Copiii cu dizabilităţi: îi izolăm sau îi integrăm?

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Îmi amintesc un caz, cînd primarul unei localităţi a venit la şcoală cu un ajutor financiar. Vreo cinci copii din familii social-vulnerabile au fost scoşi în faţa careului (!) şi primarul le-a înmînat, în mod oficial, cîte o mie de lei, cu cuvintele „Din partea Primăriei, pentru copiii din familii sărace și invalizi…”. De faţă cu toată şcoala. Ajutorul autorităților s-a transformat într-o metodă eficientă de segregare socială.

Cînd auzim sintagma „persoană cu dizabilităţi” (sau „cu handicap”), ne imaginăm un om într-un scaun cu rotile sau cu indiciile sindromului Down pe faţă. Nu e numaidecît aşa. Dizabilităţile pot fi severe, dar pot fi şi minore. Mai ales la copii, dereglările pot fi cognitive (atenţia, memoria), emoţionale (de socializare, de limbaj), senzoriale (auz, văz), locomotorii (somatice sau neurologice). Deşi sunt clasificate ca dizabilităţi, ele pot fi depăşite sau suplinite de programe medico-psiho-pedagogice specializate, dacă sunt identificate la timp.

Rolul principal îi revine, în acest caz, sistemului educaţional. Educaţia incluzivă este o politică educaţională, care urmăreşte evitarea separării copiilor cu dizabilităţi (cu cerinţe speciale) de semenii lor. Se urmăreşte integrarea lor în societate, cu un suport psiho-pedagogic şi medical asigurat de către stat.

La moment, Moldova nu reuşeşte să facă acest lucru. Un studiu privind evaluarea funcţionalităţii acestei politici, efectuat cu suportul UNICEF, în 2009, a constatat că circa 80% din consultaţiile medico-psihologo-pedagogice care au existat în fiecare raion, din 1994 pînă în 2011, nu activau conform misiunii pentru care au fost create şi nu dispuneau de cadre calificate în domeniul vizat, de condiții adecvate pentru activități de evaluare a dezvoltării copiilor.

Adică statul cheltuia bani pe nişte servicii care nu aveau nici un rezultat. Tot ce se făcea, era evidenţa persoanelor cu dizabilităţi şi „ştampila” de invalid. În loc să fie incluşi în viaţa obişnuită, copiii cu nevoi speciale erau separaţi de ea în mod oficial. Cu alte cuvinte, noi, ca societate, ne permiteam să lăsăm copiii în urmă. Copii care, cu un mic suport, ar putea trăi o viaţă plină de bucurii şi de valoare adusă celor din jur.

Propunerea Ministerului

Ministerul Educaţiei vine cu un proiect de Hotărîre de Guvern, care prevede crearea Centrului republican de asistenţă psihopedagogică şi a Serviciului raional/municipal de asistență psihopedagogică…

Continuare pe BLOGUVERN

Comentarii