Istoria viitorului se va scrie altfel decât o anticipează cei obișnuiți cu clișeele veacului 20

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Într-un comentariu publicat pe blogul său, incisivul jurnalist Victor Nichituș crede că ROMÂNIA ARE NEVOIE DE UN ACORD DE TIP SNAGOV PE CHESTIUNEA BASARABEANĂ. Un titlu generos, pentru o realitate de fapt ostilă unui asemenea demers.
Jurnalistul menționat amintește de un text din 2015 al unui insignifiant, de la București, care o lăuda pe Maia Sandu ca potențial prim-ministru. O fumigenă lansată pentru necunoscători. Venită de peste Ocean, cu un oarecare sprijin al Unchiului Sam, cetățeana menționată, inițial interesantă, cu aerul său de fragilitate feminină bine jucată, s-a dovedit apoi cântând după o singură partitură, care nu a fost scrisă nici la Chișinău și nici la București. Și ca lucrurile să fie mai limpezi, în opinia publică din dreapta Prutului, Maia Sandu este privită, cu indulgență, ca o curiozitate mai degrabă locală.
La un alt nivel este perceput, în arena publică românească, personajul numit de Victor Nichituș, cu eleganță, domnul Năstase. O fi fost bun acest european la năvălirea unor mitinguri, dar în fața admiratorilor săi, din Chișinău este un orator mediocru, care mai are și defectul de a citi de pe hârtii, pe care se înșiră cuvinte scrise parcă de alții.
„Probabil, la București există două tabere, una pro Maia, alta pro Andrei. Nu se știe exact care dintre aceste echipe, vor avea aprobarea/susținerea Palatului Cotroceni. ” Visează frumos ziaristul Nichituș. În Capitala tuturor românilor există doar câțiva politicieni cu opțiuni pentru cei doi politicieni de la Chișinău. Sunt opțiuni cu titlu personal, fără sprijin de partid sau de stat. Iar Palatul Cotroceni a învățat, cu actualul președinte, lecția detronării lui Plahotniuc. Dacă vrea Angela Merkel ceva nou la Chișinău va fi convins și Putin, dar nu degeaba.
În timp ce americanii investesc masiv în aeroportul militar de la Câmpia Turzii, semn al determinării, pe termen lung, pentru o defensivă puternică a NATO, la granița de est a Alianței, alde Dodon, acest stângace președinte al propriului birou, de la Chișinău, se umilește în fața liderului de la Tiraspol, pe care îl face egalul său, pe o pajiște, stând amândoi pe fotolii gemene.
O fotografie care a generat surâsuri și milă, la Kremlin, dar și la sediul Mossad / The Institute for Intelligence and Special Tasks / ha-Mossad le-Modiin ule-Tafkidim Meyuhadim, motivația celor din urmă fiind menținerea la dispoziție a apartamentelor goale, dar vândute unor cetățeni israelieni, gata să își transfere viața la Chișinău, dacă statul lor actual devine o amintire, în urma unei dure ofensive arabe.
Iluzia „domnului Țâcu, președintele Partidului Unității Naționale, făcută public la Chișinău, ca politicienii români să aibă un acord de tip Snagov referitor la Republica Moldova este” în afara războiului politic partinic din România.
Palatele Cotroceni și Victoriei nu riscă supărarea cancelarului Germaniei, o ființă încă marcată de existența Republicii Democrate Germane și de prezența acolo a trupelor sovietice, precum azi pacificatorii ruși, vorba vine, din Transnistria.
Transnistria nu se va reîntregi cu nimeni.
Va fi moneda de schimb, la mutarea frontierei NATO pe Nistru. O perspectivă deloc veselă pentru Kiev. Una neagreată, dar nu contează asta, și la Budapesta.
De ce nu investește statul român mai mult în județele dintre Prut și Nistru? Pentru că mai toate lucrurile bune, atâtea câte s-au inițiat în stânga fostului râu intern, au fost apoi maculate de barbarismul liderilor de carton, de la Chișinău.
Un partid pro-românesc nu va avea majoritate în Parlamentul de la Chișinău, atâta timp cât la nivelul mentalității unora, dintre Prut și Nistru, se va menține obsesia:

„Cât ne dă România? Cât ne dă Rusia?”

Politica fiind aidoma unei femei, de moravuri ușoare, care se culcă întodeauna cu cel mai tare.
Apartenența la România nu se cumpără cu bani și nici nu se sigilează cu pașapoarte europene.
Dacă vocea lui Octavian Țâcu se vrea a fi auzită de decidenții politici români, atunci să vină la București și să se adreseze celor mandatați să reprezinte Patria Mamă.
Din păcate, cu stângu’n dreptu’ își dau mai tot timpul boiernașii de la Chișinău.
Cât despre Podul de Flori, din 6 mai 1990, cu toată opoziția grănicerilor sovietici, nu la ora 13.00, ci la ora 9.00 peste un milion și jumătate de români au trecut Prutul, spre spaima trimișilor ambasadei ruse din București, aflați lângă mine – care purtam uniforma Armatei României – la mijlocul podului de cale ferată de la Ungheni, și care repetau în neștire, în limba română:

-Ce se întâmplă?!…

Ce să se întâmple? Atunci, națiunea română își reintra în drepturi, fie și pentru câteva ore. Gorbaciov tremura de frica reîntregirii românilor, la Kremlin. L-a sunat pe președintele Franței, cel de atunci, François Maurice Adrien Marie Mitterrand, care apoi, la rândul lui, l-a implorat – verb utilizat corect – pe președintele Ion Iliescu să nu încurajeze reunirea malurilor Prutului.
De altfel, județele dintre Prut și Nistru, administrate temporar de urmașii stăpânirii sovietice nu vor fi negociate, la mica înțelegere, dintre unii aflați în spatele ușilor capitonate la București și alții, obișnuiți a fi târgoveți, prin Chișinău.
Istoria viitorului se va scrie altfel decât o anticipează cei obișnuiți cu clișeele veacului 20.

Amin.

.

Share and Enjoy !

0Shares
0 0

Comentarii

Ion Petrescu

Ion Petrescu

S-a născut la 2 noiembrie 1955, în Bucureşti, tatăl, Ion, fiind din judeţul Argeş, iar mama, Tamara, din stânga Prutului. A urmat cariera militară avansând până la gradul de colonel, fiind opt ani director al Trustului de Presă al Armatei României. ...

Ultimele articole