BASTARZII DEFUNCTULUI IMPERIU. Noi nu-i urâm pe ruși, ei ne urăsc pe noi

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Mulți dintre moldovenii-români de pe acest petec de pământ nu-și pot explica ostilitatea minorităților rusofone în raport cu noi. De fiecare dată când au ocazia, comunitățile lor se mobilizează exemplar și ne oferă vot de blam. De parcă nu am trăi în aceeași țară și nu am avea interese comune. Noi ne rupem înainte, ei ne trag înapoi. Ca în fabula cu racul, broasca și știuca. Ostilitatea naște ostilitate, ura naște ură și așa ajungem să ne dușmănim, spre deliciul politicienilor culegători de voturi.

Suntem stat independent de peste 26 de ani, dar rămânem, în continuare, împărțiți între ”noi” și ”ei”. Ei contra noastră și noi contra lor. Ultima palmă peste față ne-au tras-o acum un an, când ne-am pricopsit cu un președinte ales de ”întreg poporul”, care visează la refacerea URSS. Iar peste un an, deja noi i-am dat cu fundul de pământ, la referendumul din 19 noiembrie.

Care este motivul acestor dispute fără sfârșit? Rusia, România, UE, Statele Unite? Da, însă doar într-o anumită măsură. Geopolitica este mai degrabă un pretext decât o motivație reală, pentru că practica bate gramatica, iar subconștientul răstoarnă rațiunea. Iar rădăcinile acestui război epuizant și distructiv pentru toți deopotrivă sunt implantate adânc în subconștientul nostru.

Timpul zboară indiferent ce se întâmplă și schimbă percepțiile fără să ne dăm seama. Atunci când ne întrebăm de ce ne urăsc ”ei” pe ”noi” și de ce ni se opun cu atâta vehemență, trebuie să observăm că între noi nu mai există subordonare. Mai mult decât atât, în virtutea faptului că suntem categoric mai mulți și ne aflăm pe pământul nostru, adică suntem acasă, am început să îi privim cu o anumită doză de superioritate sau, cel puțin, de la egal, la egal. Involuntar. Anume aici se ascunde sursa tuturor problemelor.

Vreau, dar nu pot, pot, dar nu vreau

Credeți că rușii din Moldova, sau mai exact rusofonii, îl cred pe Igor Dodon atunci când le vorbește despre integrarea în Uniunea Vamală? Sau aveți impresia că îl iau în serios atunci când dă lecții de istorie, lingvistică sau patriotism? Pe naiba. La fel ca și majoritatea oamenilor cu o minimă pregătire și cu un banal simț al realității, cetățenii respectivi, cu excepția unor ”talibani radicalizați”, nu dau o ceapă degerată pe mesajele lui Dodon și proiectele sale utopice.

Mai mult chiar, reușesc să se adapteze la noile condiții și să valorifice oportunitățile care apar mai bine chiar decât populația majoritară. Credeți că rușii și alți minoritari rusofili, care fac afaceri aici, nu profită de Acordul de Liber Schimb cu UE? Profită, bineînțeles. Sau vă pare că nu înțeleg care sunt riscurile de pe piața rusească și ce înseamnă să nu ai altă alternativă? Ba da, înțeleg prea bine, pentru că oamenii de afaceri sunt pragmatici și știu să facă diferență între vis și realitate. Tot așa cum cei din administrațiile localităților sau regiunilor populate de minorități valorifică pe deplin posibilitatea de a accesa fonduri europene și chiar românești. De câte astfel de proiecte au beneficiat numai găgăuzii! Cei din Cahul pot doar să-i invidieze.

Totuși, ei îl susțin necondiționat pe Dodon, care nu le poate oferi mai nimic din toate acestea. Paradox? Și da, și nu. Dodon este pentru ei un proiect de suflet, care le mângâie orgoliul și îi ajută să-și înăbușe frustrările. Am să încerc să explic, mai ales pentru cei mai tineri, care nu au apucat perioada sovietică, pentru că anume acolo se află punctul de referință.

Reflecții despre percepții. Cine eram noi în URSS și cine erau ei

Cine eram noi în URSS? Eram o populație infimă într-un mega imperiu, niște vasali cuminți, înghesuiți în sate sau la periferiile orașelor, care îndeplineau docil tot ce li se cerea. Ei, în schimb, erau elita conducătoare, favoriții regimului, care beneficiau de cele mai bune condiții, erau alintați și susținuți necondiționat.

Ei lingeau smântâna și beau laptele, iar nouă ne lăsau zerul, ei mâncau carnea, iar nouă ne aruncau osul. Diferența dintre condițiile de la sat (unde trăiam noi) și cele de la oraș (unde trăiau ei) era atât de mare, încât ne simțeam ca niște corpi străini când pășeam acolo. Ne bâlbâiam rusește ca să cumpărăm o bucată de salam, o coadă de pește și câteva înghețate copiilor, după care ne întorceam sufocați și transpirați în țarina noastră, unde puteam vorbi liber și ne puteam simți stăpâni. ”Decât codaș la oraș, mai bine în satul tău fruntaș”, acesta era sloganul românului sovietic.

Tinerii de azi nu mai știu că limba noastră era considerată inferioară și lăsată să se manifeste doar în rezervațiile noastre rurale. Favoriții regimului o percepeau ca pe un grai al aborigenilor, care nu are loc în mediile elitiste. Vă mai amintiți de celebrul îndemn în rusă, adresat nouă, atunci când ne exprimam în limba maternă: ”Vorbiți, vă rog, omenește!”? Era descalificant pentru un rus să ”coboare” la nivelul unui moldovean, darămite să-i vorbească limba.

Așa că, dacă cineva dintre noi avea ambiția să-și depășească starea de exponent al unei ”națiuni tribale”, trebuia să accepte toate aceste realități și să adopte aceeași atitudine față de neamul său. Iată de ce în familiile mixte și nu numai, în special în orașe, copiii vorbeau rusește și nu se identificau ca moldoveni. Nu neapărat pentru că părinții lor erau trădători sau ticăloși, dar pentru că se gândeau la viitorul acestor copii. Pentru că înțelegeau că doar așa le pot asigura un trai fără umilință și un loc de cinste la masa aleșilor. Credeți-mă, nimeni nu-și închipuia atunci că această supraputere mondială poate crăpa într-o bună zi. Era un lucru de neimaginat.

Da, au existat și mulți băștinași cu discernământ și demnitate, care au încercat să se opună, însă au fost rapid reduși la tăcere. Fie prin exterminare, fie prin marginalizare. De aceea, cu timpul, cei rămași s-au conformat și și-au acceptat condiția de sclav. Plebea însă, care nu a cunoscut altă realitate, nu mai vedea o problemă în asta și încerca să profite pe deplin de micile plăceri pe care i le permitea regimul atotputernic. Masele erau la fel ca un câine flămând aflat la legătoare, care se bucură și de un știulete de porumb aruncat de stăpân, fără să-și de seama că el este carnivor, de fapt.

A trecut mai bine de un sfert de veac de când ne-am separat de vechea metropolă, însă forța ei de atracție încă îi mai domină pe mulți. Da, sunt acei oameni mici și săraci, care înoată prin noroi pe ulițele Patriei și se uită cu nostalgie în urmă. Asemenea robilor țigani eliberați de boierul Vasile Alecsandri, care, după un timp, s-au întors la vechiul stăpân și-l rugau să-i ia înapoi: ” – Stăpâne, stăpâne, ce ți-am greșit ca să ne urgisești astfel, păcătoșii de noi?!… Ne faci slobozi?… Cine o să ne poarte de grijă de azi înainte?… Cine o să ne hrănească, cine să ne îmbrace, cine să ne cunune, cine să ne îngroape?… Stăpane, îndură-te de noi și nu ne depărta de mila Măriei Tale!”

”Pe cât e de neomenos faptul de a lipsi pe un om de libertate, pe atât e de necumpătat faptul de a libera deodată pe un sclav fără a-l pregăti la fericirea ce-l aşteaptă şi a-l feri de neajunsurile unei libertăţi pripite”, concluziona Alecsandri în reflecțiile sale.

Frustrările nasc ură, iar ura – sete de răzbunare

Acum înțelegeți ce a însemnat pentru rușii de aici prăbușirea imperiului sovietic? Cum v-ați simți voi să vedeți că sluga voastră de cândva vă consideră egalul său, mai mult chiar, manifestă superioritate? Să constatați că cei care mai ieri se plecau în fața voastră și nu vă ieșeau din cuvânt, astăzi devin din ce în ce mai mulți și v-au invadat orașele, au populat zonele rezidențiale de lux și au acaparat instituțiile care vă aparțineau exclusiv?

Rușii din Moldova se simt umiliți când sunt tratați ca o minoritate etnică. Când văd că nu au de ales și trebuie să învețe limba poporului care le-a fost supus până mai ieri, pentru că își dau seama că, în caz contrar, vor rămâne pe dinafară. Iar noi nu putem observa întotdeauna aceste lucruri, pentru că suntem preocupați de propriile nevoi și nu mai suntem dispuși să le tolerăm apucăturile imperiale. Deoarece nu-i mai vedem ca pe un popor ales, așa cum s-au obișnuit. Dimpotrivă.

În accepția lor, noi suntem ca buruienile care înăbușă plantele de soi. Oricât le vei tăia, ele vor crește oricum, pentru că au rădăcini adânci și au existat acolo de veacuri. Ei înțeleg că, în lipsa unui grădinar, plantele „de soi” vor pieri, până la urmă. Dar grădinarul nu mai e. Se află în altă țară acum și n-are timp și nici posibilitate să se ocupe de vechea grădină.

Și mai dureros pentru ei este că înțeleg că timpul lucrează împotriva lor și nu pot opri această metamorfoză. E mai mult decât frustrant.

Dar știți ce îi sperie cel mai tare? Ei au ajuns să fie marginalizați până și în patria-mamă. Da, în Rusia, ei nu se simt acasă. Rusa arhaică și plină de calchieri din română, accentul provincial, diferențele de mentalitate acumulate în timp și… pașaportul moldovenesc îi fac să arate acolo ca niște străini, imigranți de duzină, care cer mai mult decât merită. Sunt percepuți mai degrabă ca niște bastarzi, care nu au dreptul moral să pretindă la recunoaștere deplină. La fel ca noi, basarabenii, atunci când mergem în România. Doar că noi, spre deosebire de ei, avem casa noastră, așa șubredă cum e. Nu am fost lăsați singuri undeva departe, pe pământ  străin.

Toate acestea luate la un loc îi determină să ne opună rezistență. Să meargă până și împotriva propriilor interese, să-și sacrifice bunăstarea și siguranța zilei de mâine, doar de dragul de a-și satisface orgoliile rănite. Este o problemă de ordin psihologic, un fel de depresie colectivă, dacă pot să mă exprim așa. De aceea, au nevoie de Dodon. Chiar dacă își dau bine seama că este un parvenit, care nici măcar rus nu e. Un ”grădinar” amator, fără scule și pricepere, care nu poate face mare lucru. Dar cel puțin le ia apărarea, vorbește în numele lor și le răscolește amintirile despre măreția de odinioară.

Și acum închipuiți-vă ce înseamnă pentru ei o posibilă unire a Moldovei cu România. Dintr-o dată, noi să devenim de zece ori mai mulți, iar ei de zece ori mai puțini.

Imaginați-vă un om care trăiește într-o locuință socială, care nu-i aparține de drept, dar unde s-a obișnuit, și-a făcut reparație, și-a mobilat-o și a stat toată viața în ea. Doar gândul că, într-o zi, statul și-ar putea-o revendica îi provoacă frisoane. Iar dacă acest lucru se va întâmpla într-o zi, se va opune cu toată forța sa.

Moldova este casa lor, chiar dacă nu le aparține de drept. Aici s-au născut, aici au crescut și nu au unde să plece. Este un fel de dramă, personală și de grup, iar fricile sunt cumva explicabile. Va mai trece ceva timp și ostilitățile se vor stinge de la sine. Până atunci însă, va fi la fel. Pregătiți-vă de o nouă bătălie.

Comentarii