate deputatului Constantin Codreanu, președintele Comisiei pentru comunitățile de români din afara frontierelor țării din Parlamentul României: Liliana Rotaru: – Doamne ajută în tot ceea ce faceți! Vă mulțumim că, în ciuda impedimentelor birocratice de pe ambele maluri ale Prutului, insistați și nu vă dați bătut; Nataly Kheikh: -Aștept cu nerăbdare răspunsul în privința redobândirii cetățeniei române de către minori. Eu am un copil român și unul cu acte moldovenești și nu pot obține pentru el cetățenie română. Sincere mulțumiri că nu ne lăsați în voia sorții, că va pasă de noi, oameni simpli, dar cu suflet mare; Ludmila Bălțatu – Mie, funcționarii de la București, mi-au tăiat dosarul, cu roșu, ca la comuniști. Important e că eu simt românește…; Lilea Neamțu: – Mulțumim pentru abordarea și rezolvarea unei dureroase probleme – ”Dosarele medicilor”!

La insistența intransigentului deputat unionist Constantin Codreanu, ”dosarul minorilor-non cetățeni” a fost soluționat prin OUG nr. 65/2017. Deși cunosc ”performanțele” birocrației, îmi exprim speranța că va reuși să elimine definitiv și mitul ”invaziei de doctori” – o problemă a medicilor basarabeni și nord bucovineni care își depun dosarele pentru obținerea dreptului de practică pe teritoriul Țării lor – România. Procesul de echivalare a diplomelor fusese stopat. Și se întâmpla exact la etapa când mulți medici, dintre cei care își depuseseră dosarul la Ministerul Sănătății, aveau deja oferte în diverse unități sanitare/medicale din Țară. Un lucru și mai grav: în majoritatea dosarelor, anumite piese nu mai erau la zi. Și solicitanții, obstrucționați de autoritățile de la Chișinău și Kiev, reîncepeau calvarul de actualizare a documentelor.

În ianuarie 2020, mass-media anunța dezbaterea, și ulterior votarea, în Camera Deputaților a proiectului de lege vizând Cartea Verde a Românului de Pretutindeni (CVRP). Aceasta e concepută ca document de identificare a persoanelor care NU dețin cetățenia română, dar fac parte din categoria românilor de pretutindeni, în sensul definit de lege, și solicită drept de muncă și de reședință în România. CVRP preia modelul altor documente de bună practică europeană și euroatlantică, inclusiv EU Blue Card (modelul Cărții Albastre a UE), instituită prin Directiva Consiliului EU 2009/50/EC.
Documentul respectiv le conferă persoanelor dreptul de ședere și de muncă pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene. CVRP le permite românilor de peste hotare, care nu dețin cetățenia română, să muncească în România; nu mai este obligatorie deținerea suplimentară a unui permis de muncă, sau de ședere pentru străini; ei au tot dreptul să deschidă conturi bancare, să înființeze societăți comerciale, să beneficieze de educație la toate nivelurile și de servicii medicale de urgență, ca orice cetățean român.

Odată intrată în vigoare, legea CVRP va permite nu doar un acces facilitat pe piața forței de muncă din România. Etnicilor români de pretutindeni li se creează de asemenea condiții simplificate de obținere a cetățeniei în baza criteriului cultural-lingvistic. Legea prevede perfecționarea mecanismelor specifice procesului de naturalizare. E vorba de o integrare mai eficientă a beneficiarilor: cetățenii străini de origine română, sau aparținând filonului lingvistic şi cultural românesc, care își asumă, în mod liber, identitatea culturală română şi locuiesc în afara frontierelor României, indiferent de originea lor etnică, sau de modul în care aceștia sunt apelați. Pentru aceste persoane nu mai e necesară perioada de naturalizare cultural-lingvistică; ele pot fi exceptate de la obligativitatea domicilierii în mediul românesc din țară timp de cel puțin 8 ani sau, în cazul căsătoriei cu cetățeni români, timp de cel puțin 5 ani.

La finele anului 2019, Constantin Codreanu a trimis Consiliilor Județene din România o scrisoare prin care încuraja acordurile de înfrățire între localități de pe cele două maluri ale Prutului. Astfel, România poate acorda un sprijin direct comunităților locale din cel de al doilea stat românesc. Mai ales că, de regulă, este vorba de proiecte cu un buget modest, ca impact pentru partenerul din România, dar cu beneficii imense pentru partenerul din RM. În februarie 2020, Ana Guțu, numită în funcția de secretar de stat al Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova (DRRM) în Guvernul României, a lansat strategia de elaborare a proiectelor, prin care RM va putea accesa fonduri din bugetul României. Începe o nouă etapă de Sincronizare -Interferență – Transplant între România și RM, de elaborare/finanțare/evaluare a proiectelor. Basarabenii sunt așteptați la DRRM cu idei inovatoare, care, materializate fiind, vor aduce România mai aproape de RM.

Toate bune și frumoase… Dar mai avem de rezolvat o gravă problemă, semnalată de cetățeni și de mass-media: existența unei scheme paralele de înregistrare a cererilor prin care mulți ucraineni, ruși și alte seminții, peste rând, devin cetățeni români, fără ca să treacă toate procedurile prevăzute de lege. În ianuarie 2020, Iurie Reniță, deputat în parlamentul RM, ex-ambasador la București, a făcut un apel către autoritățile române să caute urgent soluții pentru cele 230.389 dosare depuse în 2017-2019. Ministrul Justiției Cătălin Predoiu a elucidat situația: „Din păcate, procesul de solicitare a cetățeniei române a generat activitatea mai multor rețele dubioase, unele din ele activând cu grave încălcări ale legislației române. O investigație jurnalistică de ultimă oră a scos la iveală mai multe nereguli, inclusiv creșterea bruscă a solicitanților de cetățenie română originari din Rusia. A apărut necesitatea amendării legislației din domeniu, prin instituirea unor filtre de verificare minuțioasă a dosarelor. Sperăm că, după soluționarea acestei probleme, procesul de redobândire a cetățeniei române va reintra în limita termenului legal de 6 luni”.

Deputatul Iurie Reniță consideră că ”ar fi indicat, dincolo de dreptul legal și istoric al basarabenilor la redobândirea cetățenii, să se purceadă la o evaluare exigentă a persoanelor care au compromis, profanat și defăimat, în mod demonstrativ și sfidător atât România, cât și cetățenia română, chiar fiind deținătorii acesteia. Regretabil, dar „nu ducem lipsă” de cei care mai ieri operau cu cuvinte gen „frați români”, iar astăzi deja vorbesc de „ocupația română”, doar ca să intre și mai mult în grațiile Moscovei. Dacă autoritățile de la București au vreo problemă în identificarea lor, vă asigur că basarabenii, care au redobândit cetățenia părinților și a buneilor noștri din respect, dragoste și mândrie față de Neam și de Țară, vor ajuta să-i identifice pe cei care manifestă o atitudine profund ostilă și agresivă față de tot ce-i românesc aici, în Republica Moldova, și peste hotarele ei”. Din presă am aflat căParchetul General a deschis dosar penal în cazul unor asemenea fapte condamnabile.

La Chișinău, afectați de putinism, niște foști ofițeri KGB, acum ideologi de culise ai moldovenilor stataliști, completează o listă neagră a basarabenilor unioniști, intitulată ”Iudele Moldovei”. M-au inclus și pe mine în listă. Mă simt onorat și le mulțumesc că nu mă dau uitării. Materialele recentei conferințe cu tema ”Politica istorică în Moldova independentă” (Chișinău, 1 februarie 2020) arată că stataliștii moldoveni se radicalizează; ei sunt dezamăgiți chiar și de Igor Dodon fiindcă acesta tergiversează introducerea în școli a obiectelor ”Limba moldovenească” și ”Istoria Moldovei”. Interesant, îl vor trece și pe Dodon în lista neagră?

În ultimul timp, caut să mă documentez pentru a înțelege Unionismul românilor prin prisma tinerei generații, deoarece unii interlocutori își exprimă dezamăgirea. De regulă, cei în etate critică, în mod tradițional, negativismul tinerilor: „Ce știe tineretul ăsta!? Nu-s ca noi… Când făceam eu armata…!”. Au dreptate, desigur. Tinerii de astăzi diferă impresionant de bunicii și părinții lor. Și nu exclud că românii ar putea suferi pierderi mari în rândurile tineretului, precum Occidentul în secolul trecut. Mă refer la tinerii europeni din generația anilor ’60. Pe unii am avut ocazia să-i cunosc. Eram și eu tânăr. Absolvisem Universitatea din Leningrad și lucram la Moscova. Căutam să evadez din cazarma comunistă. Citeam Révolution dans la révolution de Regis Debray și L’Homme unidimensionnel de Herbert Marcuse. Mă interesau revoltele studențești și mișcarea hippie, care bulversau capitalele țărilor vest europene și deranjau Kremlinul, ca și disidența sovietică… Bineînțeles, nu asemenea sincope dramatice ar decide rezultatul final al unui proces ireversibil precum Reîntregirea Patriei. Nu neg și nu absolutizez rolul tinereții. Pur și simplu sunt conștient că ultimul cuvânt îl are dictatura legilor naturii. Reîntregirea Țării nu o fac bunicii, în trecut. Nici nepoții, în viitor. Când va bate ora astrală, nu va fi nici ieri, nici mâine. Va fi eternul Prezent. Și vor cugeta, vor decide și vor acționa cei în viață, ca să-și facă Unirea lor.

Ca ”unionist prin definiție”, am cugetat timp îndelungat. Concluzia: noi, românii basarabeni, nord-bucovineni și herțeni cedați/abandonați, am supraviețuit o jumătate de secol, chiar și în condiții de țarc imperial și gulag. În 1990-1991, când eram președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, în casa guvernului aveam patru dolari. Ca să conduc delegații oficiale în străinătate, scriam cerere la Moscova să ne dea bani pentru diurnă și bilete; acoperirea cheltuielilor le puteam face doar cu valută. Și numai Centrul imperial avea dreptul să dețină valută. Acum, e altă viață! „Planeta Moldova are di tăti”, iar UE, ONU, NATO și România țin sub observație orbita acestei minuscule planete. În actuala conjunctură, lumea bună pare preocupată serios ca traiectoria acestui satelit artificial să nu fie deturnată de recidiva Imperiului de la Răsărit. Concomitent, nici Rusia lui VVP și nici băgătorii de seamă din CSI nu au somn de grija RM.

Am mai spus-o și repet: unionist adevărat poate fi doar un constructivist înnăscut, deoarece Unionismul este o paradigmă care presupune schimbare radicală, efort și riscuri asumate. Însă, în structura oricărei populații, constructiviștii – oamenii deschiși schimbărilor (minoritatea creativă, inovatorii) nu depășesc cota de 7%. În rest, ”urzeala norodului” conține: misonești (conservatorii nativi și intransigenții, adversarii înnoirii de orice fel – 33%); filoneişti (activiștii, animatorii, prostănacii cu inițiativă, promotorii schimbării cât mai frecvente și cu orice preț, – 8%); expectativi (conformiștii, hedoniștii, centriștii, căldiceii – 52%). În definitiv, nu importă că ”masele largi ale oamenilor muncii de la orașe și sate” (ideologemă ideocratică bolșevică) nu au obiective naționale strategice. Nu contează prea mult că marea majoritate a românilor, de pe ambele maluri ale Prutului și de pretutindeni, operează cu fenomene de bâlci, cu sintagme precum ”eu și revoluția” sau ”să moară capra vecinului”. Minoritatea creativă unionistă nu va ține cont de clanuri, de interesele oligarhilor, nașilor, finilor și cumetrilor: Nici de motivația și acțiunile stataliștilor de sorginte kaghebistă.

Finalizarea procesului de Reîntregire a Patriei nu va depinde de anomaliile menționate. Nici de electoratul basarabean, încă sensibil la pomeni electorale, oferite de ”oamenii oligarhilor”. N-are prea mare importanță că ”masele largi populare de la sate și orașe” nu au obiective naționale strategice. Să fie ele sănătoase, să aibă de lucru și să facă copii. Viitorul națiunii depinde de minoritatea creativă din toate domeniile de activitate umană. În tot cazul, procentele vehiculate de mass-media despre numărul unioniștilor nu valorează prea mult. Pe unioniștii autentici nu-i interesează dacă, la ora actuală, careva județ din Transilvania, Banat sau Oltenia este mai bogat sau mai sărac decât unele din fostele județe dintre Nistru și Prut. Dacă pe timpul inchiziției ar fi activat sociologi și analiști aserviți, ar fi prezentat sondaje de opinie, demonstrând că 90% dintre cetățenii urbei sunt de acord ca Galileo Galilei și Giordano Bruno, pentru ”ereziile lor”, să fie arși pe rug. De aceea, astăzi, pentru minoritatea creativă, Reîntregirea înseamnă revenirea Statului Român, de jure și de facto, în teritoriile sale răpite în 40/44. Această minoritate construiește Unirea zi de zi, cu răbdare și efort.

6. În rezumat, teze și antiteze:

1. Pe zi ce trece, românii, în ansamblu, se transformă într-o soluție suprasaturată de informații contradictorii. Parțial, și din această cauză, foarte mulți concetățeni, sunt defazați sau sceptici în privința Reîntregirii Patriei.

2. Actuala conjunctură din Republica Moldova este fluctuantă, nesigură, ca acum cinci sau douăzeci și cinci de ani. Evaluarea situației va fi mereu subiectivă, incompletă. Și depinde: a) de cine ești (moldovean statalist sau român unionist, rus de profesie sau nostalgic misoneist); b) ce obiective urmărești (binele creștinesc sau căpătuirea rapidă pe contul aproapelui/statului); b) de unde urmărești desfășurarea evenimentelor în spațiul Pruto-nistrean (din Chișinău sau Tiraspol, Comrat sau Bălți, București sau din diaspora).

3. Reîntregirea reprezintă calea noastră de la vis la realitate. Marea Unire de la 1918 a integrat milioanele de români din afara frontierelor trasate după Mica Unire de la 1859. În prezent, Reunirea teritorilor răpite este imperios și primordial necesară pentru supraviețuirea Statului Unitar Român și consolidarea Națiunii Române. Unionismul românilor este un drept natural de a fi în spațiul lor ancestral: în Carpați, la Nistru, la Tisa, la Dunăre şi la Pontul Euxin. Nu putem rămâne la infinit dependenți de motivația schimbătoare a străinilor. Dacă Helmut Kohl ar fi ținut cont de părerile francezilor, britanicilor, americanilor, rușilor, am fi avut și în prezent două state germane.

4. Astăzi, torpilarea integrării celor două state românești este o chestiune de strategie imperială. Pentru EI, existența în continuare a Republicii Moldova, reprezintă ”un rău necesar”. Un atu pentru a menține pe agendă problema dezmembrării Statului Național Român. De la declararea la Chișinău a independenței s-a trecut la următoarea etapă. Există deja în safeuri câteva scenarii și proiecte gen ”Moldova Mare”. Proiecte care implică, în mod inevitabil, destrămarea României și a Ucrainei.

5. Adversarii Reunirii sunt stimulați din exterior și aceștia devin tot mai numeroși și mai nocivi. Și dacă elitele naționale nu elimină consecințele Pactului Stalin-Hitler de jure și facto, procesul dezmembrării României, început în iunie 1940, va continua. De aceea, Reîntregirea și nu altceva, constituie astăzi unicul Proiect de Țară. Supraviețuirea ca Stat și Națiune devine obiectivul strategic al tuturor românilor. Și doar în baza acestui imperativ vital putem decreta angrenarea totală a resurselor posibile și disponibile. În această cheie, obiectivul strategic Reîntregirea urmează să determine, în mod obligatoriu, obiectivele tactice ale guvernării, să condiționeze opțiunile și întreaga activitate operativă la nivelul fiecărui subsistem al Statului Național Unitar.

6. Toți oamenii și toate națiunile au probleme. Dar nimeni nu face nimic din ceea ce nu dorește să facă. Volens-nolens, în plină expansiune globală a Imperiului, fiecare națiune caută răspunsul adecvat la întrebarea „Care pe care?”. Această întrebare denotă un principiu fundamental al politicii interne și externe dar, totodată, și perpetua dilemă a luptei naționale și a luptei de clasă. Astăzi, în cazul nostru, al românilor, această formulă sacramentală semnifică „A fi sau a nu fi?”. Și această dilemă este conștientizată de tot mai mulți români de pretutindeni.

7. Neale Donald Walsch, un mesager spiritual contemporan, dialogând cu Dumnezeu, l-a întrebat dacă, în caz de emergență la scară planetară, ne poate ajuta cineva. A primit un răspuns clar, pozitiv, încurajator: ”Nu sunteți singuri, abandonați în univers. La deșteptarea speciei voastre veghează și Ființele Foarte Evoluate dintr-o altă dimensiune”. Așadar, ajutor există… numai dacă indivizii și națiunile știu să asculte. Astăzi, în cazul nostru, al românilor, ”deșteptarea speciei” înseamnă Reîntregirea Țării. Și Reîntregirea de jure și de facto va fi opera minorității creative, a unor constructiviști nativi din interiorul și din afara României, care ascultă, aud și înțeleg.

Mircea Druc,
București, februarie 2020

Comentarii

Ion Petrescu

Ion Petrescu

S-a născut la 2 noiembrie 1955, în Bucureşti, tatăl, Ion, fiind din judeţul Argeş, iar mama, Tamara, din stânga Prutului. A urmat cariera militară avansând până la gradul de colonel, fiind opt ani director al Trustului de Presă al Armatei României. ...

Ultimele articole