Bărbatul – rătăcit în controversele puterii

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

”Fără frică și prihană!”

A fost simplu sa fii bărbat pe vremuri. Greu, câte odată foarte greu. Dar aparte de intemperiile vieții exista o înțelegere naturală a sensului de fi  bărbat. Era clar unde-i este  locul lui pe lume: cu cine  concurează, care-s pericolele, cum să acționeze  că să-ți afirme puterea. Ai vânat bine, ai adunat un harem, ai biruit vecinii și te simți bărbat. Pe parcursul timpului realitatea s-a schimbat. De la vânatul  mamuților am trecut la iepuri. Haremul a rămas doar un peisaj din  visurile suprasaturate hormonal.  Cu vecinii nu te mai bați – te ia poliția. Pe scurt, s-au încâlcit rău lucrurile pe  lumea bărbatului, au răzlețit coerența de altă dată.

Cert a rămas doar una – bărbatul în continuare este ținut să se afirme prin manifestarea  puterii. Doar că formula acestei puteri și-a schimbat expresia. Să le luăm pe rând.

Vânatul. Se vânează și la piața centrală și pe Wall Street. Problema, însă,  nu-i atât în calitatea prăzii (e una veșnică),  buba este că acel de la piața centrală știe că există și alt tip de vânătorie (acolo sus), la care teoretic nimeni nu-i îngrădește accesul.  Această cunoaștere adiferenței  în contextul neîngrădirii compromite dobânda – oricare realizare la nivelul  pieții centrale, nu-i decât un prilej de autoironie.  Stare care subconștient îl impune să-și echilibreze lumea – sau se rupe înainte spre Wall sau  renunță. Iar renunțarea repetată  se transformă în modus vivendi.

Biruințele. Cu biruințele lucrurile sunt și mai încâlcite. Dacă 50 de ani urmă lejer puteai să-ți ”cobori” vecinii mai adăugând un șopron la casă sau schimbând poarta de lemn pe una de fier, acum asta nu-ți dă decât o senzația de bucurie amară. Îi de ajuns să pornești televizorul și să vezi palatul judecătorului cutare sau noul iaht a lui Abramovici și toate eforturile tale apar copilărești și ridicole.

Femeile. E o nevoie cu  descifrarea acestei dimensiuni, deoarece relația cu femeile se poate înscrie în toate compartimentele provocării existențiale a bărbatului –  si la ”vânat” și la ”biruințe”. Dar eu cred că trebuie să o punem aparte. De ce? Pentru că femeia de alături (acea femeie!), nu doar validează puterea bărbatului, dar și-i conferă valență sentimentală. Or, relația cu femeia exprimă nu doar viitorul bărbatului (procrearea) dar și relevă partea spirituală, care standardele sociale o revendică de la bărbat.

Dacă e să vorbim despre putere, atunci trebuie s-o definim cumva. Hai să-i zicem în felul următorputerea este capacitatea de a influența mersul lucrurilor după dorință proprie. Nu influențarea per se, că nimeni nu cere să o faci permanent, doar prezența potențialului necesar pentru exercițiul dat.  De exemplu, toți știu că Vladimir Kliciko este puternic, nu pentru că el în fiecare zi face uz de putere, dar pentru că el din când în când demonstrează acest lucru în formatul cerut. Deci, puterea nu este doar posedarea potențialului, dar și recunoașterea acestuia de către alții.

Riscând să fiu învinuit de darwinism social, am să zic că recunoașterea puterii de către alții se produce în condițiile unei concurențe drastice permanente. Nimeni nu vrea să fie mai prejos ca alții, respectiv fiecare urmărește să devanseze aproapele. Bine, în majoritatea cazurilor acesta este o stare neconștientizată, latentă și de obicei slab vizibilă – civilizația a elaborat mecanisme morale și ritualuri culturale de temperare și eufemizare a competiției. Dar aceasta nu schimbă ecuația.

Dacă e să spunem mai simplu, ”Eu” ca să mă afirm în senzația mea de putere, trebuie să am conștiința faptului că sunt mai breaz că alții. Nu decât toți, dar măcar decât unii, deși tendință este să-i depășesc pe toți. Iar faptul că există și din cei care încă  sunt mai dihai îmi aduce  disconfort. Cauza e simplă – incertitudinea. Eu nu știu peste cine dau și în ce măsură voi fi capabil să rămân în posesia  puterii. În atare situație loviturile preventive sunt inevitabile.

Cu puterea puțin ne-am lămurit, acum să vedem ce-i cu ”blestemata” de concurență. Cu cine concura bărbatul câteva decenii în urmă? Cu semenii din preajmă – mahala, satul. Acum cu cine? Cu toți care întră în câmpul lui informațional. De ce credeți că ”bărbătoii” își zdrobesc țestele cu diferite comentarii pe site-uri de tot soiul, afirmându-și grozăvenia cu vorbe înalte de duh războinic?  Pentru că competitorii  sunt percepuți ca fiind alături, altfel de ce i-ar  percepe drept pericol al propriei valori (puteri)?!  Bine, în cazul dat situația e puțin mai complicată, or se includ și mecanisme de outsourcing identitar după principiul ”ai noștri vs străinii”, dar oricum originea e aceeași.

Ar fi bine dacă aici s-ar termina povestea legată de concurență, dar, din păcate e cu mult mai complicat. Mai nou bărbatul este nevoit să concureze nu doar cu alți bărbați – situație care mai bine sau mai rău o cunoaște  și a elaborat destule mecanisme pentru a face față. În competiție de o habă de vreme s-au inclus (foarte activ)  femeile.  Dificultatea este că femeile își manifestă prezența în competiție în postură ambivalentă (sau chiar polivalentă) și ambigue. Ambivalența vine din cauza că femeia este și concurent și ”premiu” și ”judecător”, fapt care debusolează bărbatul, făcându-l să se autodefinească în același timp față de poluri de referință contrare. Ambiguitatea vine din cauza că femeia se include în această alergare nu pentru ”a birui” bărbatul, dar este nevoită să o facă din cauza regulilor jocului. Ea, cum s-ar zice, nu are încotro.

Cea mai mare problemă rezidă în efectul subversiv al participării femeii la competiție.  De ce zic subversiv? Pentru că puterea bărbatului este contestată de femeie, cea care era tradițional percepută doar drept confirmătoare a acestei. Dacă ne uităm atent la dinamica familiilor contemporane vom observa cât de elocvent se manifestă acest fenomen. Or, în situația în care toate procesele s-au accelerat vertiginos, trecerea dintr-o stare a relației la alta se face ”peste noapte”, iar judecățile despre ”calitatea” bărbatului nu numai că se fac repede, dar și se materializează vizibil în atitudinea femeii.  De la romantica iluziei primare până la decepția destrămării idealului trece mai puțin timp decât este necesar ca aceasta (decepția) să precipite într-un nivel mai avansat de autocunoaștere a  femeii. Cauza este simplă – bărbatul pentru femeie este un mijloc, dar nu un scop în sine.  Iar mijloacele nepotrivite se înlocuiesc.

Femeia de azi nu se mai autoconsolează pe contul referințelor din zona ”ei, așa e soarta”, dar se uită în partea opusă unde o armată întreagă de surate îi oferă exemple din categoria ”se poate altfel”. În genere, ideea ” nimic nu-i bătut în cuie” s-a transformat într-un moto existențial, aducând șanse (alean) femeilor care altă dată și-ar fi plâns de milă. În consecinţă destabilizând confidenţa celor care vreau să mențină status quo de putere apriorică, alocată la naștere .  Adică a bărbaţilor.

Ca să rezumăm, remodelarea standardelor de comportament social îi propune bărbatului să se afirme în modul în care el nu este deprins și cel mai prost lucru că nici nu este setat să o facă. La ce mă refer? La conceptul ”bărbătesc”, acel care exprimă esența  felului de a fi bărbat. Ce ne vine în cap atunci când  spunem ”bărbat”? Haiducii,  Attila, Russell Crowe sau contabilul de la primărie?! Dar dacă  aducem conceptul la extrema ”bărbat adevărat” (pleonasm ce merită un studiu aparte) lucrurile se încurcă cu totul. Se încurcă pentru că în accepțiunea femeii contemporane ”bărbatul adevărat” este acel care întrunește două condiții contrare ”tărie” și ”căsnicitate”.  Așa cuvânt nu există în vocabular, dar eu cred că toți înțeleg ce am în vedere.

De fapt, femeia  își dorește un oximoron –   un ”războinic-gospodar”.  ”Oximoronitatea” poate fi rezolvată, doar că aceasta revendică multe mijloace. Atât de multe ca  ”gospodărizarea” să nu-l aplece pe bărbat la nivelul în care el este nevoit să-și pună la îndoială virtuțile. Ca să fie clar, dacă ești oligarh problema dispare.  Desigur fiecare caz este particular  și  există instrumentele de escaladare al provocării. Dar să nu uităm că puterea este o resursă, care poate fi completată, dar poate fi și  epuizată.

Nu spun că avem o premeditare la origine, femeia s-a pomenit în situația dată ”nu de bună voie” – așa-i formula realității. Poate unele femei nici nu sunt  bucuroase că sunt nevoite să se conformeze noilor condiții, dar ăsta-i jocul.

Dacă să o luăm și mai larg, atunci trebuie să spunem că avem și o mutare serioasă a paradigmei ce exprimă relația ”virtute vs slăbiciune” (și nu doar cu referire la bărbați).  O fațetă a noii paradigme  poate fi văzută și prin  colizia între ”estetica unisexului” (bisex, homosex, etc, tot aici) și ” cultul macho”- comportament.  De unde s-au luat ”metrosexualii”, dacă nu din această fracturăculturală!?

E complicat să le înțelegi pe toate dintr-o rafală intelectuală, mite să construiești din polifonia sensurilor  strategia ”afirmării bărbătești”.  E nevoie să pui realitatea sub asediul permanent al rațiunii.  Se cere multă pritoceală spirituală că să discerni elementele secundare de cele esențiale și efort volitiv ca să transformi sensurile în ținută. Provocările vin din toate părțile odată, cea mare  fiind presiunea standardelor sociale. Formarea bărbatului este un proces social anevoios, o schemă complexă de  modele, principii și tabieturi.  Calitatea de fi ”bărbat” nu este naturală. Spre deosebire de femeie, care ”ajunge” femeie pe cale fiziologică, bărbatul se formează ca atare prin ”acreditare socială”.  Practic toate culturile au cunoscut ritualuri de inițiere, adesea dureroase și periculoase, pentru devenirea bărbătească. Așa a fost de milenii, acum însă  ”devenirea” nu mai are un formulă clară.  Întrebarea este ce-i de făcut, cum trebuie de abordat provocarea.

Probabil,  mai întâi de toate e nevoie de o trecere  în revistă a calităților asupra cărora trebuie să lucreze un bărbat. Propun și eu una:

  1. Conștiința propriei existențe. Ești aici pe lumea asta pentru ceva care depășește cadrul limitat al pământescului. Demnitatea și onoarea cresc din zona asta.  Conștientizarea propriei existențe presupune și un scop al lucrurilor care le faci.
  2. Perseverența. Mergi spre ceva pentru că asta este expresia personalității tale, nu doar o situație de moment.
  3. Consecvența. Un bărbat nu poate să sară de la una la alta, doar pentru că s-a plictisit. Dar atenție la rigiditate.
  4. Libertatea (interioară). Să fii liber înseamnă să-ți asumi responsabilitatea pentru propria soartă. Nu este nimeni ”vinovat” pentru viața ta și nu trebuie să te aștepți ca cineva să te degreveze de această responsabilitate.
  5. Controlul emoțiilor. Nu înseamnă că trebuie să fii obtuz sau opac, doar să știi că fiecare emoție are ”menirea” și locul său.
  6. Receptivitatea. Puterea cere verificare și validare periodică. Nu poți să rămâi puternic fără a ”dona” o parte din resursele tale altora, iar pentru asta trebuie să înțelegi când și cum o faci. ”Donând” mai obții și împrospătarea rezervelor.
  7. Corectitudinea.  Probabil e cea mai complicată cerință . Or, distingerea celor  drepte de cele strâmbe este o componentă a tuturor celorlalte exigențe.  Calitatea de fi  corect este cea mai ”socială” din toate. Să procedezi corect  este și înțelepciune și artă în același timp. Poți fi grozav de cunoscător, dar tot atât de neîndemânatic. Și invers eleganța mișcărilor nu semnifică și adâncime.
  8. Înțelegerea fricii. Frica este expresia vizibilă a instinctului vieții, ea alimentează totul (de la extaz la frustrații). E ca și  un râu tumultuos cu albie instabilă, curenți subacvatici și praguri. Dacă te lași dus de apă te zdrobește de mal sau te bagă în adânc. Dacă te opui fără a ști curenții, te sleiește de puteri și te îneacă. Până la urmă totul depinde de faptul ce fața a fricii vezi.
  9. Actualizarea permanentă. Viața este o cale,  nu o destinație și în fiecare clipă se întâmplă ceva. Pentru ca știi unde eștitrebuie nu doar să ții sufletul și minte deschisă, dar și să procesezi în regim non-stop relația ta cu viața.  Dacă renunți să temiști escalatorul vieții te trântește la pământ.
  10. Distingerea diferenței între bucurie și plăcere. Bucuria este starea de spirit care vine în rezultatul avansări, ajungerii, realizării, e mai mult decât fiziologia. Plăcerea vine din zona fizicului e o  senzație fiziologică necesară, fără de care nu putem trăi, dar menirea ei este alta.

Desigur lista poate fi continuată și dezvoltată. Eu am înșirat ceea ce am simțit. De unde să înceapă un bărbat împresurat de încâlceala semantică a lucrurilor? Probabil, să pornească prin a se opri pentru a medita asupra întrebării ”cum vreau să fiu, sunt acela care am dorit?” Iar apoi… apoi la drum…

 

 

Comentarii