Ce vrea să fie naţiunea rusă?

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

În opinia generalului, în retragere, Mihaiu Mărgărit, unul dintre liderii informali, cerebrali, respectaţi, ai comunităţii de informaţii militare, din dreapta Prutului, compusă din profesionişti activi şi în rezervă, dincolo de intervenţia complexă a Federaţiei Ruse în Ucraina, se poate observa şi confirma intenţia Moscovei de a reveni „la masa marilor decizii privind geopolitica mondială”.  Având în vedere interesul unei informări obiective a susţinătorilor înaintării Republicii Moldova, pe calea europeană de dezvoltare socială, economică şi politică, inserez aici analiza generalului Mărgărit privind coagularea Imperiului Răsăritean, renăscut din propria cenuşă, ca Pasărea Phoenix.

GENERALUL  MIHAIU MĂRGĂRIT: Imperiul rus, vechi de aproape patru sute de ani, care a aparţinut întotdeauna şi Europei şi Asiei, legitimat în secolul al XX – lea prin comunism,  în configuraţia actuală post-război rece şi cu turbulenţele care au urmat, precum şi urmare a agresiunii sale exercitate asupra  Georgiei şi Ucrainei, revine azi în forţă în atenţia analiştilor în domeniu care, în opinia mea, ar trebui să ofere un răspuns la câteva întrebări esenţiale pentru  viitorul securităţii mondiale.

Astfel, preluând o  afirmaţie făcută în 1981 de către reputatul istoric Jean-Baptiste Duroselle şi parafrazând-o , azi am putea-o folosi ca o primă întrebare:’’Toate imperiile vor pieri, sau unele ar mai încerca să renască sub diferite alte forme?’’ Apoi,  referindu-ne în concret la  Rusia de azi, ne întrebăm : Ce vrea să fie după căderea Imperiului sovietic şi ce este naţiunea rusă, după atâta timp identificată cu Imperiul ?

Un prim răspuns reiterează aprecierea de mult cunoscută şi azi unanim acceptată, care poate fi formulată mai concis, astfel: După atâtea secole, Rusia de azi nu mai poate avea aceeaşi întindere geografică, dar îşi păstrează trăsătura istorică a Imperiului – stat multietnic şi multicultural. Totodată, tot din punct de vedere istoric, se mai poate afirma că, în Rusia, coabitarea popoarelor nu este rezultatul unei migraţii, ci al înaintării ruşilor pe teritoriile altor popoare, dintre care, în 1992, unele s-au emancipat, în timp ce altele şi-au păstrat statutul de supuşi ai noii Rusii.

Aceste răspunsuri sugerează şi o anumită incertitudine a ruşilor în autodefinirea lor ca cetăţeni. Astăzi ei se numesc ’’ruşi’’ (ruskie) şi ’’din Rusia’’ (rosiani), termene care se aplică locuitorilor  din spaţiul statului rus şi, din considerente istorice ce ţin de Imperiu, sunt atribuite şi unor locuitori din vecinătatea apropiată acestuia.

Aşadar, relaţiile actuale dintre aceşti ’’ruşi’’ şi ’’neruşi’’, în cadrul frontierelor din 1991 şi în exteriorul lor, se bazează pe cele statornicite de istoria îndelungată a Imperiului, precum şi pe cele determinate de istoria recentă a lui.

Aşadar, Rusia postsovietică încearcă să-şi găsească un echilibru între statul multinaţional, naţionalismul vehement al supuşilor săi şi o constrângere mai recentă: naţionalismul propriu rusesc care, tot mai insistent, este stimulat de la Kremlin, atât în interiorul spaţiului geografic actual al statului, cât şi în afara lui.

Ca  urmare, constatăm că echilibrul geopolitic al actualei Rusii a fost şi încă va mai fi supus unor transformări, atât în spaţiul asiatic, cât şi în cel european, transformări care nu fac obiectul unei abordări exhaustive în prezentul material. Menţionez doar faptul că, pe spaţiul european, pierderea teritoriilor Ţărilor Baltice, Ucrainei şi Belarus, precum şi ieşirea categorică a statelor foste comuniste din sfera de influenţă a Moscovei au schimbat nefavorabil poziţia geostrategică a Rusiei faţă de Europa.

Iar accesul său la  mările şi oceanele lumii a fost redus, până la recenta anexare abuzivă a Crimeei, doar la o mică deschidere la Marea Baltică şi dintr-un singur port la Marea Neagră – Novorosiisk.

Aşadar, era de prevăzut ca un asemenea statut al Rusiei, mult redus pe arena geopoliticii internaţionale, să nemulţumească conducerile politice de la Kremlin care i-au succedat lui Boris Elţân. Astfel, Vladimir Putin, în multiplele sale ipostaze alternative de premier şi preşedinte, s-a focusat la început  asupra dezastrului şi haosului economic intern, profund marcat de corupţie, lăsat moştenire de părintele său spiritual, folosind cu multă abilitate toate instituţiile de forţă ale statului, în scopul centralizării întregii puteri la Kremlin.

Totodată,  pe măsură ce şi-a dezvoltat şi consolidat relaţiile economice internaţionale, având ca vârf  de  lance ’’diplomaţia’ energetică’’, promovează deschis o diversitate largă de declaraţii, atitudini, poziţii, demersuri şi acţiuni politice pe plan internaţional care se constituie într-o sumă de încercări pentru reafirmarea pretenţiilor de a fi o putere mondială, toate aflate sub bagheta aceleiaşi puteri,  centralizată în mâna lui Putin.

Dincolo de considerentele cu caracter istoric prezentate sintetic mai sus, Rusia şi-a fundamentat aceste pretenţii pe trei elemente cunoscute, considerate de ea ca fiind vitale, şi anume: poziţia Rusiei ca membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, cu drept de veto; bogăţia resurselor sale minerale; puterea forţelor armate, în special a arsenalului său nuclear. Beneficiile aduse sau nu politicii externe a Rusiei de către aceşti trei piloni de sprijin pe care şi-a construit instrumentele diplomatice se regăsesc în diferite dosare, precum  spaţiul ex-iugoslav, Irak, Afganistan, Georgia, Libia, Siria, Libanul, Transnistria, Ucraina ş.a.

Printre tentativele de  realizare a echilibrului menţionat mai sus, a atras atenţia pe plan intern şi internaţional proiectul geopolitic al Rusiei, prezentat în seria de şase articole  ale lui Vladimir Putin, publicate în timpul campaniei sale electorale pentru al treilea mandat de preşedinte.

În articolul intitulat ’’Rusia şi lumea care se schimbă” găsim şi un răspuns asupra strategiei politicii externe pe care a promis că o va promova. Evident că această strategie, la vremea respectivă, constituia doar un program electoral ce trebuia să hrănească spiritul de popor ales al fiinţei divine să facă parte din elita puterilor mondiale.

Încercând să definească momentul echilibrului invocat, în text constatăm că induce însă, în mod abil, o politică externă agresivă, precizând că adoptarea unei „poziţii izolaţioniste la nivelul politicii internaţionale este inacceptabilă’’.  Şi, pentru a-şi ascunde agresivitatea obiectivelor urmărite în cadrul acestei politici, cu mult cinism concluzionează că ’’miza cea mai importantă pentru Rusia este respectarea suveranităţii naţionale a statelor” .

Numai că, aplicarea ei în practică o contrazice în mod flagrant.  Iată că, peste doi ani, preşedintele rus, căruia conaţionalii săi i-au acordat credibilitate pentru al treilea mandat, a creat premizele unui nou Război rece, transformând Ucraina într-un focar de război, cu potenţial de extindere în întreaga Europă, ce ar angaja omenirea într-o nouă conflagraţie mondială.

Situaţia creată de Rusia în Ucraina, cu o evoluţie care a permis anexarea brutală şi ilegală a Crimeei, a surprins lumea democrată a întregului Occident.

În opinia mea, aceasta a fost posibilă, în primul rând, ca urmare a unei dinamici a geopoliticii internaţionale, în cadrul căreia, la începutul perioadei de după căderea Cortinei de fier, au fost momente când i s-au acordat Rusiei sprijin şi încredere  pentru ieşirea din colaps, ceea ce era considerat benefic pentru un climat de destindere în relaţiile internaţionale.

Apoi, se adaugă şi faptul că vectorii cei mai importanţi ai politicilor externe ale marilor puteri au fost şi sunt strâns ancoraţi într-un context geopolitic internaţional foarte complex, marcat de escaladarea ameninţărilor teroriste, precum şi de criza financiară globală şi recesiunile economice grave şi de lungă durată, îndeosebi  pe spaţiul european,  cărora li s-au asociat un set important de provocări, riscuri şi ameninţări specifice care au revigorat unele conflicte îngheţate.

În ce o priveşte pe Rusia, ’’beneficiara’’  unor asemenea conflicte generate de dezagregarea fostei URSS, a fost interesată  de menţinerea în stare latentă a unora dintre ele, precum dosarul  Ucraina, stat important pe harta Europei.

În principiu, evoluţiile geopoliticii pe spaţiul european au creat percepţia că punctele de instabilitate pe teritoriul fostei URSS,  apărute ca urmare a căderii acesteia, au fost neglijate de liderii politici mondiali, oferindu-i-se Rusiei, tacit, această sarcină.

Preocuparea acestor lideri pentru Europa a fost captată, multă vreme, aproape exclusiv de situaţia din fosta Iugoslavie. Aşa  a fost lăsată  Ucraina să-şi decidă singură destinul, rămasă sub influenţa tradiţională a Rusiei, dar cu sincope remarcabile în relaţiile politice şi economice.

Aşa se explică instabilitatea politică şi situaţia gravă economică ce domină Ucraina de-a-lungul a mai mult de douăzeci de ani. Această ţară a intrat în atenţia deosebită a Occidentului simultan cu o confruntare directă cu Moscova, abia în momentul când limitele de Est ale NATO şi UE  s-au  apropiat geografic substanţial de Rusia.

Liderul de la Kremlin, apreciind că această extindere, incluzând şi proiectul scutului  antirachetă, reprezintă o ameninţare majoră directă la adresa securităţii statului şi, după lungi negocieri şi dispute aprinse cu SUA  pe această temă, a considerat probabil că niciunul din cei trei piloni de sprijin ai politicii sale externe  menţionaţi mai sus nu mai pot genera instrumente diplomatice eficiente pentru a-şi promova, cu succes, interesele geopolitice în Estul Europei.

În această situaţie, el a folosit cu abilitate avantajul obţinut în războiul energetic, purtat în mod selectiv, discreţionar, cu majoritatea ţărilor din Centrul şi Vestul Europei, asigurându-şi astfel un sprijin politic condiţionat din partea Germaniei, Franţei şi Italiei, sprijin foarte bine  plătit economic de Rusia.

Importante şi deloc de neglijat au fost şi s-a dovedit că încă mai sunt şi relaţiile personale de strânsă amiciţie ale lui Putin cu liderii politici ai acestor ţări, cu o notă mult personalizată cu cancelarul german Angela Merkel.

Având asemenea garanţii, lui Vladimir Putin i-a fost uşor să apeleze apoi la instrumente absconse de ducere a unor alte forme de război care să-i asigure succesul în realizarea obiectivelor strategice stabilite în relaţia cu Ucraina.  Aspecte de ataşament faţă de Rusia au fost manifestate vizibil şi mai puţin vizibil, unele fiind chiar comentate public, nefavorabil, chiar şi pe timpul stabilirii seriilor de sancţiuni internaţionale la adresa Moscovei, până la Summit-ul NATO din Ţara Galilor.

Dar importanţa istorică a acestui Summit, dată de complexitatea situaţiei politice şi militare internaţionale, îndeosebi de gravitatea celei din Ucraina, precum şi fermitatea SUA în abordarea acestora, probabil că au eliminat diferenţele de poziţii în raport cu Rusia, cel puţin la modul declarativ din partea celor vizaţi.

Urmare a noii strategii  emanată din laboratoarele de la Kremlin în relaţia cu Ucraina, la această dată, după aproape zece luni de la prima manifestare a ’’mişcării Euromaidanul’’ de la Kiev, este unanim recunoscut că Rusia a declanşat împotriva acestei ţări un set de ameninţări asimetrice în cadrul unui război neconvenţional,  hibrid.

Rusia subminează mai de mult activitatea unui guvern vecin, care reprezintă o ameninţare reală pentru un sistem internaţional deschis, un sistem bazat pe respectul suveranităţii şi integrităţii teritoriale a tuturor statelor.

Din aceste considerente şi din cele ce vor fi menţionate în continuare, trebuie precizat, fără nicio reţinere, că avem de-a face cu un conflict interstatal şi nu cu un conflict intern în Ucraina, aşa cum încearcă să acrediteze propaganda rusă.

În faţa întregii lumi, într-o primă etapă a acestui tip de război, Rusia a smuls şi anexat Crimeea fără a trage vreun foc de armă, populaţia asistând inofensivă la tropăitul ’’omuleţilor verzi ’’, cu misiuni de destabilizare a vieţii publice şi a structurilor statului, militari mascaţi, informal ’’apatrizi’’ –   o nouă invenţie a războiului hibrid, fabricat la Moscova.

Ei au intrat în rândurile miliţiilor locale, substituind desfăşurarea unor  forţe  de invazie tradiţionale, constituită din aviaţie, vehicule blindate, tancuri ş.a.

Ulterior, ei au devenit ’’actori de descurajare’’, infiltrându-se şi în partea de Est a Ucrainei, însângerată de insurgenţii separatişti pro-ruşi, acţionând împreună cu aceştia şi cu alţi ’’trimişi în scopuri umanitare’’.

Aşa cum s-au produs evenimentele în întreaga Ucraină, personal apreciez că, deocamdată, în această primă etapă,  până la data Summit-ului NATO, Rusia a ieşit câştigătoare iar d.p.d.v. imagologic, Vestul a pierdut în faţa ei.

Cum a fost posibilă aceasta ?

În primul rând, o analiză de risc a situaţiei prezente şi viitoare din Ucraina pe tema integrării în UE ar fi trebuit să intre în preocupările structurilor specializate în domeniu – internaţionale,  guvernamentale şi o.n.g.- uri.

Acei factori de decizie politică şi administrativă de la toate nivelele, central şi teritorial, structurile din sistemul de securitate ucrainean, loiali interesului naţional, care în mod constant s-au exprimat deschis pentru valorile euroatlantice, cred că nu au beneficiat nici cel puţin de o analiză integrată de intelligence, completă, care să ia serios în considerare şi starea de spirit a populaţiei, pe întreaga structură demografică etnică şi religioasă a Ucrainei, precum şi percepţiile opiniei publice faţă de procesul de integrare în UE, pentru fiecare regiune în parte, inclusiv în Republica Autonomă Crimeea.

Cu certitudine că ambele analize ar fi concluzionat asupra unei alte abordări politice, atât pe plan intern, cât şi extern, îndeosebi în relaţie cu structurile UE,  care să evite situaţia dramatică de azi.

Nu am găsit încă o explicaţie plauzibilă asupra imposibilităţii aflării intenţiei concrete de acţiune a lui Ianukovici, prevenirii din timp a UE, contracarării eficiente a respingerii brutale a semnării de către acesta a Acordului de Asociere a Ucrainei cu UE.

Iar dacă s-a considerat că mişcarea de protest faţă de politica fostului preşedinte Ianukovici este soluţia adecvată,  trebuia  să se ia în calcul şi posibilitatea producerii de reacţii şi din partea de Est a ţării cu populaţie preponderent pro – rusă. Şi nu ar fi trebuit să surprindă nici faptul că aceste reacţii ar putea căpăta şi un caracter militar, de insurgenţă, categoric separatist.

E greu de acceptat  şi afirmaţiile ce încearcă să pună pe seama spontanului organizarea, dotarea cu armament şi echipamente militare  de infanterie, chiar cu tehnică militară complexă şi instruirea structurilor acestor insurgenţi, care s-au pronunţat pentru secesiune.

În ecuaţia multor necunoscute ce s-au dovedit că există în funcţionarea de ansamblu a sistemului naţional de securitate al Ucrainei, consider că, în contextul dat, forţele de pază a frontierei de stat şi structurile de control vamal au avut un rol foarte important.

Dar indiferent de cum se vor numi motivele ce vor fi invocate că au obstrucţionat funcţionarea sistemului, personal, îmi exprim suspiciunea de grave interferenţe ale acestuia cu marea corupţie internă şi transfrontalieră şi de lipsă de loialitate faţă de interesele de securitate ale statului.

În esenţă, evoluţia probabilă a situaţiei creată de Euromaidan trebuia evaluată într-un context geopolitic extins la toţi actorii politici statali şi non-statali interni şi externi, cu interese financiare, economice, geopolitice şi de securitate în zonă, precum şi de prezenţa serviciilor de informaţii interesate care, în mod inevitabil, se implică.

Dar tocmai prezenţa tuturor acestor servicii ar putea reprezenta paradoxul imposibilităţii identificării cel puţin a unor indicii asupra existenţei unui plan strategic de război hibrid elaborat şi declanşat în părţile lui sensibile, la început invizibile,  cu mult  timp înainte de  către Rusia împotriva Ucrainei.

În ansamblul dinamicii producerii evenimentelor, momentul punerii în aplicare a celorlalte componente – de forţă şi vizibile – ale acestui plan strategic de război, neidentificat la timp, ori poate subevaluat, a fost determinat şi favorizat de momentul ales de susţinătorii pro-europeni pentru declanşarea mişcării Euromaidanului.

Aplicarea planului a avut loc şi într-o situaţie de slăbiciune economică a UE, de controverse chiar la adresa existenţei ei şi de creştere considerabilă a numărului euroscepticilor.

Această situaţie a UE  a fost exploatată abil şi de către fostul preşedinte Ianukovici pentru abandonarea surprinzătoare şi brutală a parcursului de integrare a Ucrainei, scontând  probabil pe sprijinul populaţiei, care ar fi conştientizat actualele slăbiciuni ale Uniunii, prelucrată fiind, anterior, de propaganda pro-rusă şi mijloacele media ale Federaţiei.

Mişcarea Euromaidanului a generat, gradual, o situaţie complexă neaşteptată şi, în opinia mea, uneori chiar şi confuză.

Astfel, obiectivele principale au fost disipate într-o diversitate de confruntări violente între persoane şi categorii de populaţie dintre cele mai diferite, sub aspect politic, social, profesional, infracţional, etnic, religios.

După o perioadă de uzură fizică şi morală,  mişcarea a apărut ca fiind scăpată de sub controlul scopului iniţial propus, căpătând configuraţia unor confruntări de maximă violenţă,  sângeroase, dominate de manipulare, propagandă şi multiple alte componente de operaţiuni psihologice cu autori necunoscuţi.

Am făcut mai sus trimitere la serviciile de informaţii, deoarece specificul şi caracterul evenimentele produse în Ucraina, modalitatea de derulare a lor se încadrează în tipologia operaţiunilor  PSYWAR, care reprezintă unul dintre secretele cele mai bine păstrate de către toate guvernele şi era de datoria lor să le identifice oportun.

Surprind şi cât de rapid şi bine a fost organizat referendumul în Crimeea, precum  şi rapiditatea cu care structurile administraţiei locale au trecut în subordinea legislativă şi administrativă a Rusiei.

La fel, după două zile de la referendumul din Crimeea, după consumarea formalităţilor juridice, noile autorităţi locale deja instalate au şi livrat primele 80.000 de paşapoarte ruseşti.

Pe la colţuri, din motive deocamdată de neînţeles, se vehiculează chiar şi opinia că Peninsula ar fi fost chiar oferită Rusiei.

Oricum, culisele acestei anexări nu cred că vor fi devoalate curând.

Probabil că aceasta va fi prezentată doar drept scuză a serviciilor secrete guvernamentale ucrainene, pentru neputinţa lor de a descoperiri indicii semnificative de pregătire a unor asemenea operaţii.

Dar iată că această neputinţă a fost explicată  de către CIA.

Urmare a vizitei directorului CIA John Brennan, din luna aprilie a.c. la Kiev, în comentariul publicaţiei  Daily Beast, se menţionează că’’ în opinia CIA, forţele armate şi serviciile de securitate ale Ucrainei, luate cu totul, cu toate  canalele lor de comunicare, nu prezintă niciun secret pentru Rusia, deoarece, până în februarie, aceste ţări erau partenere în probleme de securitate ’’.

Această apreciere ar putea fi şi o explicaţie clară, pentru care serviciile de intelligence occidentale au avut reţineri  în a acorda Ucrainei sprijin cu informaţii clasificate din domeniul securităţii naţionale.

Pentru ca abordarea situaţiei din Ucraina să fie cât mai completă, se impune a face trimiteri şi la lecţiile de învăţat din practica conflictelor militare anterioare.

Rezumându-mă la concluzii teoretice, specialiştii afirmă că războiul psihologic sau aspectele de bază ale operaţiunilor psihologice moderne sunt cunoscute sub diferite nume sau termeni, cum ar fi Psy OpsPolitical Warfare, „Hearts and minds” şi  Propaganda  ( Operaţiuni Psihologice, Războiul politic  ” Inimile şi Mințile ”  şi  Propaganda ).

Ele utilizează o diversitate de tehnologii, tactici şi practici dintre cele mai neaşteptate şi  au ca scop influenţarea unui sistem public ţintă de valoare sau a sistemelor de credinţe, emoţii, motivaţii, raţionamente ori de comportament.

Este de remarcat faptul că această diversitate este dominată de un ’’caracter inovativ’’ şi  ’’evită repetarea scenariilor’’, în scopul realizării ’’surprinderii totale’’, pentru ’’păstrarea secretului ţintelor ’’ sau pentru ’’creşterea credibilităţii ’’ acţiunilor publice deschise.

Spre exemplu, dacă anexarea Crimeei a fost pusă pe seama ’’dorinţei populaţiei’’, în care scop Moscova a acţionat ’’acoperit ’’, ’’violent’’  şi ’’propagandistic’’ , folosind diferite modalităţi de  ’’convingere’’, după anexare, Peninsula a devenit apoi un ’’instrument de presiune’’ asupra  puterii de la Kiev şi de stimulare a populaţiei secesioniste pro-ruse din Estul şi Sudul Ucrainei, apelându-se până şi la motivaţii legate de apartenenţa la comunitatea ortodoxă, în raport cu Vestul, forţând crearea unei ’’falii de natură religioasă’’.

Aceasta a determinat  demonstraţii stradale chiar şi cu participarea neorganizată a slujitorilor  bisericii ortodoxe, ale tuturor celor trei ramuri existente pe teritoriul ţării –  Biserica Ortodoxă Ucraineană, aflată sub administrarea Patriarhiei de la Moscova, Biserica Ortodoxă Ucraineană cu Patriarhia de la Kiev, și Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală.

În ansamblul mişcărilor de protest,  în stradă s-au manifestat preponderent ’’acţiuni de incitare la violenţă’’, exercitate, atât asupra demonstranţilor pro-europeni, realizând ’’confuzii’’ între opţiuni, cât şi asupra forţelor de ordine, incendiind la maxim atmosfera generală a maidanului.

Iată, constatăm, aşa cum afirmă specialiştii, asemenea  genuri de operaţiuni sunt folosite pentru a induce confesiuni sau a consolida atitudini şi comportamente favorabile pentru obiectivele iniţiatorului şi sunt uneori combinate cu operaţiuni clandestine sau tactici sub pavilion fals.

De asemenea, reţine atenţia asupra faptului că publicul ţintă poate fi, aşa cum am subliniat, grupuri şi indivizi, organizaţii şi, aşa cum e şi în situaţia Ucrainei, guvernul.

Un asemenea tip de provocare o poate constitui primirea lui Putin la Sevastopol şi parada militară la care au participat numai nave militare, aflate oricum în bazinul Mării Negre, precum  şi survolul spaţiului aerian al Peninsulei cu diferite tipuri de avioane de luptă.

Însă, prin modul de organizare şi desfăşurare,  prin aceasta s-a dorit şi evitarea imaginii unor forţe armate cotropitoare, motiv pentru care unităţi din trupele de uscat au lipsit din decor.

Totuşi, prezenţa lui Putin în Crimeea, primirea şi trecerea în revistă a navelor aflate în zonă, a fost în mod deliberat provocatoare.

În ce priveşte Propaganda, ea este o practică comună politică de pace între naţiuni, ca formă de agresiune indirectă, în loc de agresiune militară.

În Doctrina pentru operaţii psihologice a forțelor armate ale SUA din 2003 se poate găsi una din puţinele definiţii „oficiale” ale propagandei, înscrisă într-un document doctrinar militar.

Ea este definită ca fiind ’’ orice formă de comunicare în sprijinul unor obiective naţionale, în scopul influenţării opiniilor, emoţiilor, atitudinilor sau comportamentelor oricărui grup de oameni, în beneficiul direct sau indirect al sponsorului acestei comunicări ’’.

Tot aici, propaganda este clasificată în Propagandă Neagră, în care se lasă să se înțeleagă faptul că informația ar emana de la altă sursă decât cea reală;  Propagandă Gri, în care nu este identificată sursa  şi Propagandă Albă, în care ori sursa ori sponsorul este cunoscut publicului.

Un tip de propagandă poate viza  deschis şi prin forme de comunicare simple şi explicite un regim care se opune deposedării puterii sale asupra opiniei publice.

Un asemenea exemplu de propagandă se desfăşoară împotriva noii conduceri de la Kiev.

Propaganda rusă o acuză ca fiind nazistă.

Se speculează însă teama care persistă, în mod justificat, în mentalul popoarelor lumii, faţă de atrocităţile la adresa umanităţii făcute de trupele Germaniei lui Hitler, inclusiv pe teritoriul Rusiei, la care au contribuit şi colaboraţioniştii ucraineni în timpul războiului.

Întotdeauna, în faţa formelor de agresiune de tip propagandă  este greu de apărat împotriva presupuşilor iniţiatori.

Curtea Internațională de Justiție nu poate să se pronunţe pentru protecţia împotriva agresiunilor psihologice, deoarece ele nu pot fi judecate în mod legal.

Singura apărare este folosirea aceloraşi mijloace de război psihologic .

Deoarece propagandiştii  vizează un adversar străin, al cărui moral îl caută pentru a-l distruge prin mijloace psihologice, astfel încât acesta să înceapă să se îndoiască de validitatea convingerilor şi acţiunilor sale, rămâne în sarcina fiecărui guvern de a – şi apăra statul împotriva agresiunii propagandei.  

În acest sens, printre acţiunile noii conduceri de la Kiev au fost cele care au vizat sensibilizarea opiniei publice internaţionale asupra agresiunii Rusiei, care au avut drept rezultat instituirea de sancţiuni economice din partea guvernelor statelor democrate.

Apoi, faţă de modul diferit de percepţie a pericolului, dat de unele ’’reţineri’’ asupra asprimii sancţiunilor şi de ’’circumstanţe acordate agresorului’’ de către aceleaşi trei state menţionate mai sus că ar fi primit un ’’bonus economic rusesc’’, Guvernul ucrainean, prin ambasadele sale, la sfârşitul lunii august, a emis, în întreaga lume, comunicate de presă prin care informează că ’’Vestul continuă să ignore realitatea’’.

Pe plan intern, reţinem Parada militară organizată de Ziua Independenţei Ucrainei, prima din ultimii cinci ani.

Sunt de părere însă că aceasta nu a fost o demonstraţie de forţă ci, mai mult un semnal că Armata este hotărâtă să fie de partea poporului ucrainean pro-european.

Evident că alături de aceste măsuri se înscriu, în principal,  ordinele date pentru executarea de acţiuni pentru anihilarea acţiunile terorismului separatist pro-rus, în Estul Ucrainei.

O altă măsura importantă care ar putea descuraja războiul hibrid declanşat de Moscova asupra Ucrainei o consider a fi şi Proiectul de lege elaborat de parlamentarii formațiunii ’’Batkivşcina’’ (a Iuliei Timoșenko şi actualului premier Arseni Iaţeniuk), care consideră că ”statutul Ucrainei de nealiniere la niciun bloc militar nu aduce țării garanții de securitate”.

Printre amendamentele la legile privind securitatea naţională şi politica internă şi externă a ţării, în prim plan se află cele care definesc obiectivul de integrare euro-atlantică și aderarea Ucrainei la Alianța Nord-Atlantică ca strategie a politicii externe a Ucrainei.

Această lege va anula pe aceea care stabilea politica de nealiniere a Ucrainei la niciun bloc militar, adoptată de parlament la 1 iulie 2010, după venirea la putere a președintelui Viktor Ianukovici, destituit în februarie a.c. de Rada Supremă.

Anunțul despre iniţiativa legislativă a ’’Batkivşcina’’ survine după ce, anterior, au apărut ’’informaţii de inducere în eroare a populaţiei ’’ privind faptul că Ucraina duce negocieri pentru instalarea pe teritoriul său a unor elemente din scutul antirachetă, în schimbul unui ajutor financiar din partea SUA, informații dezmințite de Ministerul de Externe de la Kiev.

Tot cu ’’efect de descurajare ’’, de data aceasta dat de ţările membre ale Alianţei, reprezintă şi dezbaterile, deciziile şi măsurile concrete adoptate la recentul Summit NATO din Marea Britanie, la care a participat şi noul preşedinte ales al Ucrainei, Petro Poroşenko.

Acest gest poate fi considerat semnalul ataşării hotărâte a Ucrainei la valorilor euroatlantice. Dar lucrurile nu sunt încă pe deplin lămurite.

În concluzie, războiul hibrid este încă departe de a se considera încheiat, odată cu Summit-ul NATO din Marea Britanie.

La vedere, vor începe serii de armistiţii de încetare a focului, de negocieri nefinalizate, întâlniri multinaţionale în diferite formate , toate sub amprenta aceloraşi operaţiuni psihologice, purtate cu aceiaşi actori, dar în alte scenarii ingenios întocmite.

Rusia rămâne  angajată în procesul de „coagulare a Imperiului”, aşa cum ne asigura cândva geopoliticianul rus Aleksander Dughin, nu numai prin recuperarea teritoriilor pierdute din vecinătatea apropiată, ci şi prin încercările de reluare a relaţiilor de alianţă, cu ţările Europei de Est.

 

Share and Enjoy !

0Shares
0 0

Comentarii

Ion Petrescu

Ion Petrescu

S-a născut la 2 noiembrie 1955, în Bucureşti, tatăl, Ion, fiind din judeţul Argeş, iar mama, Tamara, din stânga Prutului. A urmat cariera militară avansând până la gradul de colonel, fiind opt ani director al Trustului de Presă al Armatei României. ...

Ultimele articole