„Duşmanul” în Europa post-comunistă

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

„Conflictul etnic a urcat în topul agendei internaţionale în parte datorită renaşterii sale

în unele ţări ex-comuniste” (Jack Snyder, politolog american)

 Duşmanul comun a avut o contribuţie fundamentală în evoluţia societăţilor mari şi complexe, în mod special în evoluţia cooperării în cadrul societăţilor eterogene. Am vorbit despre acest fenomen în articolul “Duşmanul comun”, unde am explicat de ce majoritatea statelor şi ideologiilor sunt nevoite să-şi identifice duşmani “comozi”, în raport cu care să mobilizeze societatea şi să justifice distribuirea resurselor interne. Inventarea unui duşman care trebuie înfruntat sau a unei crize care trebuie soluţionată reprezintă o tehnologie foarte eficientă în arsenalul propagandistic al liderilor poltici. Dar e mai mult decât atât: societatea însăşi are nevoie de existenţa unui duşman împotriva căruia să-şi elibereze frustrările şi faţă de care să-şi afirme afilierea de grup. Aşa cum spunea Friedrich Nietzsche: “Cine trăieşte din lupta cu duşmanul este interesat ca duşmanul să nu moară niciodată”. Iată de ce, atunci când duşmanul “tradiţional” dispare sau este înfrânt, e nevoie de apariţia unui duşman nou. Anume asemenea metamorfoze politice curioase s-au întâmplat în ţările europene imediat după colapsul Uniunii Sovietice.

În ţările din Europa Occidentală, unde imaginea „pericolului comunist” a servit o bună perioadă de timp drept instrument de gestionare a diferitelor frustrări şi drept catalizator al coeziunii şi mobilizării societale, dispariţia URSS şi a comuniştilor ca „duşmani” şi principali „vinovaţi” de relele existente a lăsat, în anii 90 ai secolului trecut, un gol în imaginarul simbolic, care trebuia umplut, irecuzabil, cu imaginea unui alt „duşman”. În ţările din Europa de Est, ieşite de sub menghina sovietică, golul care s-a format în imaginarul simbolic a fost şi mai adânc, rătăcirile au fost mult mai dramatice, iar în sfera reprezentărilor ideologice şi identitare s-au produs adevărate revoluţii. Pacea în epoca post-sovietică nu a fost aşa cum îşi închipiseră cetăţenii Europei că va fi. Cu adevărat, avusese dreptate preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Elitsyn, care în 1994 spusese următoarele: „Europa, înainte de a reuşi să se izbăvească de moştenirea războiului rece riscă să se cufunde într-o pace rece”.

Când Uniunea Sovietică îşi trăia ultimele clipe, profesorul american de ştiinţe politice, John J. Mearsheimer, publicase în 1990 un articol întitulat “De ce ne va fi în curând dor de Războiul Rece” (“Why We Will Soon Miss the Cold War”). În acest articol, Mearsheimer susţinea, cu referire la Europa, că datorită erei Războiului Rece a fost posibil de pus capăt anarhiei care a domnit pe acest continent primii 45 de ani ai secolului XX. Odată cu încheierea acestei ere, Europa revine la o lume multipolară, cu un sistem de relaţii politice externe şi interne ce creează premise pentru comiterea agresiunilor şi a violenţelor în masă. Autorul invocă şi factorul hipernaţionalismului, care s-a dezvoltat pe parcursul ultimelor secole în ţările europene şi a fost cristalizat de războaiele etnice. Hipernaţionalismul reprezintă un teren fertil pentru mulţi lideri politici care vor încerca să profite de exploatarea sentimentelor naţionaliste-şovine şi ar putea provoca ciocniri între diverse entităţi [Mearsheimer, 1990]. Cunoaştem că previziunile politologului american s-au adeverit în cazul unor ţări europene, iar în cazul altor regiuni ale Europei, ar putea să se adeverească mai târziu. Acest subiect l-am analizat mai în detaliat în alte postări de pe această platform, despre situaţia identitară din Uniunea Europeană. Aici, cu referire la subiectul de faţă, voi remarca în tezele lui Mearsheimer aluzia directă la rolul de stabilizator pe care l-a avut în secolul XX duşmănia dintre cele două supraputeri – SUA şi URSS – şi identificarea comunismului ca “duşman comun” ideologic pentru ţările din Occident. Dispariţia comunismului a avut ca o consecinţă imediată apariţia naţionalismului virulent în unele din aceste ţări; duşmanul ca fenomen socio-politic rămâne, se schimbă doar portretizarea acestuia.

În viziunea antropologului american Katherine Verdery, în Europa anilor 90 ura faţă de comunişti a fost translată spre „duşmanul” etnic. „Ne putem aştepta la o transformare a perechii „noi”–„ei” din vremea comunismului în cealaltă organizare socială dihotomică, diferenţa etnică. Astfel, persoanele autoconstituite împotriva unui celălalt comunist se situează acum împotriva unui celălalt etnic”, explica cercetătoarea, ale cărei previziuni, din câte ne putem da seama acum, au fost juste [Verdery, 1992]. Am fost martori cum tot mai mulţi lideri naţionalişti europeni şi-au întemeiat discursurile despre propriile naţiuni ca despre nişte victime ale străinilor invadatori, iar minorităţile, în special cele etnice, deveniseră astfel candidatul perfect pentru rolul de „duşman intern” [Tismăneanu, 1999, p. 96]. După cum notează academicianul ungur George Schopflin, cercetător al problemelor identitare în spaţiul est-european, toate societăţile postcomuniste, într-o măsură mai mare sau mai mică, au manifestat o investiţie „în presupusele proprietăţi magice ale naţionalismului şi naţionalului” [Schopflin, 1993, p. 25, apud Rae, 2005, p. 250]. Iar cercetătoarea română Sabina Fati, referindu-se la specificul identificării duşmanului etnic în statele europene post-comuniste, dezvăluie o dată în plus înclinaţia spre victimizare a comunităţii, care are nevoie de un „duşman” care să se facă vinovat pentru cele întâmplate. „Victimizarea pe criterii etnice pare să fie preferată în Europa Centrală – o zonă în care graniţa dintre „duşmani” şi „prieteni” este foarte flexibilă, o zonă unde mitologiile teritoriale au dus la stratificarea ideologiilor xenofobe”, explică cercetătoarea [Fati, 2007, p. 173]. Vedem deci încă o dată, şi pe exemplul ţărilor europene, că „duşmanul” este o componentă inexpugnabilă a mentalului unei comunităţi şi dispariţia unui „duşman” real sau imaginar reprezintă nu altceva decât crearea locului pentru apariţia altuia.

 

(Bibliografia va fi afişată în cartea la care lucrez, despre conflictele identitare).

 

Mai multe articole găseşti aici: Instinct şi Raţiune

Comentarii

Dorian Furtună

Dorian Furtună

Etolog, Doctor în Biologie; cercetări în domeniul Etologiei sociale (fundamentele biologice ale comportamentului social şi politic). Interesul ştiinţific: conflictele identitare, agresivitatea socială, ierarhiile, instinctele sociale, antropogeneza, ...

Ultimele articole