7/4 – 3 ani fără adevăr: Revoluţie colorată sau Contra revoluţie?

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

6 aprilie 2009 – PCRM a falsificat alegerile parlamentare!?!

Campania electorală 2010 – Partidele Anticomuniste promit că vor spune Adevărul !

7 aprilie 2012 – numai întrebări fără răspuns:

Cine a falsificat alegerile parlamentare din 2009?

Cine a organizat 7 aprilie 2009?

Trei ani de tăcere!

La 7 aprilie 2010 se împlineşte un an de la manifestările sângeroase de la Chişinău. Acum un an, zeci de mii de tineri s-au adunat în Piaţa Marii Adunări Naţionale pentru a protesta faţa de rezultatul alegerilor parlamentare care le asigurau comuniştilor încă patru ani la conducerea Republicii Moldova. Protestele au degenerat atunci în violenţe.

Evenimentele din  7 aprilie continuă să împartă lumea politica a Moldovei în două tabere. Unii vorbesc despre un protest spontan, în timp ce alţii susţin că a fost o tentativă de lovitură de stat.

Unica ce pot să zic că nu a fost un protest spontan, acest eveniment a fost bine organizat. Întrebarea e Cine a organizat? Ce anume s-a întâmplat? Revoluţie colorată sau Contra revoluţie?

Tehnica purtării războiului a evoluat, astfel încât ponderea majoră îi revine nu atât factorului militar, cât factorului politico-psihologic, în special manipulării conştiinţei maselor populare. Cele mai relevante strategii şi tehnici au fost utilizate în cadrul „revoluţiei colorate”, fenomen răspândit la sfârşitul secolului al XX-lea – începutul secolului XXI în ţările ex-comuniste din Europa Centrală, Occidentală, precum şi Asia Centrală.

Prin noţiunea de revoluţie colorată sau revoluţia florilor se înţelege mişcările social-politice în cadrul societăţilor din spaţiul post sovietic, adepţii cărora au aplicat rezistenţa non-verbală pentru a protesta împotriva guvernelor considerate corupte sau autoritare şi pentru promovarea democraţie şi independenţă naţională.

Prima manifestaţie de tipul revoluţiei florilor a avut loc la mijlocul anilor ’70 în Portugalia (revoluţia garoafelor). Apoi au fost organizate revoluţii în variate culori ale curcubeului în: Cehoslovacia (revoluţia de catifea), Ţările Baltice (revoluţia cântecelor) la sfârşitul anilor ’80, Serbia în 2001, Georgia în 2003 (revoluţia rozelor sau trandafirilor), Ucraina în 2004 (revoluţia orange), Kârgâstan în 2005 (revoluţia lalelelor); pseudorevoluţii colorate în: Liban (revoluţia cedrilor), Irak (revoluţia purpurie), Kuweit (revoluţia albastră) în 2005; revoluţii colorate eşuate în Azerbaidjan şi Uzbekistan (2005), Kazahstan (2006), Belarus (2006-2007); contra revoluţii în: Armenia (2008)

Unii specialişti consideră că ideologii revoluţiei colorate sunt politologii americani, J. Sharp, M. Palmer şi politicienii, J. MacCain, J. Liberman etc. care susţin ideea „revoluţiei democratice”, adică lupta împotriva regimurilor totalitare şi autoritare prin organizarea de către opoziţie a unor acţiuni de nesupunere politică a maselor populare în scopul răsturnării guvernului local autoritar şi instaurarea democraţiei. Remarcăm că în ţările în care au avut loc cu succes revoluţiile colorate (în Georgia şi Ucraina), regimul local a fost înlocuit prin unul pro-occidental. În lucrarea sa, „Breaking the Real Axil of Devil: How to Oust the World ’s Last Dictators by 2025, M. Palmer descrie 25 de condiţii, realizarea cărora ar asigura schimbarea radicală a regimurilor nedemocratice (înlăturarea dictatorilor) într-un stat. Printre acestea menţionăm:

– înfiinţarea unor ONG-uri locale (în domeniul apărării drepturilor omului, pacificatoare, de tineret, studenţeşti) din cadrul persoanelor ce împărtăşesc valorile liberale şi viziuni pro-occidentale;

– crearea unei mass-media liberale şi pro-occidentale (presa, radio, televiziunea, internet);

– desfăşurarea de către mass-media occidentală a unei campanii de propagandă a legitimităţii grupurilor şi organizaţiilor în opoziţie regimului politic şi crearea imaginii lor drept adevăraţi reprezentanţi ai poporului;

– „înaintarea” în ONU, Uniunea Europeană, OSCE, Consiliul Europei şi alte organizaţii internaţionale a unor rezoluţii, care condamnă „încălcarea drepturilor omului”, „constrângerea libertăţii presei” de către guvernare etc. în statul în care urmează să fie organizată ulterior „revoluţia democratică”;

– antrenarea (training) grupurilor de opoziţie şi din cadrul societăţii civile în scopul organizării şi desfăşurării unor acţiuni stradale „neviolente”: manifestaţii, mitinguri, blocarea accesului la instituţiile publice ş. a.;

– crearea unei atmosfere psihologice în stat, care să paralizeze şi excludă posibilitatea adepţilor puterii existente de a opune rezistenţă;

– utilizarea metodelor diplomatice şi financiare de influenţă asupra „dictatorilor” şi celorlalţi reprezentanţi ai puterii de stat în scopul impunerii acestora „să cedeze puterea în mod paşnic”.

Protestele în masă care au condus la izbucnirea revoluţiilor colorate au mai multe elemente comune. Au fost bine organizate, având în centrul lor grupuri de tineri. Mișcările Kmara în Georgia şi Pora în Ucraina au jucat un rol important în politizarea şi mobilizarea generaţiei tinere, încurajând-o să îşi susţină drepturile. Ambele organizaţii au fost inspirate de organizaţia sârbă Otpor, al cărei pondere a fost crucială în înlăturarea de la putere în 2001 a guvernului lui Slobodan Miloşevici. De asemenea, evenimentele care au rezultat în revoluţii colorate s-au desfăşurat gradual, protestele continuând timp de săptămâni. De fiecare dată manifestanţii erau susţinuţi de o „opoziţie civilizată” pentru a contribui la schimbarea regimului „nedemocratic” de stat. În final, revoluţiile colorate au fost finanţate din fundaţiile unor instituţii nonguvernamentale din Europa şi Asia, prin intermediul diverselor instituţii, fonduri şi ONG-uri. Astfel, „Academia Politică din Europa Centrală şi de Sud-Est” din Bulgaria a elaborat şi implementat programul de training al opoziţiei din Serbia. Iar USAID şi National Endowment for Democracy (SUA) au oferit asistenţă financiară şi consultanţă mass-mediei de opoziţie în perioada electorală în Georgia, Ucraina, Kârgâstan, etc.

Strategii de organizare a revoluţiilor florilor:

strategia „pregătirea cadrelor revoluţionare”. Implementarea programelor, cursurilor speciale în problemele de tranziţie spre democraţie în universităţile locale sau peste hotare, scopul căror este stimularea capacităţii de solidarizare naţională şi studierea metodelor non-violente despre schimbarea regimului politic existent; răspândirea informaţiei prin programe electronice (Hush-mail, Martus).

-strategia Uncontrollable Urban Unrest, organizarea unor dezordini în masă care nu pot fi controlate de către forţele de ordine. Miza acestei strategii este numărul mare de participanţi la protestele paşnice, ca o forţă capabilă să paralizeze funcţionarea regimului politic.

Toate revoluţiile colorate se desfăşoară conform unor scenarii pe baza unor principii, metode social-psihologice a tehnologiilor aplicate. Printre acestea enumerăm:

1. Caracterul non-violent. Condiţia esenţială în pregătirea şi realizarea paşnică schimbării regimului politic. Crearea unei atmosfere psihologice iluzorii elitei guvernante privind incapacitatea şi imposibilitatea evoluării favorabile a acţiunilor non-violente ale manifestanţilor. Mediatizarea publică a unor idei referitor la „neaplicarea violenţei” structurilor de forţă faţă de protestatari.

2. Campania nesupunerii puterii. Asigurarea unei presiuni masive asupra organelor de decizie la diferite niveluri. Formele de presiuni: mitinguri, greve, greva foamei, blocarea liniilor informaţionale şi a căilor de transport, a instituţiilor publice, etc. în scopul paralizării activităţii organelor de stat. Crearea iluziei că liderii demonstraţiilor vor merge la compromis cu puterea. În realitate,ei câştigă timp pentru destabilizarea situaţiei politice.

3. Provocarea structurilor de forţă în aplicarea violenţei. Declarând manifestaţia drept paşnică, organizatorii protestelor vor folosi practica învinuirii de aplicare a „violenţei nemotivate” de către organele de securitate faţă de propriul popor. Mediatizarea existenţei unui număr de răniţi şi morţi din rândurile protestatarilor va avea un efect psihologic asupra conştiinţei de solidarizare în interiorul ţării şi în exterior, majorând numărul adepţilor în lupta cu regimul dictatorial.

4. Folosirea tehnologiei „spectacolului politic”. Procedeu efectiv în perioada electorală şi după desfăşurarea alegerilor. Crearea atmosferei generale privind organizarea „alegerilor murdare”, în scopul declarării lor ulterioare drept falsificate sau incorecte. În rezultat, conflictul falsificării va fi hotărât în stradă. Nerecunoaşterea rezultatelor alegerilor este următoarea etapă a tehnologiei respective. Funcţia legitimităţii recunoaşterii procesului electoral şi rezultatelor îi vor revine instituţiilor internaţionale.

5. Provocarea agresivităţii etnice. Elementul tipic al revoluţiilor colorate. Are ca sarcină „unificarea” unor grupuri sociale pe bază etnică şi apartenenţă naţională, acordarea acestora a statutului de „locomotiva” acţiunilor revoluţionare (de exemplu: „Forumul civic” din Cehoslovacia, Organizaţia militar-politică „Tribuz” din Ucraina, „Frontul eliberării naţionale” din România ş.a.).

6. Manipularea sentimentelor şi emoţiilor. Transpunerea principiului psihologic „noi şi ei” în aprecierea sensului politic al evenimentelor pe baza sistemului de valori umane: dreptate, libertate, credinţă, etc. Factorul fricii şi nesiguranţei în viitor devine un instrument de manipulare a oamenilor în timpul revoluţiei colorate.

7. Crearea unor ştiri bombe. Tehnologie ce presupune redarea artificială a unor evenimente drept importante pentru a manipula conştiinţa şi acţiunile maselor populare (de exemplu: „otrăvirea” lui V. Iuscenko).

8. Folosirea simbolului şi lozincilor. Mijloace de comunicare şi identificare a adepţilor acţiunilor revoluţionare (de exemplu în Serbia simbolul revoluţiei – „pumn strâns”, în Ucraina – „culoarea orange”, în Georgia – „trandafirul”, în Kârgâstan – „laleaua”, în Bulgaria – „două degete în formă de V” (Victoria), etc.). În cazul pseudorevoluţiilor, simbolul descrie evenimentele: „revoluţia purpurie” – democraţia în Irak după alegerile din 2005, „revoluţia albastră” – manifestaţiile din Kuweit în susţinerea dreptului la vot a femeilor în 2005; cedrul – simbolul Libanului, „revoluţia cedrilor” – asasinarea liderului opoziţiei R. Hariri în acelaşi an.

Lozincile – atragerea simpatizanţilor revoluţiilor colorate: „Serbia fără Miloşevici!”, „Ucraina fără Kucima!”

9. Apariţia unor lideri ai revoluţiilor florilor. Organizarea manifestaţiilor paşnice în masă de către unii politicieni aflaţi în conflict cu puterea: V. Coştuniţa, M. Saakaşvili, V. Iuscenko, N. Burdzanidze, I. Timoşenco şi alţii care la alegeri noi vor deţine funcţii importante în organele de stat. Fără existenţa unor lideri nu poate avea loc o revoluţie colorată, dar o contra revoluţie sau revoluţia pentru schimbarea regimului politic va eşua.

Concepţia revoluţiei florilor a fost fundamentată în baza cunoştinţelor din domeniul filosofiei sociale, psihologiei, sociologiei. Realizarea ei practică în ţările Europei de Est şi în fostele republici din URSS demonstrează eficienţa metodelor luptei non-violente în calitate de instrument de schimbare a regimurilor politice autoritare. În acelaşi timp scenariile lor tipice permit luarea unor contra măsuri de către conducerea statului, revoluţiile colorate fiind sortite eşecului (Azerbaidjan, Kazahstan, Myanmar).

Dacă în unele state revoluţiile colorate au contribuit la instituirea stabilităţii politice, creşterii economice, integrării europene (Cehia, Ţările Baltice), în altele au creat haos politic, afirmarea intereselor finanţatorilor revoluţiei, sărăcie (Georgia, Ucraina ). Distrugerea democraţiei şi puterii legii în stil revoluţionar este o problemă pentru Occident şi pentru ţările în care se încearcă crearea condiţiilor pentru izbucnirea revoluţiilor colorate (Iran, Cuba, Coreea de Nord, etc.).

Contra revoluţie.

Spre deosebire de revoluţiile colorate, în cazul pseudorevoluţiilor sau contra revoluţiilor în scenariu revoluţionar persistă doar unele elemente tipice, însă rezultatul final nu este schimbarea regimului politic.

De exemplu, strategia care este aplicată în cazul organizării unei contra revoluţii este foarte simplă.

1. În primul rând se falsifică alegerile.

2. Opoziţia revoltată protestează paşnic, adunând în stradă adepţii săi.

3. Apoi, în rândurile protestatarilor sunt infiltraţi un grup de persoane care au drept sarcină provocarea maselor adunate şi vandalizarea instituţiilor statului.

4. Apariţia provocatorilor ia prin surprindere opoziţia, care nu este pregătită pentru o astfel de evoluţie şi care nu va reuşi să ţină sub control situaţia.

5. Ca rezultat, puterea centrală va acuza şi discredita opoziţia paşnică de ”organizarea violenţelor şi a actelor de vandalism”, manipulând opinia publică, prin intermediul controlului asupra mass-mediei. Aceasta va prezenta imaginile unui oraş devastat, atrăgând astfel, simpatia populară de partea regimului autoritar.

Este o strategie nouă din arsenalul tehnologiilor politice şi reprezintă un răspuns simetric la acţiunile de protest în masă ale opoziţiei împotriva fraudării alegerilor.

A fost aplicată cu succes în Armenia şi …

În această istorie încă nu e pus punct, pentru că până in ziua de azi, Noi nu cunoaştem adevărul despre 7 aprilie! Oficial!

Comentarii