Societatea civilă? Terminați cu prostiile

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

În Republica Caricaturală Moldova (iertată-mi fie cacofonia) totul se rezumă la imitații. Vorbesc despre instituții, în particular. Doar oamenii sunt originali uneori, din păcate sau din fericire, în rest, avem parte de improvizații neinspirate sau de simulacre dirijate din umbră. La fel ca în cazul produselor sintetice cu aromă de fructe sau cu gust aproape identic cu cel natural. Seamănă, dar nu sunt autentice.

De 12 ani, lucrez efectiv în presă, după ce vreo cinci ani am cochetat cu ea. Suficient ca să înțeleg cum funcționează. Mai ales că pseudo-țărișoara noastră e atât de mititică, încât, vrei nu vrei, peste un timp, începi să-i cunoști pe toți la față. Ca în sat sau în micile orășele de provincie.

Expresia inexpresivă a libertății de expresie

Nu am făcut parte însă niciodată dintr-o organizație de media. De fapt, nici nu prea știu ca vreunul dintre prietenii mei jurnaliști să fie membru al unei astfel de asociații. Iar prieteni am cam pe la toate instituțiile de presă existente.

În primul rând, nu m-a invitat nimeni niciodată să mă înscriu la ei. Asta se explică, probabil, prin faptul că nu prea avem nimic în comun, iar ceea ce exprim eu, în virtutea meseriei, nu s-a încadrat niciodată în limitele libertății de expresie pe care o apără ei. Pentru că, în opinia lor, libertate de expresie există doar atunci când exprimi ceea ce cred ei. Sau dacă nu neapărat cred, sunt motivați să creadă. De către sponsori, bineînțeles.

În al doilea rând, prea puțini dintre liderii acestor organizații activează nemijlocit în presă. Ei pretind că reprezintă presa, fără să fie parte din ea. Mai mult, unii nu doar că nu activează în presă, dar nici măcar nu au scris niciodată ceva publicabil, în afară de rapoarte despre… presă. Plătite bine de finanțatori, externi și interni, anume acei care, deși nu sunt nici ei jurnaliști, stabilesc limitele libertății de expresie.

Organizațiile noastre de media, și nu doar ele, sunt un fel de grup închis. Mai multe familii care fac parte din același clan. Cu un tătuc comun, care dă cu banul.

Evenimentele lor seamănă leit cu praznicele la moldoveni. Alea de pomenire, cred că toată lumea le cunoaște. Se adună neamurile și își împart unul altuia pomeni, în timp ce săracii și necăjiții, care, conform canoanelor, ar trebui să fie adevărații beneficiari, stau după poartă și privesc curioși printre gard.

Ziarul la care am activat, înainte să ajung la televiziune, a câștigat șapte procese la CEDO. Nicio persoană fizică sau juridică de la noi nu a mai înregistrat un asemenea scor. În majoritatea absolută a cazurilor, dosarele vizau abuzuri contra libertății de expresie, comise de persoane influente și/sau instituții ale statului. Adică CEDO constata ceea ce nu au constatat așa-numitele organizații de media locale. Pentru că ele se aflau mereu de cealaltă parte a baricadei. Adică de partea abuzatorului. Aproape comic, dacă n-ar fi trist.

Reprezentativitate nereprezentativă

Evident, în toată această cohortă sunt și oameni pe care îi respect. Ca oameni și ca profesioniști. Doar că și ei sunt nevoiți să meargă încotro îi duce curentul, în caz contrar, ar ieși din albie. Nu-i condamn pentru asta, încerc să-i înțeleg. Și-au găsit un rost și fac și ei un ban. Dar mă mir și mă revolt atunci când își permit să-i condamne pe alții. Din afara clanului.

Ceea ce am creionat mai sus se referă nu doar la ONG-urile de media, ci la toată pretinsa societate civilă de la noi. Cu foarte mici excepții. Și la sindicate, și la alte organizații care, teoretic, reprezintă interesele unei bresle anume. Faptul că există nu mă deranjează. Să fie toți sănătoși. Mă deranjează însă atunci când îi aud că vorbesc în numele nostru. Atunci când ne folosesc pe post de paravan, pentru a-și ascunde propriile interese și scopuri. Toate înguste și meschine.

Comentarii