Peste 300 mii de oameni şi-au pierdut locul de muncă, iar alte 270 mii au plecat peste hotare în anii guvernării comuniste

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

 

Tot mai puţine locuri de muncă, tot mai multă lume plecată peste hotare în căutarea unui loc de lucru pe care nu-l aveau acasă.

Aceasta este realitatea tristă din anii guvernării comuniste pe care o confirmă statisticile oficiale. Astfel dacă în 2000, anul ce a precedat venirea la putere a Partidului Comuniştilor numărul populaţiei ocupate era de 1 milion 514,6 mii, apoi în anul 2009 aceasta a scăzut până la 1 milion 184 milioane.

Aşadar, 330 mii de oameni, majoritatea dintre care aveau familii, copii şi-au pierdut locul de muncă. Fie că au fost concediaţi pentru că întreprinderea la care lucrau şi-a stopat activitatea sau că au fost trimişi în concediu forţat. Sau că aveau un salariu din care nu puteau să-şi întreţină existenţa. Şi asta în timp ce guvernarea vorbea despre crearea noilor locuri de muncă, salarii de sute de dolari.
Programul comuniştilor din aprilie 2001 avea ca obiectiv în sfera socială, în primul rând, „lichidarea şomajului şi restabilirea drepturilor la muncă”. În raportul politic al Comitetului Central Congresului al V-lea al PCRM şi sarcinile partidului, prezentat în decembrie 2004, se menţiona “triumfător” că “dacă în 2000 la noi funcţionau 1 750 de întreprinderi industriale, apoi astăzi numărul lor este de 1,5 ori mai mare. Şi aceasta nu e pur şi simplu o creştere cantitativă, cu toate că în mare măsură anume ea ne-a permis să creăm în patru ani circa 100 mii noi locuri de muncă”.

Datele statistice arătau însă o altă realitate. Mult mai tragică pentru sute de familii. Numărul populaţiei ocupate s-a redus în primii patru ani de guvernare comunistă cu aproape 200 de mii de persoane. Satele au degradat. Ţăranii şi-au luat lumea în cap şi au plecat în Italia, Portugalia, Rusia şi alte ţări pentru a câştiga bani pentru aşi susţine copii sau părinţii bătrâni rămaşi acasă. Dacă în anul 2000 numărul populaţiei ocupate de la sate era de 936,1 mii, apoi în 2004 acesta s-a redus până la 747,3 mii.

În numai patru ani peste 180 mii de oameni (comparativ ca număr cu patru oraşe ca Orhei) au fost siliţi să plece de acasă în căutarea unui trai mai bun, pe care deşi l-a promis guvernarea, nu l-a asigurat. Guvernul nu a fost în stare să promoveze reforme care ar fi dus la dezvoltarea cu adevărat a sectorului privat şi deschiderea unor noi locuri de muncă cu salarii ce ar fi determinat tinerii să rămână acasă.

Anume satul a fost acela care a suferit cel mai mult. Peste 65% din persoanele plecate peste hotare în căutarea unui loc de muncă sunt locuitori ai satelor. În unele sate mici, mai ales din sudul ţării, mai bine de jumătate din forţa de muncă deja a emigrat. Acasă au rămas copii fără părinţi, terenuri în paragină. Peste 10 la sută din loturile de pământ nu erau lucrate.

Între timp de la tribunele congreselor sau altor reuniuni să ”curgă” promisiuni şi să răsune rapoarte despre „marea schimbare”. “Sporeşte atenţia faţă de generaţia tînără. Noi ne străduim să le redăm tinerilor încrederea în ziua de mîine. Creăm noi locuri de muncă, facilităm accesul la studii”, raportau comuniştii în anul 2004, la acelaşi congres al PCRM. Şi asta în timp ce doar fiecare al cincilea dintre tinerii cu vârste cuprinse între 16 şi 24 de ani şi, respectiv, fiecare al doilea dintre tinerii de vârsta 25-34 de ani nu avea loc de muncă. O pătrime din absolvenţii din anii 2001-2008 au părăsit primul loc de muncă din cauza salariilor mici, iar circa 15 la sută au plecat la muncă peste hotare.

După alegerile parlamentare din martie 2005 este aprobat Programul de activitate a Guvernului „Modernizarea ţării – bunăstarea poporului”, care face referinţă la programe „epocale” ca Strategia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei şi Programul „Satul Moldovenesc”, care nu au fost realizate niciodată până la capăt. Un an mai târziu, la 1 noiembrie 2006, Guvernul aprobă o hotărîre ce prevede, în particular, crearea până în anul 2009 a circa 300 mii de noi locuri de muncă şi majorarea salariului mediu lunar pe economie până la echivalentul de 300 de dolari SUA. Ministrul Economiei şi Comerţului, Igor Dodon, declara presei că noile locuri de muncă vor fi create datorită numeroaselor companii transnaţionale care intenţionează să deschidă producţii în Republica Moldova. În următoarele 3-6 luni, în Moldova ar putea fi deschise fabrici cu mii de locuri de muncă, mai spunea ministrul. Timp de cinci ani au fost create peste 166 mii de locuri noi de muncă, mai raporta Guvernul.

„Gogoşile electorale” veneau una după alta. Majoritatea dintre promisiuni nici nu aveau acoperire financiară. Şi electoratul se lăsa atras de aceste promisiuni. Mulţi alegători chiar se arătau încântaţi de unele programe pe care chiar le cred posibile.
Unde-s însă cele 300 de mii de noi locuri de muncă pe care s-a angajat să le creeze guvernarea? Unde este salariul de 300 de euro? !

În martie 2009, ultima lună de guvernare comunistă, salariul mediu pe economie era de 200 de dolari, iar veniturile salariale ale agricultorilor, pedagogilor, medicilor nu ajungeau nici la 100-150 de dolari SUA. Cu 134 mii de persoane s-a micşorat în aceşti numărul persoanelor ocupate.

Şi dacă am presupune că totuşi aceste locuri au fost deschise, reiese că mai bine de jumătate de milion de oameni în această perioadă au fost eliminaţi din procesul economic. Sute de mii au plecat la muncă peste hotare pentru a-şi asigura un trai decent, alţii o duceau de astăzi pe mâine la ei acasă. Experţii Băncii Mondiale vorbeau despre un număr de 750 mii de moldoveni care au emigrat în căutarea unei vieţi mai bune, iar Comisia Electorală Centrală făcea referinţă la un număr de 600 mii. O cifră de aproape trei ori mai mare decât în 2001, când numărul celor plecaţi peste hotare era de 175 mii persoane.

Intensificarea emigraţiei forţei de muncă în perioada anilor 2001-2008 demonstrează că perioada de guvernare comunistă a fost pentru Moldova una de eşec economic total. Cetăţenii nu mai aveau încredere în prezentul şi viitorul ţării lor, ei nu mai încercau să realizeze ceva în Moldova, ci preferau mai degrabă să-şi asume riscurile unei emigrări şi munci ilegale, acceptau lipsa de protecţie socială, suportau greutăţile materiale şi lipsa comunicării cu cei dragi, numai pentru a putea scăpa de sărăcie şi deznădejde.

În opt ani de guvernare, comuniştii nu au fost capabili să întreprindă acţiuni eficiente în vederea asigurării unei creşteri investiţiilor în dezvoltarea capitalului uman şi consolidarea sistemului de protecţie socială, acţiuni ce ar fi dus la reducerea sărăciei şi depăşirea statutului de cea mai săracă ţară din Europa. Cu 46,29 euro pe lună, salariul minim brut din Republica Moldova rămânea cel mai scăzut din Europa, fiind de aproape 34 ori mai mic decât cel al angajaţilor din Luxemburg.

Dacă în noiembrie 2001 circa 47 la sută din cetăţeni se arătau îngrijoraţi de sărăcie şi pierderea locului de muncă, peste opt ani procentul acestora a ajuns la 53,5 la sută.

Comentarii