Despre cetățenie

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Problema cetățeniilor trebuie privită dintr-o perspectivă globală. Să nu uităm că cetățenia ca instituție apare abia în statul modern, până atunci toți locuitorii fiind considerați „supuși ai monarhului” sau a seniorului. Abia după revoluția franceză din 1789, când suvernitatea monarhului este înlocuită cu suveranitatea poporului, cetățenia devine o instituție de sine stătătoare.

În termeni liberali, cetățenia a reprezintat un contract al individului cu autoritățile statului .În termeni conservatori, cetățenia devine o imitație (sau o “continuare”) a unor forme ale societății tradiționale, cum ar fi supunerea față de monarh, etnicitate, religiozitate. Până în anul 1923, spre exemplu, un supus al statului român putea fi doar un creștin, fapt care sublinia importanța relației dintre calitatea de cetățean și religia națională (Articolul 7 al Constituției din 1866).

În același timp, Constituția din 1866 deosebește calitatea de „etnic român” de calitatea de „cetățean român”. De exemplu, în articolul 9 se vorbește despre românii din afara granițelor, care pot deveni cetățeni ai României: Românul din ori-ce Stat, fără privire către locul nascerei sele, dovedind lepădarea sa de protecțiunea streină, pote dobândi de îndată esercitarea drepturilor politice prin un vot al Corpurilor Legiuitore”.

Deci, cetățenia statului modern român, până la adoptarea constituției liberale din 1923, avea trei componente fundamentale: cea politică, cea etnică și cea religioasă. În perioada interbelică, din toate cele trei, cetățenia română rămâne doar cu o componentă politică. În articolul 5 și 7, ai noii Constituții, se vorbește deja de “români fără deosebire de origine etnică, limbă sau religie”.

În perioada interbelică, sub presiunea Occidentului, România devenise un stat modern constituit pe principii liberale, în care doar criteriile politice uneau cetățeanul cu autoritățile legitime, cele etnice și religioase fiind excluse.

Într-o perioadă postmodernă, în care rolul statului pe arena internațională devine tot mai minor, apare nevoia unei redefiniri a instituției cetățeniei. Odată ce aceasta nu mai definește valorile fundamentale ale unui popor, cum ar fi etnicitatea și religia, ar fi firesc să supunem îndoielii importanța acesteia pentru identitatea unui stat modern. Dacă funcționarea unui mașinării statale este redusă la garantarea unor principii universale – atunci care este criteriul care deosebește un stat de altul? Care sunt elemente care definesc identitatea unui stat? Cu ce este mai „românească” România decât Republica Moldova sau invers?

Potrivit unui astfel raționament, statul modern își pierde orice legitimitate. Republica Moldova, spre exemplu, nu s-a născut în rezultatul unui „contract”, ci ca un rezultat firesc al renașterii elementului etnic românesc și creștin-ortodox în fosta RSSM. Din păcate, Constituția Republicii Moldova din 1994 nu mai prevedea aceste elemente esențiale, relațiile dintre cetățean și autorități fiind strict politice, iar principiile constitutive ale statului au devenit cele „universale”, fără a mai deriva de la valorile care i-au pus bazele. În același timp, din buletinele de identitate și pașapoartele internaționale a fost eliminată orice ar aminti de originea etnică a cetățenilor. Același lucru este valabil și pentru România.

Astfel, cetățenia încetează a mai prezenta un element distinctiv al statului, devenind un element derizoriu. În același timp, devine tot mai importantă calitatea de membru al comunității locale, al comunității etnice și religioase. Lipsite de orice relație cu „statul universalist”, care a devenit o unealtă a instituțiilor internaționale, comunitățile se constituie ca entități separate și ca subiecți noi ai istoriei. În Europa, spre exemplu, devin tot mai populare așa viziuni ca tribalismul (național-anarhismul), anarho-ecologismul (sau primitivismul), regionalismul (care evocă importanța provinciilor medievale), conservatorismul și tradiționalismul, care sunt opuse atât liberalismului și socialismului, cât și naționalismului. Inevitabil, aceste sentimente vor ajunge să domină și Republica Moldova, mai devreme sau mai târziu și atunci orice discuții despre cetățenie vor deveni lipsite de sens.

PS: În anul 2011, 5 mii de cetățeni ai RM au primit pașapoarte românești. Calculați câți ani vor fi nevoie pentru ca toți cei 3 milioane de moldoveni să devină cetățeni români.

Share and Enjoy !

0Shares
0 0

Comentarii

Octavian Racu

Octavian Racu

-sociolog, jurnalist- Născut în municipiul Chişinău, Republica Moldova Telefon(-oane) Mobil: +373 79776454 E-mail(uri) octavianracu@yahoo.com, octavianracu@gmail.com Data naşterii 13 octombrie 1984 - 2008 – 2011 – redactor ...

Ultimele articole