Legea celor 2 %

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Un banc din  anii 90.

Discută doi ”new russians”.

–          Tu cum faci banii? – întreabă primul.

– Iau orice marfă, o vând de două ori mai scump și pe aceste 2% trăiesc. – răspunde celălalt.

Curioasă noutate au difuzat ieri  câteva agenții media, citez Legea 2% a fost votată de Parlament la una din ședințele trecute” lăsăm la o parte titlul năstrușnic – se vede că autorul a fost inspirat. La fel vom trece cu vedere ”promptitudinea”  demonstrată de jurnaliști – legea a fost votată o lună în urmă. Deja a fost și publicată iar de la 01 ianuarie a intrat  în vigoare. Dar cum zice înțelepciunea populară, mai bine mai târziu decât deloc.

De fapt, actul prin care a fost aprobată  ”legea 2%” – cum a botezat-o presa –  este  o tocană de modificări la o sumedenie de legi (peste 60!). Toate puse claie peste grămadă într-o ”lege de modificare a unor acte legislative” – mai aproape de adevăr  ar fi fost  dacă o numeau lege de modificare a multor acte legislative.J Daca m-ați întreba care-i rațiunea că un  vraf de modificări la diferite legi au fost incluse într-o singură lege, nu v-aș putea spune.  Atunci când  modificările privesc un obiectiv comun, plasarea acestora într-un act legislativ e justificată. Dar dacă modificările sunt cum se zice”de toate și pentru toți” e greu de spus. Poate economisesc hârtia, cine știe.

Pe scurt, ”legea 2%” este una din multiplele modificări la Codul fiscal, care printre multe alte amendamente (la cele 60 și ceva de legi), a intrat în vigoare la începutul anului. Aceasta (”Legea 2%”) chipurile, oferă contribuabilului dreptul (dacă vrea) să transmită 2% din impozitul care se cuvine bugetului sau unui ONG sau unei instituții religioase. De aceste ”2%” și ne vom ocupa.  Pentru a vorbi concret merită să o reproducem:

Articolul 88 se completează cu alineatul (7) cu următorul cuprins:
„(7) Persoanele fizice, cu excepţia intreprinzătorilor individuali şi a gospodăriilor ţărăneşti (de fermier), pot dispune asupra destinaţiei unei sume de pînă la 2% din suma calculată la buget a impozitului pe venit din salariu pentru susţinereaorganizaţiilor necomerciale de utilitate publică şi a instituţiilor religioase. Mecanismul de repartizare procentuală şi lista organizaţiilor necomerciale de utilitate publică şi a instituţiilor religioase care beneficiază de direcţionarea unui cuantum procentual din impozitul pe venit achitat pe parcursul unui an se stabilesc de Guvern.”

Ca să știți, art. 88 stabilește faptul cum se reține impozitul din salariu. Asta așa, pentru precizare, de fapt, pe noi ne interesează ce-i cu povestea celor două procente.

S-ar părea că e un lucru bun. La prima vedere statul cedează o parte din venitul care i se cuvine în favoarea ONGurilor și cultelor. Mărinimos, nu! Cu bătaie democratică lungă (nu sunt încrezut că religiile au mare relevanță la democrație, dar oricum). Dar nu vă grăbiți,  înainte de a bate din palme, vă propun să mai citiți odată normă. În primul  rând, probabil, veți atrage  atenția la cuvintele evidențiate. Foarte curioasă stipulație. Pe de o parte ”instituțiile religioase”, pentru ca să poată colecta mijloacele de la oameni nu trebuie decât… să fie instituții religioase (înregistrate desigur). Pe de altă parte”organizațiile necomerciale”, pentru care apare o condiție suplimentară – să fie de ”utilitate publică”.

Șiretlicul este ascuns în aceasta ”utilitate publică” –  sunt convins că chiar mulți ONGiști habar nu au ce înseamnă această dihanie legală, ca să nu mai vorbim despre publicul larg, adică contribuabilii ce vor plăti cele 2 %. În două cuvinte, conform Legii cu privire la asociațiile obștești,  ONGul pentru ca să obțină calitatea de organizație de utilitate publică trebuie să satisfacă un șir de cerințe și să înainteze o cerere la  Comisia  de certificare pe lângă Ministerul justiției.  Care va decide să elibereze sau ba certificatul ce confirma calitatea respectivă. Nu vă obosesc cu detalii, doar am să menționez că nu e simplu să capeți Certificatul respectiv.

Legislatorul într-o  manieră voalată, de fapt, a pus într-o situație privilegiată instituțiile religioase. Iar dacă să spunem la lucruri pe nume, a dat mână liberă bisericii să culeagă o parte din banii care trebuie să meargă la buget.

Afirmația aceasta se bazează nu doar pe diferența dintre condițiile care le pune legea fața de ONGuriși fața de instituțiile religioase, deși acestea tot au importanță. Argumentul principal este în hăul enorm între posibilitățile bisericii de a influența oamenii și cea care o au ONGurile și așa privite cu ochi răi pentru multe păcate care le tot incriminează clerul.

Dar stați, că nu am epuizat enigmele celor ”2%”. Farmecul figurii îl găsim în propoziția a doua a normei – am subliniat-o, că merită.  Îl veți simți și Dvs., doar focalizați-vă interesul asupra ei. Nu-i așa că-i frumos?! S-a dovedit că treaba cu procentele e mult mai încurcată. Pe neașteptate descoperim câteva condiții pe cât de nebuloase, pe atât de contrare ideii de a sprijini societatea civilă.  Vedeți mai jos explicațiile:

  1. Pentru ca legea să funcționeze trebuie să fie stabilit un ”mecanism de repartizare procentuală”. Ce fel de repartizare procentuală, dacă procentele (2%) sunt stabilite? Dacă nu e o eroare de exprimare, unica explicație care o vad eu e că în realitate mijloacele colectate din aceste ”2%” vor fi distribuite într-un anumit mod, necunoscut la moment. Despre care va decide Guvernul.
  2. Se prevede  întocmirea unei liste a instituțiilor care vor putea beneficia de aceste fonduri. Cu toate că propoziția precedentă nu specifică nimic privitor la condițiile ce trebuie să le satisfacă ONGurile și cultele. Rezultă că Guvernul va întocmi această listă. Cine va intra în ea? Cum? După ce criterii? Tot mai interesant devine, nu!
  3. Tare mă intrigă pe mine expresia ”direcţionarea unui cuantum procentual din impozitul pe venit achitat pe parcursul unui an” . Ce talmeș-balmeș de cuvinte mai este și asta? Abracadrba  juridică.  Bine, de acest fel de expresii e plin podul legislației noastre, dar, totuși, ce s-a avut în vedere? Ce fel de direcționare? Nu spune oare propoziția unu al normei că omul poate dispune singur ”asupra destinație unei sume de  până la 2% din impozit”. Adică  individul  va decide cui și cât vrea să-i dea. Dacă nu decid eu, ci mecanismul stabilit de Guvern (așa cum spune propoziția doi), atunci, nu vă supărați, care-i poanta să-mi mai bat capul?! Dar dacă e așa cum presupune propoziția unu, atunci pentru ce mai trebuie  ”direcționare”?! Sau cei care au scris legea sunt certați cu logica. Sau aici este o cacealma. Până nu vom vedea opera Guvernului nu vom ști. De fapt, cunoscând abilitățile scriitoricești ale fiscului, or aceasta, probabil, va fi autorul, nu cred că lucrurile vor căpăta o expresie clară.

Nu știu dacă într-adevăr s-a dorit ”mai bine”, dar pare să fie ”ca de obicei”. Numai dacă nu e o manevră de bătaie lungă.  Concluziile care se conturează sunt cam următoarele:

  1. Intenționat sau nu legea a avantajat instituțiile religioase fața de ONGuri. Indirect au recunoscut că instituțiile religioase au calitatea de  utilitate publică –  spre deosebire de organizațiile neguvernamentale acestea nu trebuie să demonstreze nimănui nimic și să obțină certificate. Luând  în considerație că ONGurile sunt subiecți ai controlului fiscului și altor organe financiare, iar instituțiile religioase nu,suntem justificați să presupunem că autorii proiectului de lege au urmărit scopul să creeze o filiera de finanțare a instituțiilor. Dar nu una simplă ci autorizată de stat. În acest context, se impune o întrebare – dar cum rămâne cu principiul separării bisericii de stat?
  2. Mecanismul care urmează să-l creeze Guvernul (cu liste, direcționări, etc.) ridică îngrijorări serioase privitor la modul în care se va realiza transmiterea banilor de la individ la destinația dorită de el. Cum se va face, direct de la plătitor la ONG/instituție religioasă? Sau banii vor fi acumulați undeva (pe conturile cui?) și apoi direcționați ”în cuantum procentual” la destinație? Dacă luăm în considerație că, în fond, aceste 2% nu sunt banii individului, ci a bugetului, statul (orice ar fi sa-l reprezinte) va avea temeiul juridic  pentru a justifica orice schemă de distribuirea a banilor.

 

Comentarii